Krstac, Bosnia-Herţegovina
– Ghiaur, spuse duşmănos bătrânul, privind la străinul ce ţinea în mâini M48-ul cu lunetă, cu degetul lângă trăgaci.
– E creştin, deda! răspunse Datko strâmbând ochiul învineţit.
– Ghiaur! repetă încăpăţânat bătrânul.
– Ne-a salvat vieţile, bunicule, spuse fata blondă. Putea să treacă pe lângă noi şi să dispară, nimeni n-ar fi ştiut ca e acolo. Dar a împuşcat trei din ai lor şi ne-a adus aici, în cinci zile de mers prin pădure. A avut grijă de noi şi ne-a adus la liman. Ghiaur sau nu, îi suntem datori…
Mejrema, nepoata lui preferată, lumina ochilor lui. Din toţi nepoţii, doar ea putea să-l facă s-o asculte.
– De unde ştii că-i creştin?
– Venea des la cafeneaua aia din Sarajevo unde mă duceam eu, Parlament. E ofiţer străin, avea pe mânecă un steag cu roşu, galben şi albastru… Şi acum trei zile, când am trecut de lacul Radovan, s-a oprit pe o margine de drum, parcă ştia locul, a aprins o lumânare şi s-a închinat…
Bătrânul se uită la fată. Dincolo de oboseala de pe chip, de hainele murdare şi de adidaşii rupţi, zâmbea uşor. Dacă zâmbea, era clar ca era teafără. Datko era plin de vânătăi, ca urmare a bătăii primite, dar şi el era funcţional. Aşa că, ghiaur sau nu, Mejrema avea dreptate, îi erau dator. Allah îl scosese în calea nepoţilor lui cu un scop, să-i salveze. Făcu un semn de bun-venit. Străinul spuse ceva în engleză.
– Ce spune? întrebă bătrânul.
– Spune că vrea să meargă la cimitir, răspunse fata.
* * *
Îi făcură loc la poarta micului cimitir al satului. Străinul mersese până la un mormânt, pusese mâna pe piatra funerară şi plecase capul. Mormântul micului Datko, fiul Dzenanei, mort acum 30 de ani aproape… Se desprinsese şi se îndreptase spre marginea cimitirului, spre un mormânt străjuit de singura cruce din cimitirul musulman. Se lăsase în genunchi, scosese din buzunar o lumânare mică, o aprinsese şi se închinase.
– Ştii cine e îngropat aici? întrebase bătrânul.
Străinul făcuse un semn spre Serdjan, tatăl lui Datko.
– Cu el l-am îngropat atunci, spuse el cu lacrimi pe obraji.
* * *
Felinarele de pe masă trimiteau umbre ce jucau pe pereţii camerei. Aşa ceruse străinul, să nu fie lumină electrică, ci doar felinare. Stătea la loc de cinste, în dreapta bătrânului. În stânga erau Serdjan, Datko şi Mejrema, tinerii având priviri curioase. Cine era străinul, de unde îl cunoşteau ai lor? Era clar, era o poveste din războaiele trecute…
Dzenana umpluse paharul străinului, care-şi ridicase privirea tristă din masă. Femeia spusese un singur cuvânt, hvala, iar străinul tăcuse, cu o privire ce spunea „îmi pare rău” pe chip. Bătrânul luase o înghiţitură din paharul de rakije, privi femeia care începuse să plângă uşor într-un colţ şi îşi îndreptă privirea spre cei doi tineri.
– În 1992 a izbucnit războiul, ştiţi asta. Dzenana era studentă atunci, în Sarajevo. Ceea ce nu ştiţi e că krvna osveta noastră cu cei ai lui Sahat e veche., merge de vreo 100 de ani… Noi am respectat legea, n-am lovit în femei sau copii, ei nu…
– Ce sa întâmplat atunci, bunicule?
– Au violat-o pe Dzenana. A rămas gravidă… şi a dispărut. Ai fi zis că ghiaurii numai violează musulmane, dar musulmanii au fost mai rău… Cei mai nemernici jihadişti veniţi atunci să lupte în război şi-au găsit casă în clanul Sahat…
– Când s-a terminat războiul, în 1995, Dzenana s-a întors acasă. Terminase facultatea, era inginer şi avea un băieţel. Îl chema Datko, ca pe tine…Ne-a spus cine o violase, şi împreună cu clanurile Suvalic şi Jasarevic am ocupat satul celor din Sahat… I-am scos pe cei trei vinovaţi în piaţă şi i-am împuşcat ca pe câini. Atunci, Geaner, bătrânul lor, s-a jurat să şteargă neamul nostru de pe pământ…
– Asta e tradiţia aici, de sute de ani, spuse tatăl lui Datko.
– În 1999 au apărut ei. El şi încă doi oameni, spuse bătrânul făcând semn către străin. Erau genişti, veniţi să cureţe minele rămase din război. El era cel mai tânăr, era un copil aproape. Au stat aici aproape o lună, până când şeful a plecat. Două zile mai târziu, micul Datko s-a dus la fântâna aia dinspre geamie… Cei din clanul Sahat puseseră mine. Copilul a călcat pe una, a rămas fără picioare… El şi colegul erau cel mai aproape. Au încercat să-l salveze, i-au pus bandaje, l-am dus de urgenţă la spital, dar doctorii n-au putut să mai facă nimic…
– Eram cu ei când a venit vestea, continuă Serdjan. Au stat amândoi la marginea cimitirului când l-am îngropat pe băiat. Au zis că sunt creştini şi nu se cade să tulbure un cimitir musulman… După înmormântare cel mai în vârstă a zis că pleacă. S-a dus la maşină, a scos un pistol şi şi-a zburat creierii…
– Am zis că şi el o să facă la fel, spuse bătrânul. Dar nu, s-a adunat. Ne-a rugat să-i spunem un loc unde să-şi îngroape prietenul, aproape de sat, să nu-l dezgroape jivinele şi unde să ştie oamenii de o cruce… Poate vor veni rudele să-i ştie mormântul… I-am zis ca nu avem coşciug, dar putem să-l îngropăm după datina noastră. L-am pregătit ca pe ai noştri, el şi tatăl tău au săpat groapa la marginea cimitirului şi i-au făcut o cruce din lemn. De-aia e crucea la noi în cimitir… L-am îngropat ca pe ai noştri, pe un creştin care venise să ne salveze… Pentru ei oamenii erau oameni, indiferent de religie… Câţi ani aveai atunci? îl întrebă pe străin.
– 22, primi răspunsul.
– Şi acum?
– 49…
Tatăl lui Datko îşi goli paharul şi îl umplu din nou. Îl umplu şi pe cel al străinului.
– După aproape 30 de ani, Allah te-a adus să ne ajuţi din nou, brate. Ai încercat să-mi salvezi nepotul, mi-ai salvat fiul…
– Căile lui Allah sunt neştiute, spuse bătrânul. Dar acum ştim că eşti unul de-al nostru şi aici vei fi acasă, oricând vei vrea sau vei avea nevoie…
