Dragii moșului, după ce data trecută am vorbit despre farfuriile ce se îngroapă în pământ, pentru stricarea chefului de viață a diverselor țestoase (denumirea îi aparține unui fost amic, căruia îi urez pe aceasta cale ”La mulți ani”, azi fiind ziua lui), astăzi vom discuta despre diversele borcane ce se proptesc pe marginea drumului sau prin copaci și servesc la desfacerea diverselor conserve șenilate și iarăși la stricarea chefului diverșilor îndrăgostiți de ele.

Primele chestii de genul ăsta au apărut la sfârșitul celei de-a doua cotonogeli mondiale, când germanii au descoperit efectul Misznay-Schardin (numele-i vine de la cei doi cercetători ce l-au descoperit în mod independent, colonelul ungur Joszef Misznay si germanul Hubert Schardin), efect ce se aplică unei foi de exploziv, care, spre deosebire de o încărcătură sferică ce-și împrăștie puterea în toate direcțiile, își va concentra energia perpendicular pe suprafața sa. În caz ca o parte a foii de exploziv este lipită de o suprafață rezistentă, întreaga forță a exploziei se va concentra în direcția opusă. Puterea de penetrare variază în funcție de densitatea materialului folosit pentru ”capacul” bombei, astfel tantalum 16.654 g/cm³, cupru 8.960 g/cm³, fier 7.874 g/cm. Pentru utilizările fără constrângeri privind dimensiunile, un ”capac” din cupru este suficient, având cel mai avantajos raport dintre preț și rezultat.

Au apărut câteva aplicații ale acestui efect, sub forma câtorva mine antitanc, așa numitele off-route mines, mult mai ușor de instalat și de camuflat decât clasicele ”farfurii”.

Startul l-a dat, binențeles, Armata Roșie, prin modelul TM-83. Cu un diametru de 250 mm și o greutate de 20 kg, sistemul dublu de detonare (un activator seismic cu geofon și declanșator infraroșu ca sistem principal și comandă manuală cu detonator electric ca secundar), TM-83 poate lovi un tanc de la o distanță maximă de 50 m, optim fiind considerat un 20-25 m. Mina poate penetra lejer 15-40 cm de blindaj omogen de la 25-35 m, fiind suficientă pentru mașinile de luptă ale infanteriei sau transportoare blindate.

Suedia a venit tare din urmă, având în dotare modelul FFV 016, având o greutate de 26 kg și comandă manuală prin detonator electric. Având o putere de penetrare de 60 mm la 30 de metri, nu este prea eficientă împotriva tancurilor, putând însă să distrugă un blindat ușor sau mijloace neblindate precum camioanele.

Franța, la rândul ei, a introdus în dotare în 1978 modelul MIACAH F1 (Mine Antichar a Action Horizontale Modele F1), având un diametru de 20 cm, o lungime de 26 cm si o greutate de 13 kg, cu un sistem de comandă prin infraroșu și buclă de fir metalic (în mod secundar poate fi comandată manual), cu o putere de penetrare de 50 mm blindaj la 80 m. A fost adoptată de armata britanică (sub numele de L14A1) și de cea olandeză (ca NR29).

Două din cele mai interesante borcane vin din neutra Austrie, producătoare a multor jucărele mișto. Primul, modelul ATM-7, are un diametru de 32 cm, o lungime de 18 cm și o gretuate de 14 kg, fiind capabil să spargă 70 mm de blindaj de la o distanță de 80 m, producând o gaură de 120 mm diametru. Sistemul de comandă poate fi cu sârmă de contact, infraroșu sau comandă manuală.

Al doilea, SMI 22/7C, are dimensiuni mai reduse (18 cm diametru, 29 cm lungime, o greutate de numai 13 kg), având un sistem de comandă autonom cu infraroșu și capacitatea de auto-neutralizare. Durata de funcționare este de aproximativ 90 de zile, depinzând de temperatura ambientală ce influențează durata bateriilor.

Cel mai mare și mai greu borcan, MPB-ul polonez, are o lungime de 45 cm, un diametru de 36 cm și o greutate de 45 kg, fiind dotată cu un declanșator combinat acustic și infraroșu. Mina poate penetra 100 mm de blindaj la o distanță de 50 m, fiind programabilă să se autodistrugă după 1, 10 sau 30 de zile.

Cireașa de pe tort: dispozitivele explozive improvizate de tip EFP (explosive forged penetrator) ce utilizează efectul Misznay-Schardin. Printre primele utilizări ale acestora s-a numărat atentatul Rote Armee Faktion ce l-a ucis pe bancherul german Alfred Herrhausen în 1989, folosind o bombă de 7 kg instalată pe o bicicletă (spre deosebire de acest atentat, cel împotriva judecătorului Giovanni Falcone, atribuit Mafiei italiene, a folosit o jumătate de tonă de exploziv și a aruncat în aer un pod de autostradă). Principalii proponenți ai acestui tip de bombă au fost irlandezii din IRA, ale căror competențe s-au răspândit în Liban în anii 90, prin intermediul Hezbollah-ului, iar prin intermediul Iranului (principalul sponsor al Hezbollah) devenind una din cele mai letale arme din arsenalul insurgenței irakiene.

Fabricate din bucăți de țeavă metalică, încărcate cu explozive improvizate și ”căpăcite” cu discuri concave din tablă de cupru sau oțel, instalate în general la nivelul ferestrelor, IED-urile de tip EFP pot distruge orice tip de vehicul ușor blindat, fiind capabile de a ”ucide” un MRAP (vehicule protejate împotriva minelor îngropate, în general). Capacitatea de penetrare este, de regulă, egală cu diametrul discului-proiectil.

e0055563_4a80b44b9d0aa1.jpg – Mai amănunțit.

Concluzionând, o ”armă” simplă, ușor de fabricat, extrem de puternică și extrem de eficientă. Unul dintre mijloacele preferate de luptă a grupărilor insurgente, EFP-ul este unul dintre cele mai răspândite modele de bombe improvizate, în special în Orientul Mijlociu și nu numai.

Читачі Харківський, у вас є повідомлення.