Roiu’!

groznyDrajilor, cerându-mi scuze pentru absenţa prelungită, din cauză de sărbautori, stresiune şi alte asemenea, ne vom depărta azi de subiectele legate de jucărele şi tacticile individuale, ca să bârfim un pic despre strategii sau tactici la nivel mai mare. Pentru că, nu-i aşa, cine nu cunoaşte istoria este condamnat s-o repete, vom trage azi o plimbare în trecut şi vom vedea cum au violat nişte unii măreţul popor rus (şi pe alţii, dar toate trei studiile de caz au cam treabă cu ruşii).

Ca să nu existe confuzii, conceptul de swarming (roire) este tactica de suprasaturare a apărării unei ţinte prin atacuri dispersate, venite din toate părţile. Este definită prin mobilitate, autonomia unităţilor, o bună comunicare, precum şi o minimă coordonare sau sincronizare. Întâlnită mai ales în războiul asimetric, cand forţele oponente nu sunt de acceeaşi mărime sau putere, tactica de atacuri concentrate ale forţelor dispersate non-liniar (o expresie pompoasă pentru o şatră de indivizi indisciplinaţi, ce au aprins focurile de tabără cu manualele de intrucţie de front) s-a dovedit extrem de eficientă de-a lungul istoriei.

Primul studiu de caz, băieţii veseli cu ochi oblici comandati de Genghis Han, posesor al unor tehnici de comunicatie militară nemaivăzute înaintea sa. Pe lângă utilizarea tobelor, a steagurilor şi cornurilor, hoardele mongole adoptaseră un sistem foarte bun de puncte de reaprovizionare, care, in afară de întăriri, aveau şi cai utilizaţi de curierii ce transmiteau ordinele de luptă. Ţinuţi la curent cu evoluţia luptei de către aceşti curieri, hanul şi ceilalţi conducători ai armatei puteau ajusta acţiunile armatei proprii, într-un stil similar cu actuala buclă OODA (observe, orient, decide, act). Astfel, micile forţe mongole au învins armate mult mai mari, folosind acest sistem de comunicaţii şi tehnici de decepţie, ce ademeneau forţele inamice în ambuscade mobile şi atacuri fulgerătoare din partea arcaşilor călări înarmaţi cu arcuri recurbate.

Al doilea, Războiul de Iarnă dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, când mica armată finlandeză a anihilat Armata Roşie printr-o tehnică numită motti, folosind cu pricepere terenul împădurit. Forţaţi să folosească drumurile izolate din cauza mijloacelor mecanizate, sovieticii s-au trezit atacaţi din toate părţile de patrule finlandeze, blocaţi, cu formaţiile fragmentate şi învinse de un adversar invizibil, ce lovea şi dispărea în întunericul pădurii boreale. Descrise pe scurt, tacticile finlandeze erau un amalgam de iniţiativă individuală şi a unităţilor mici (grupă, pluton), o concentrare şi o dispersie rapidă, un camuflaj expert şi ambuscade de orice dimensiune. Motti avea trei faze, după cum urmează:

– recunoaşterea şi încercuirea inamicului, pentru a bloca înaintarea,

– atacuri rapide şi puternice, folosind concentrări de forţe, în puncte vulnerabile de-a lungul coloanei, pentru a „sparge” formaţia sovietică în fragmente izolate,

– distrugerea totală a fiecărui punct de rezistenţă.

Motti

Motti

Ultimul studiu de caz, Cecenia. Micul stat din Caucaz a avut (şi încă mai are) unii dintre cei mai buni luptători de gherilă, foarte mulţi şcoliţi de sovietici (să nu uităm că primul preşedinte al Ceceniei independente, Dzokhar Dudayev, a fost general de aviaţie în armata rusă), oameni ce au produs imense pierderi forţelor angajate în luptele pentru Groznâi şi nu numai. Inovaţiile aduse de aceştia tehnicilor de gherilă, organizarea unităţilor luptătoare, ambuscadele eficiente şi utilizarea creativă a armamentului au dus faima cecenilor. Unul dintre modelele de organizare, considerată ideală pentru swarming, consta într-o unitate mobilă de 10-15 luptători, ce se puteau diviza în celule mai mici de 3-4 oameni, înarmaţi cu Kalaşnikoave şi aruncătoare antitanc RPG-18, ce puteau schimba poziţia la auzul sunetelor de motoare şi atacau prin volee de foc de la etajele superioare zonele vulnerabile din lateral, spate şi mai ales deasupra tancurilor. Un alt mijloc de luptă foarte bine folosit de ceceni a fost sniper-ul, utilizarea de către aceştia a întregului spectru de 360 de grade al terenului de luptă urban (etajele superioare ale cladirilor, poziţiile improvizate la nivelul solului, subsolurile precum şi reţeaua de canalizare pentru deplasare ascunsă) ducând la atacuri rapide şi devastatoare pentru moralul soldaţilor ruşi, care i-au poreclit pe lunetiştii ceceni „fantome”. Decimând om cu om forţele ruse, aceste forţe flexibile au condus la victoria separatiştilor în primul Război Cecen, terminat in 1996.

SniperConcluzia care se trage este că o utilizare inovativă a forţelor disponibile (chiar puţine şi prost înarmate) poate produce probleme mari unor unităţi mult superioare. Cunoaşterea terenului, dispersarea şi descentralizarea grupurilor de luptători va produce rezultate surprinzătoare, cel puţin pe câmpul de luptă.

Jucărele: PSL 2.0

.PSLDragii moşului, cu scuzele de rigoare pentru chiulul prelungit (chiul folositor, din moment ce sunt integralist si mi-am asigurat  bursa de merit şi la anu’) vom aduce astăzi în discuţie posibilele îmbunătăţiri ce se pot aduce răngii mele preferate, pentru a o înscrie în toleranţele acceptate de noile trend-uri de ducere a războiului în ziua de azi.

Ca să ne lămurim din start, US Army a dat sfoară în ţară că înlocuieşte nou intrata în dotare M110 SemiAutomatic Sniper rifle System (SASS) cu o armă asemănătoare (adică tot derivată din AR-10/M16) mai uşoară şi mai scurtă. Experienţa vine după lecţiile trase de pifanii americani prin zone ca Irak, unde majoritatea cotonogelilor au loc în zone urbane, definite prin o densitate mare de ţinte, ceea ce necesită foc rapid/semiautomat, distanţe medii de tragere (300-600 m) şi dimensiuni cât mai compacte, pentru uşurinţa în folosire prin locuri strâmte. Drept pentru care, câştigătorul fără drept de apel este modelul Heckler & Koch G28E (E de la Export), o versiune a sculişoarei de dedesubt, foarte apreciată de armata cangureză sub numele de HK417.

HK G28

HK G28

Caracterisiticile tehnice ale noii răngi de întreptat freza de la distanţă sunt o lungime de 998 mm, cu o ţeavă de 419 mm (16,5 inci) cu o greutate de 5,19 kg în configuraţia aleasă cu încărcător de 20 de cartuşe şi o lunetă Schmidt & Bender PMII 1-8×24. În configuraţia actuală, PSL-ul are o lungime a ţevii de 620 mm, o lungime totală de 1150 mm, o greutate de 4,31 kg cu încărcător şi lunetă (deci cu aproape 1 kg mai uşor decât „standardul”) şi o lunetă IOR de tip LPS2, 4×24 mm. Drept urmare, vom încerca să updatăm PSL-ul nostru cât mai aproape de aceste specificaţii. AK337Privind imaginea de mai sus, rodul imaginaţiei unui grafician american de jocuri pe calculator, putem analiza o configuraţie foarte practică pentru PSL-ul nostru, cu cât mai puţine modificări posibile. Deci, pe căprării:

Prima şi cea mai mare modificare ar fi ţeava, redusă la 419 mm, plecând de la actuala lungime de 620 mm. Scurtarea ţevii cu 20 cm ar permite, în opinia mea, uşurarea armei sau, dacă nu, un profil al ţevii mai gros, eventual cu caneluri longitudinale (aşa zisa fluted barrell), caneluri ce aduc un plus de rigiditate, o suprafaţă mai mare de răcire şi, eventual, o greutate mai redusă. Un pas al ghinturilor de 1:10 sau 1:11 inci (o rotire a glonţului în 254 mm sau 280 mm) ar permite stabilizarea optimă a muniţiei comerciale ce foloseşte gloanţe mai grele decât tipul obişnuit de 148/155 grains (9,7 grame), oferta actuală a poporului prieten ceh (prin producătorul Sellier & Bellot) fiind dublă, un glonţ de tip HPBT (hollow point boat tail) de 174 gr (11,3 grame) şi un FMJ (full metal jacket) de 180 gr (11,7 grame). Gloanţele mai grele au, în general, o energie cinetică mai mare şi o rezistenţă sporită la deriva de vânt lateral. Suplimentar, o ţeavă scurtă şi rigidă ar permite instalarea uşoară a unui amortizor de sunet, accesoriu din ce în ce mai folosit în luptele din actualele zone de conflict, cu un efect extrem de benefic asupra şanselor de supravieţuire a utilizatorului.

Fluted barrell

Fluted barrell

A doua, furniturile (ulucul ţevii şi patul din lemn), se pot înlocui printr-un set fabricat din polimer/plastic termorezistent, având şine de tip Picatinny ce vor permite fixarea diverselor lasere de ochire, lanterne tactice şi alte asemenea, eventual cu locaş pentru o vergea de curăţare detaşabilă din 2-3 segmente. Ţeava mai rigidă ar putea permite, teoretic, instalarea unui bipod, separat sau integrat în ulucul inferior după modelul HK G3. Mânerul pistol poate fi un Magpul MOE, cu spaţiu de depozitare în care se pot depozita un kit de curăţare ca “tubuleţul” standard şi un bidonaş conform de ulei (folosibile cu vergeaua amintită mai sus) sau un micro kit Otis. Patul pliabil şi ajustabil va mări confortul utilizatorul, permiţând o purtare facilă a armei, manevrarea lejeră în spaţii înguste (interiorul transportoarelor blindate, alei, spaţii dintre clădiri, etc.).

Bipod G3

Bipod G3

Ak Grip by Magpul

Ak Grip by Magpul

A treia şi ultima, luneta de tip LPS 2 poate fi înlocuită cu un model de tip IOR 1,5-8×26, asemănătoare cu cea instalată pe modelul americano-germanez. Având reticulul în primul plan focal, acesta se măreşte sau se micşorează în funcţie de magnificaţia lunetei (factorul de mărire), fiind proporţională cu aceasta şi permiţând o vizibilitate excelentă, ca şi o ajustare uşoară a traiectoriei. Sistemul lateral de montare şi aparatele mecanice de ochire vor fi păstrate, eventual modificate (cătare şi, eventual, înălţător pliabile), montura laterală permiţând, în cazul unei lunete inutilizabile, folosirea sistemul secundar mecanic. Reticulul permite ajustarea tirului fără a folosi şuruburile de reglaj, prin simpla folosire a gradaţiilor şi a unui tabel precalculat, aşa numitul „DOPE card” (DOPE – „data obtained from previous engagements”). Un sistem de fixare a unui aparat de vedere pe timp de noapte mono-ocular, de tip AN/PVS14, larg folosit, va permite lupta pe timp de noapte, precum şi folosirea autonomă a NVD-ului.

IOR 1.5-8x26

IOR 1.5-8×26

Reticul IOR 1.5-8x26

Reticul IOR 1.5-8×26

AN/PVS14

AN/PVS14

Concluzia: cu costuri destul de rezonabile, o armă de precizie eficientă poate fi adusă la zi, devenind o prezenţă extrem de letală pe orice câmp de bătălie.

Friends from Afar (part IV)

AM50

AM50

Dragii moşului, în lecţia de azi vom sta la discuţii intelectuale despre diversele scule de împuşcat elefanţi, tancuri, antene radar şi alte asemenea. Pe scurt, începând cu prima mardeală mondială, când T-Gewehr-ul germanez (cui altcuiva putea să le pice ideea, decât măreţului popor germanez), pre numele ei complet Mauser M1918 Tankgewehr, calibrată în imensul (pe vremea aceea) 13,2×92 mm TuF (Tank und Flieger), şi-a facut de cap în tranşeele din nordul Franţei şi Flandra împotriva ţestoaselor englezeşti de tip Mk IV, imune la gloanţele perforante de 7,92×57 tip K utilizate până atunci, şi terminând cu răngile de tip M82, KSVK sau Steyr .50, utilizate de diverse grupări de flăcăi veseli, interlopi sau jihadişti, cum ar fi IRA (vajnici machitori irlandezi), UCK (sa fie pe la ei pe acolo în Kosovo) sau şaormarii din Hezbollah, sponsorizaţi de buna industrie de armament iraniană.

Ca să definim datele problemei, o puşcă anti-material (aceasta este denumirea oficială) poate fi folosită împotriva mijloacelor de luptă uşor blindate, a diverselor sisteme tehnice (sisteme de comunicaţii, echipamente radar, centre de comandă), a inamicilor ascunşi în clădiri (ultima ispravă de acest gen aparţine unui flăcău vesel din Serviciul Aerian Special al Maiestăţii sale Lizica a Doua, ce a trimis la cele 72 de virgine trei atentatori sinucigaşi ai ISIL, trăgând de la un kilometru depărtare direct prin zid, folosind pentru asta un vizor termal, se pare), precum şi distrugerea diverselor depozite de muniţie, carburant şi alte asemenea. Muniţia folosită, în general, se limitează la calibrele .50 BMG, 12,7×108 mm rusesc şi 14,5×119 mm. Mult mai puţin folosite sunt 15.2 mm (folosit de Steyr), 20x82mm Mauser, 20×110 mm Hispano (utilizate în general la tunurile de avion) şi 25x59mm cu proiectil grenadă, utilizat deocamdată de prototipul Barrett XM25.

În ordinea numerelor de pe tricou, cea mai folosită armă de acest gen este Barrett M82/M107. Apărută în 1990 şi făcându-şi debutul operaţional în prima cotonogeală din Golful Persic, Light Fifty şi-a asigurat locul în istorie ca primul pickhammer portabil de demolat. Printre victimele sale s-au numprat camioane, transportoare blindate, buncăre, sisteme radio şi nu numai. Este în înzestrarea a peste 50 de armate naţionale şi a fost documentată utilizarea sa de către IRA în Irlanda de Nord şi de către UCK în Albania, Kosovo şi Bosnia. Distanţa efectivă de tragere de 1800 m (2000 yarzi) şi cea maximă de 4000 m o fac o sculişoară de mare efect împotriva ţintelor materiale, fiind folosită de către unii descreieraţi şi pentru oameni.

M107

M107

Pe locul doi, la egalitate, cele mai vechi arme de vânat vehicule, încă folosite în cotonogeala din Ukraina, sovieticele PTRD şi PTRS, ambele calibrate în potentul 14,5x119mm. Apărute în vremea când tancurile germane de tip Panzer III şi Panzer IV mărşăluiau spre Moscova, au fost folosite pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul cotonogelii din Koreea şi şi-au făcut o remarcabilă revenire în dotarea ambelor tabere în luptele din Donbass. Deşi au sisteme de acţionare diferite (PTRD are închizător manual, în timp ce PTRS este semiautomată), performanţele sunt asemănătoare, glonţul de 14,5 mm putând perfora fără probleme o placă de oţel cu grosimea de 40 mm de la 100 metri.

PTRD

PTRD

PTRS

PTRS

Pe locul trei, copia iraniană a austriecei Steyr HS.50, numită foarte plastic AM50. Este o armă single-shot, adică fiecare cartuş trebuie introdus manual în armă, neexistând un încărcător, iar ţeava forjată la rece, frâna de gură extrem de eficientă şi greutatea de 12,4 kg îi oferă o precizie extrem de ridicată la o distanţă de 1500 de metri. Folosită, printre alţii de armata siriană, Hezbollah şi diversele fracţiuni tribale din Libia, AM50 este prezentă oriunde interesele şi Gărzile Revoluţionare Iraniene îşi fac apariţia.

AM50 în Irak

AM50 în Irak

Muniţia de calibru .50 este foarte variată, statutul de cartuş standard NATO făcându-l nelipsit din oferta oricărui producător de muniţie ce ţine la numele său. Muniţie cu cămaşă întreagă, perforantă, incendiară şi multifuncţională (aşa numitul HEIAP – High Explosive, Incendiary, Armor Piercing, codificat sub numele de Mk211 sau Raufoss, după compania norvegiană ce l-a născocit) oferă unui trăgător posibilitatea de a distruge diverse, corelând efectul dorit cu ţinta din vizor.

Mk211 Raufoss

Mk211 Raufoss

 

 

„This transmission is coming for you”

Dragii moşului, vă rog să aruncaţi un ochi pe următoarea bucată de IuTub:

„Da, e filmarea aia rusească cu drona în Siria”, îmi veţi spune. Corect.

Numai că în spatele acestei piese de propagandă în cel mai pur stil asimetric, aţintită asupra tineretului vestic, stau mult mai multe indicii că războiul, aşa cum îl ştiam din filme, nu se mai pupă cu realitatea.

În primul rând, prezintă o imagine reală şi exactă a câmpului de bătălie actual, compus din aglomerări urbane, în care ruinele constituie echivalentul întâmplător al baricadelor, unde dimensiunea verticală a câmpului tridimensional de luptă compusă din puncte înalte de supraveghere şi luptă (terase, etajele superioare ale blocurilor) şi reţelele de canalizare (căi de comunicaţie folosite de insurgenţi în timpul insurecţiei din Varşovia în 1944, în timpul asediului de la Sarajevo şi, cel mai bun exemplu, în timpul celor două războaie din Cecenia) oferă unor echipe mici de luptători posibilitatea de a circula şi de a ataca liber între fruntariile unui oraş asediat sau invadat de un inamic superior numeric şi tehnologic.

În al doilea rând, dovedeşte ceea ce eu scriam aici, că o dronă poate fi folosită ca mijloc de recunoaştere/cercetare şi cartografiere în timp real a poziţiilor inamice, permiţând unei forţe flexibile şi extrem de mobile atacuri de tip „shoot and scoop” („trage şi fugi”) fulgerătoare şi extrem de precise, folosind mortiere (minutul 1:58) şi/sau sisteme lansatoare multiple de rachete tip Grad/LAROM. O dronă ce poate folosi o cameră de tip GoPro, o săpunieră de făcut poze model Canon IXUS sau, bomboana de pe colivă, poate transmite imagini în timp real de la 500 metri pe un telefon mobil sau tabletă Android, cum reuşesc modelele comerciale de tip Parrot.

În al treilea rând, se observă multitudinea de poziţii de luptă ce pot fi exploatate de o echipă de tip Hunter/Killer (vânătoare/distrugere) compusă, după moda cecenă, dintr-un trăgător cu AG/RPG-7 (sau altă armă antitanc echivalentă, cum ar fi M72, Panzerfaust 3, AT4 sau Carl Gustaf), un mitralior înarmat cu mitralieră universală de tip PKM sau RPK, un puşcaş lunetist şi 1-3 cărători de muniţie cu AKM-uri în dotare, unde mitraliorul şi lunetistul au rolul de a face infanteria inamică să muşte pământul, în timp ce AG-istul va lovi tancul inamic de deasupra, din spate sau din laterale. Străzile înguste dintre blocuri sunt ideale pentru atacuri de tip Posada, aşa cum bine au demonstrat separatişti ceceni pe 1 ianuarie 1995, în timpul Bătăliei pentru Groznâi, când scenariul macelăririi coloanelor blindate ruseşti a fost distrugerea primului şi ultimului vehicul din coloană, urmat de foc nimicitor de arme automate şi aruncătoare de grenade asupra soldaţilor şi a restului de tehnică blindată.

În al patrulea, dar nu ultimul rând, se observă tipul de arme folosite în lupta urbană, arme uşoare (puşti de asalt, mitraliere universale, arme cu lunetă, aruncătoare de grenade antitanc), singurul sistem de tip artileristic fiind mortierul, greutatea scăzută, capacitatea de a fi cărat dezasamblat şi mai ales traiectoria extrem de înaltă a muniţiei făcându-l ideal pentru lovituri indirecte, peste clădiri, executate cu precizie matematică folosind informaţiile date de dronă şi poziţiile preindexate prin Google Earth.

Concluzia? Într-o eră în care toată lumea vorbeşte de multiroluri, Leoparzi, T-uri Armata, Spike şi alte asemenea bazaconii, legea în război e făcută tot de infanteristul cărător de AKM. Nici un senzor la ora actuală nu poate bate ochii, urechile, nasul şi mai ales CREIERUL unui infanterist bine antrenat, stăpân pe meseria sa. Tancurile pot fi distruse în ambuscade sau de IED-uri, avioanele pot fi lovite cu MANPAD-uri, trupele inamice pot fi măcelărite de infanterişti competenţi, ascunşi printre ruine.

Welcome to Battleground Damasc, 2015.

Friends from Afar (part 3)

Scout Sniper

Dragii moșului, astăzi vom discuta despre armele cele mai ieftine disponibile pentru categoria noastră de băieți veseli ce miruiesc inamicu’ de la distanță, sniperii adică. Pentru cei ce au pierdut episodul precedent al discuției, definim sniperul insurgent ca un luptător semi-independent, ce poate îndeplini o gamă largă de misiuni, de la suportul cu foc precis al atacurilor de tip ”hit and run”, la operațiuni de hărțuire în ariergardă, întârzierea / oprirea atacurilor inamice, interzicerea punctelor obligatorii de trecere, cercetare / supraveghere, distrugerea mijloacelor tehnice fragile (generatoare electrice, sisteme comunicații, sisteme radar, avioane parcate), precum și uciderea țintelor de importanță mare sau a personalului militar specializat (comandanți, alți sniperi, servanți arme colective ca mitraliere, tunuri, rachete, operatori radio/radar).

Cerințele pentru armă sunt de a putea folosi muniție ușor de găsit, ușoară, precisă și ușor de folosit. Pentru că sniperul va trebui să execute aceleași activități fizice ca un soldat obișnuit (marș, alergare, târâș, salturi peste obstacole, dărâmatul lor) se cere o armă cât mai ușoară pentru a reduce consumul de energie. Unul dintre cei mai letali sniperi din cel de-al Doilea Război Mondial, finlandezul Simo Hayha, a spus că o armă sniper nu trebuie să fie mai grea decât o carabină Mosin Nagant M28/30, ce cântărea 3,8 kg.

Pentru a defini termenul de ”pușcă Scout” pe care cunoscătorii îl asociază cu modelul Steyr Scout, Jeff Cooper, inițiatorul conceptului, l-a caracterizat ca ”o arma de uz general, capabilă atât de vânătoare cât și de luptă, suficient de puternică pentru a ucide orice ființă de o greutate rezonabilă, de circa 500 kg”. In general, acestea sunt calibrate în .308 Winchester, au o lungime de 1 metru, o greutate de circa 3 kg si capacitatea de a folosi o luneta cu grosisment mic și/sau sisteme de vizare de tip mecanic (înălțător – cătare).

Pușca Steyr Scout, apărută în 1998 în frumoasa Austrie, este o pușcă cu repetiție, încărcată manual, cu o lungime de 98 cm și o greutate fără muniție și lunetă de 3 kg. Folosirea pe scară largă a materialelor plastice, aluminiului și a oțelurilor speciale definesc o armă excelentă, cu încărcător detașabil (prin aceasta schimbarea tipului de muniție fiind facilitată), șină de tip Picatinny încorporată, bipod integrat în partea frontală a patului, posibilitatea de transport a unui încărcător de rezervă în patul armei, sistem de vizare de rezervă de tip ”ghost ring” și o șină de tip UIT pentru montarea accesoriilor de tip lanternă/laser de ochire/bipod detașabil.

Steyr Scout

Steyr Scout

Drept urmare, vom lua la puricat două arme din categoria ”surplus militar”, extrem de ușor de găsit în la noi în bătătură (în bătrâna Europă adică), dar disponibile în număr mare și în alte fundături uitate de Dzeu din Africa sau Asia. Este vorba despre armele de tip Mosin Nagant de producție rusească și diversele șarje de Mauser K98k de fabricație germana, cehoslovacă sau yugoslavă. Vom analiza astfel armele de bază cât și capacitățile de modificare a lor în arme de tip scout / sniper.

Arma de bază.

1. Carabina Mosin Nagant model 1944 a fost dezvoltată din vechea puşcă MN 1898/30, prin scurtarea ţevii şi a patului, astfel apărând o armă mai uşoară şi mai facilă în folosire, în special în locuri înghesuite ca tranşee, clădiri şi buncăre, ca şi în zone împădurite, urbane şi ruinate, unde o armă mai uşoară, mai scurtă şi mai echilibrată va aduce multiple avantaje.

Carabină Mosin Nagant M44

Carabină Mosin Nagant M44

Prevăzută cu o ţeavă de 520 mm, a fost dotatâ cu o baionetă rabatabilă, fixată permanent pe armă, fiind introdusă în dotarea infanteriei, a cavaleriei şi a trupelor de geniu sovietice în februarie 1944. A fost produsă în fosta URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Polonia, România şi Ungaria în milioane de exemplare, din 1944 până în 1956.

A fost distribuită ca ajutor militar grupărilor de gherilă comuniste din toată lumea, ca şi armatei afgane în 1980, fiind observată în fotografii ale gherilelor arabe ca armă de instrucţie a recruţilor în anii ’80.

Caracteristicile tehnice (greutate 4,0 kg, lungimea 1,026 m, lungimea ţevii 520 mm), calibrul de 7,62x54R, simplitatea de folosire şi soliditatea construcţiei o recomandă ca o armă potrivită utilizării în condiţii vitrege, cu o întreţinere minimă, modificările necesare fiind puţine la număr şi relativ uşor de făcut de către un armurier competent.

Prima modificare ar fi eliminarea baionetei, ceea ce va uşura arma cu apoximativ 0,75 kg şi va îmbunătăţi suplimentar echilibrul armei. A doua ar fi prelucrarea mânerului închizătorului, cel al modelului 44 fiind drept, cu un unghi de acţionare de 90 grade, nepermiţând montarea lunetelor. Soluţia ar fi taierea mânerului drept şi sudarea sau montarea unuia îndoit, prin găurirea şi filetarea corpului închizătorului.

2. Mauser K98k / M48.  Intruduse în serviciul Wehrmacht-ului în 1935, carabinele de tip K98k au fost principala armă de luptă a forțelor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial. Armele capturate de Aliați (mai ales de către Armata Roșie) după război au fost distribuite grupărilor insurgente /de gherilă susținute de diferitele părți, apărând în serviciul Israelului, al Armatei de Eliberare a Vietnamului și VietCong-ului, în mâinile gherilelor palestiniene și a mujahedinilor din Afganistan, precum și în dotarea diverselor triburi din Africa.

Mauser M48 sniper

Mauser M48 sniper

K98k

K98k

Introdus în 1905, calibrul 7,92×57 IS  (Infanterie Spitzgeschoß –  glonţ cu vârf ascuţit) a fost muniţia standard a forţelor armate germane în cele două războaie mondiale.La momentul actual cel mai folosit calibru de vânătoare din Europa Centrală și de Vest, în special în țările germanice și Scandinavia.

Luneta, în ambele cazuri, poate fi un un IOR PSO-1, acelaşi de pe PSL, avantajul fiind folosirea aceluiași tip de muniţie pentru care a fost calibrată. Apărut în 1964, Pritsel Snaipersky Optichesky (vizor optic pentru lunetişti) a fost cel mai avansat dispozitiv de ochire destinat producţiei de masă, fiind gândit din start pentru utilizarea de către soldaţi obişnuiţi, fără antrenament suplimentar, integraţi grupei de infanterie, puşca SVD permiţând acestora extinderea focului efectiv al grupei de la 300 m, în cazul armelor AKM, la 600-1000 m în cazul SVD. Realizată pentru a fi uşor de utilizat (putere de mărire fixă, butoane de reglaj cu compensator de traiectorie, reticul cu sistem stadiametric de calculare a distanţelor), PSO-1 este considerată încă o lunetă excelentă, simplă, extrem de fiabilă, foarte potrivită pentru armele de tip Designated Marksman Rifle.

Lunetă PSO-1

Lunetă PSO-1

Construcţia din aliaj de magneziu, cu lentile de foarte bună calitate, acoperite multistrat (să nu se uite că, după cea de-a doua cotonogeală mondială şi chiar înainte, industria optică sovietică a colaborat foarte strâns cu germanii de la Carl Zeiss, care erau nr. 1 mondial), corpul purjat şi umplut cu azot împotriva aburirii, toate aceste caracteristici permit folosirea lunetei într-o plajă mare de temperaturi, între -50 şi +50 grade Celsius, de la frigul siberian cel mai crâncen până la arşiţa pârjolitoare din deşerturile africane. Butonul de reglaj al elevaţiei (căderea glonţului pe verticală sub influenţa gravitaţiei terestre) are gravat un sistem de compensare a căderii, calibrat pentru o anumită combinaţie de glonţ/viteză iniţială şi condiţii atmosferice (în cazul cel mai des întâlnit, muniţia de 7,62x54R, glonţ de 9,8 grame, viteza la gura ţevii de 830m/s, atmosferă standard ICAO), ceea ce permite o reglare rapidă şi facilă a tirului asupra ţintelor punctiforme la distanţe de până la 1000 m. Peste această distanţă, trăgătorul va trebui să folosească V-urile inversate de pe reticul, ce reprezintă corecţia traiectoriei (cu butonul de reglaj fixat pentru distanţa maximă de 1000 m) la 1000, 1100 şi 1200 metri.

Butonul superior de reglaj cu sistem de compensare a traiectoriei

Butonul superior de reglaj cu sistem de compensare a traiectoriei

Pentru că a venit vorba de el, la momentul introducerii sale, reticulul lunetei PSO-1 a fost considerat cel mai avansat din lume, combinând un sistem stadiametric de măsurare a distanţei, ce nu necesita nici un calcul, cu un reticul clar, neîncărcat de accesorii inutile. Reticulul este împărţit în două zone principale: sistemul de ochire propriu zis şi sistemul stadiametric.

Reticulul este compus din o succesiune de V-uri inversate dispuse vertical, cel superior având rolul de punct de ochire, cele de sub el fiind gradaţiile de corecţie ale traiectoriei, aşa cum am spus mai sus, iar pe orizontală o serie de gradaţii, ce au rolul de a servi la corecţia laterală a tirului şi la stabilirea distanţei, spaţiul liber dintre cele mai apropiate de centru fiind calculat să încadreze un obiect cu laţimea de 1 metru la 100 m. Deplasarea cu un marcaj pe orizontală va muta punctul de impact cu 10 cm la fiecare 100 m.

Reticul lunetă PSO-1

Reticul lunetă PSO-1

Sistemul stadiametric este compus dintr-o linie orizontală, ce reprezintă baza, şi o linie curbată cu marcaje, prin încadrarea unei ţinte cu înălţimea de 1.7 metri fiind determinată distanţa în sute de metri.

Sistemul stadiametric de măsurare a distanţelor

Sistemul stadiametric de măsurare a distanţelor

Modelele sovietice/ruseşti ale lunetei PSO-1 au reticulul iluminat printr-o microlampă cu baterie, versiunile româneşti şi (ex)yugoslave având iluminarea acestuia printr-un sistem cu tritiu, ce nu necesită curent electric. În afară de lunetele calibrate pentru 7,62x54R (ce se pot folosi fără modificări pentru 7,62×51 mm NATO) mai există modele calibrate pentru 7,62×39 mm şi 7,92×57 mm, cartuşul folosit de armele yugoslave de tip Mauser M48.

Binenţeles, se poate folosi orice model de lunetă, diferitele tipuri de monturi/inele permiţând instalarea lunetelor cu diferite diametre ale tubului. Monturile pot fi laterale sau superioare, oferta fiind destul de largă. Factorul de mărire a lunetei de 4x este minimum necesar, folosirea unei lunete cu un factor de mărire mai mare (6x sau 10x) fiind preferabil. O facilitate utilă ar fi un reticul gravat cu un sistem de compensare al traiectoriei, nu neapărat de tip Mil-Dot, chiar și simplele reticule de tip Duplex fiind utile la estimarea distanței și compensarea căderii gravitaționale a glonțului sau a derivei de vânt.

Reticul calibrat pentru compensare traiectorie și derivă

Reticul calibrat pentru compensare traiectorie și derivă

 

Muniția.

1. 7,62x54R. Decanul de vârstă al cartuşelor militare, introdus în serviciul armatei ţariste în 1891, este folosit astăzi în principal ca muniţie pentru mitralerele universale de tip PKM şi pentru puştile cu lunetă de tip Dragunov. Considerat echivalentul estic al celebrului .308 Winchester/7,62×51 mm NATO, având o performanţă uşor mai ridicată decât acesta, din cauza volumului mai mare, este foarte folosit ca muniţie de luptă, dar şi de vânătoare, fiind utilizat cu succes la vânarea animalelor mari, precum urşii siberieni. Apărut inţial cu un glonţ cu cap rotund de 13,2 grame (210 grain), a fost modificat în 1908, după experienţele triste din războiul ruso-japonez, cu un glonţ ascuţit de tip spitzer de 9,5 grame (147 gr), aceasta rămânând configuraţia standard de atunci. Iniţiala R vine de la Rimmed, adică cartuş cu guler. În 1968 apare versiunea cu precizie îmbunătăţită, pentru armele de tip Dragunov, numită 7N1, având un glonţ de tip FMJBT (camaşă metalică integrală şi coafă rabatată) cu greutatea de 9,8 grame (151,2 gr) şi pulbere extrudată, în locul celei de tip sferic, cu calităţi slabe de ardere. Proliferarea vestelor antiglonţ a dus la încă o modificare, apărând muniţia cod 7N14, glonţul acesteia având un penetrator de oţel întărit, ce cauzează un efect maxim când este tras cu o viteză de 830 m/s.

Dimensiuni cartuş 7.62x54R

Dimensiuni cartuş 7.62x54R

Reîncărcarea cartuşului de 7,62x54R a fost pusă la îndoială până acum de către diametrul mai rar întâlnit al glonţului (.311 inch, singurul calibru ce-l mai foloseşte fiind celebrul .303 British) şi de către materialul tubului, acesta fiind fabricat predominant din tablă de oţel. De asemenea, muniţia est-europeană foloseşte capse de iniţiere de tip Berdan, foarte greu de eliminat comparativ cu muniţia vestică, ce foloseşte capse de tip Boxer. Dar, conform principalilor producători comerciali din Europa, finlandezii de la Lapua Oy şi cehii de la Sellier & Bellot, folosirea gloanţelor standard cu diamentrul de .308 inci nu va afecta cu nimic performanţa, aceştia oferind tuburi din bronz cu capse de iniţiere de tip Boxer, acestea putând fi reîncărcate de aproximativ 10 ori. Cu un glonţ modern de 174 gr de tip Hornady A-Max sau Sierra MatchKing, o armă de tip Mosin Nagant M44 va lovi cu precizie ţinte aflate la 500 metri fără probleme.

2. 7,92×57 IS. Așa cum spuneam, acest calibru (deseori numit 8×57 IS sau 8mm Mauser) este cel mai răspândit calibru de vânătoare din Europa. Introdus în 1905, calibrul 7,92×57 IS  (Infanterie Spitzgeschoß –  glonţ cu vârf ascuţit) a fost muniţia standard a forţelor armate germane în cele două războaie mondiale. Oferta de muniție a producătorilor germani ca Brenekke, Geco, RWS, a cehilor de la Sellier & Bellot și a rușilor de la Wolf acoperă întreaga paletă de necesități, de la muniție cu glonț cu cămașă întreagă de tip FMJ, la cele cu vârf de plumb descoperit de tip soft point, precum și muniție de antrenament/precizie cu greutăți între 9,7g (150 grs) și 14,27g (220 grs).

Dimensiuni cartuş 7.92x57 IS

Dimensiuni cartuş 7.92×57 IS

Reîncărcarea se face cu ușurință, tuburile fiind în majoritate din alamă iar capsele de inițiere sunt de tip Boxer, ceea ce permite realizarea muniției ”home made” cu ușurință (nu este cazul în România) cu ajutorul unei prese/kit de reîncărcare rezonabil ca preț.

Concluzia care se trage: două arme excelente, foarte ușor de modificat pentru folosire universală, indiferent dacă terenul este muntos/împădurit sau aglomerații urbane, ușoare, extrem de puternice, cu o utilizare facilă ce se pot obține ușor, la un preț extrem de rezonabil.

 

 

Dragă Moș Crăciun…

Jeep J8

Jeep J8

… pentru că, în general, am fost băiat valabil și nu m-am țuicărit pe blat, am și io o mică listă de cadouri. Nu pentru mine, pentru prietenii mei din urgisita Armată Română, cărora le-ar prinde bine jucărelele astea. Aia da, aia da, să începem…

1. Termobarice, Moșule! După ce-a făcut Carfilul lovitură termobarică pentru AG-7, aș vrea să văd chestii de-astea făcute și ca grenade de 40 mm, lovituri pentru AG-9, capete de luptă pentru Maliutka de-o fabrică Ploieștiul (și-aș vrea să văd ce face un castravete de-ăsta intrând pe ambrazura unui buncăr), grenade de mână și rachete pentru LAROM. Știu că nu-i frumos să te joci cu focu’, da’ dacă vecinii ruși au voie, noi de ce n-am avea?

2. Dacă tot am pomenit de LAROM, aș vrea să văd petardele alea de 122 mm calibru cu capete de mai multe feluri. În afară de exploziv și termobaric, de ce românii noștri n-ar putea să facă și un modul cargo cu submuniții inteligente antitanc (SMArt-ul germanez îmi vine în minte), eventual un jammer radio… 122 mm e un diametru destul de mare, lungimea nu prea contează, deci se pot înghesui multe chestii utile acolo.

3. Mi-aș dori de la poporu’ frate iordanian să văd (dacă se poate, cado’!) licența de fabricație a baclavalei RPG-32 Hashim, ce au inventat-o rușii pentru ei. Ea constă într-un modul de comandă, ce serveşte şi pe post de container/protecţie pentru sistemul de ochire, şi module conţinând rachetele de diverse tipuri, până acum fiind disponibile cumulative şi termobarice de calibrele 72,5 mm şi 105 mm. Racheta de tip PG-32V este un proiectil tandem de tip HEAT de calibrul 105 mm, optimizată pentru utilizare împotriva tancurilor echipate cu blindaj exploziv de tip ERA, cu o putere de penetrare de 700 mm. Proiectilele termobarice sunt optimizate împotriva infanteriei şi a lucrărilor de fortificaţii/clădirilor. În lucru se găsesc proiectile dirijate şi un sistem de telecomandă pentru acţionarea de la distanţă.

4. Pentru flăcăii cu care împart păcatul uitatului la gagici prin luneta de la PSL, le doresc să aibe cât mai repede în dotare Lynx-ul de 12,7 mm. Personal consider o pușcă de precizie anti-material o dotare neapărat necesară pentru o armată ce ține la titulatura asta. Extrem de utilă în războaiele asimetrice din ziua de azi, unde Armata Română nu se mai confruntă cu tancuri și bombardiere, ci cu mașini de teren încărcate cu purtători de Kalașnikovuri și cu încărcături improvizate de exploziv.

5. Ultima dorință pentru Armata Română se referă la introducerea unui vehicul ușor, pentru înlocuirea bătrânelor ARO. Preferatul meu e Jeep J8, dezvoltată pe platforma modelului Wrangler JK, ce este destinat din start forţelor armate străineze, serviciilor de urgenţă. etc., nefiind permis pe piaţa americană din cauza emisiilor poluante (noi, europenii, avem plămâni mai rezistenţi şi ne cu boltă pe panseluţele de americani). Potrivit băieţilor cuşeri de la Jeepolog.com, J8 poate fi numit “the ultimate Jeep”, platforma de bază fiind întărită, ranforsată, toate sistemele upgradate la standarde militare, totată hărăbaia fiind animată de un motor italian VM turbodiesel de 2,8 litri, ce dezvoltă fără proteste 194 cai relaxaţi putere şi un cuplu de 460 Nm, valori ce-i permit o sarcină utilă de aproape o tonă şi jumătate şi o capacitate de tractare de 3,5 tone, fiind astfel capabil să ducă după el un tun mediu. Având o capacitate de trecere prin apă de 76 cm, mulţumită filtrului de aer înălţat, J8 este disponibil ca vehicul utilitar cu 3/5 uşi pentru transport persoane, vehicul de transport şi vehicul de patrulare, configuraţiile oferite la cerere fiind cele de ambulanţă şi vehicule blindate, fiind gândit ca să poată fi instalate kituri modulare de blindaj de diferite clase de protecţie. O versiune specială a apărut în 2012 în Israel, sub numele de Storm 3 Recon, fiind lăsat fără uşi, aripi, parbriz şi alte detalii neesenţiale, fiind promovat ca vehicul rapid de patrulare şi atac pentru trupele speciale.

Pentru mine, în caz că voi câștiga la LOTO fără să joc, îmi doresc o Toyota Hilux de prin 1996-2001, dublă cabină, cu motor diesel 2L-T, versiunea SR5, mai puțin de 250.000 km la bord și un preț, daca se poate, mai mic de 6000 de epuroi. Nu exagerat, că mai trebuie bani pentru motorină și experimente… :D

Cum se face treaba

”Cavaleria” SAS

”Cavaleria” SAS

Dragii moșului, acu’ două zile am citit o veste ce m-a umplut de bucurie: câteva echipe de flăcăi veseli ai Maiestății Sale Lizica a Doua au încalecat pe cai ATV-uri și-au plecat să vâneze scalpuri de alde ISIS. Aceștia sunt identificați de drone, iar elicopterele Chinook ale RAF transportă soldații ai căror ATV-uri sunt dotate cu mitraliere și arme cu lunetă, aceștia putând ataca după plac și după cum dictează situația tactică. Astfel, în numai patru săptămâni, cavaleria motorizată a SAS-ului (ei sunt flăcăii cu pricina) a trimis în locuri cu verdeață mai mult de 200 de combatanți ISIS, fiind mare coadă la cele 72 de virgine, presupun eu.

Dincolo de știre, se observă, cel puțin la nivel oficial/public (nu știu ce-au făcut flăcăii înainte), utilizarea unor tehnici specifice războaielor din generația a 4-a, afectând în principal moralul și capacitatea de luptă a adversarilor, utilizate împotriva a ceea ce se numește în limba de lemn oficială ”non-state violent actor” (actor violent non-statal), adică o entitate ce nu reprezintă un stat legitim, ci doar o organizație fără recunoaștere internațională.

La nivel tactic, mijloacele folosite sunt caracterizate de viteză, stealth și precizie a loviturilor, fiind eliminate sistemele blindate greoaie. Viteza, discreția acustică și capacitatea imensă de trecere datorate greutății mici a ATV-urilor asigură o deplasare rapidă și sigură (un ATV având o greutate mult prea mică pentru a detona o mină antitanc/antivehicul) iar prin natura sa, sniper-ul este un mijloc de luptă extrem de eficient, cu o mare putere discriminatorie și de evitare a pagubelor colaterale. În plus, armele britanice de tip L115A3 de calibrul .338 Lapua Magnum (8,6×70 mm) dețin actualul record mondial pentru cea mai lungă lovitură confirmată, caporalul britanic Craig Henderson lovind un taliban de la 2475 metri în noiembrie 2009.

L115A3

L115A3

Revenirea la un stil de lupta caracterizat prin lovituri rapide și imprevizibile, caracteristice războiului de gherilă, poate reprezenta preludiul întoarcerii armatei britanice la lecțiile unuia dintre cei mai faimoși reprezentanți ai săi, celebrul Lawrence al Arabiei, conducătorul răscoalei anti-otomane din Orientul Mijlociu din timpul Primului Război Mondial.

Friends from Afar (part 2)

”I See you...”

”I See you…”

Dragii moșului, continuăm azi discuția despre sniperi, referindu-ne strict despre rolul acestora în cadrul celulelor / organizațiilor insurgente. Așa cum am precizat în organigramă, sniperul este parte componentă în cadrul unității de bază, anume celula multifuncțională, a acestor șatre.

Analizând câmpul tactic de acțiune și modul de operare al șatrei, rezultă că sniperul nostru va trebui să îndeplinească ambele cerințe doctrinale principale ce guvernează utilizarea sa, prima fiind suportul cu foc precis de rază lungă al celorlalți membri ai echipei și angajarea țintelor de oportunitate (rolul clasic al pușcașului lunetist în armatele cu doctrină sovietică sau comunistă), a doua fiind misiunile de vânătoare de scalpuri (”High Value Targets”) și angajarea țintelor de oportunitate independent de suportul echipei / organizației, singur sau cu suport de siguranță (1-2 oameni). Adițional, doctrina vestică acordă sniperilor calitatea de unități înaintate de recunoaștere/cercetare/supraveghere, componența și amprenta redusă făcându-le ușor de infiltrat și de utilizat în zonele ”fierbinți”.

Combinând cele două doctrine, avem un luptător semi-independent, ce poate îndeplini o gamă largă de misiuni, de la suportul cu foc precis al atacurilor de tip ”hit and run”, la operațiuni de hărțuire în ariergardă, întârzierea / oprirea atacurilor inamice, interzicerea punctelor obligatorii de trecere, cercetare / supraveghere, distrugerea mijloacelor tehnice fragile (generatoare electrice, sisteme comunicații, sisteme radar, avioane parcate), precum și uciderea țintelor de importanță mare sau a personalului militar specializat (comandanți, alți sniperi, servanți arme colective ca mitraliere, tunuri, rachete, operatori radio/radar).

Cerințele pentru armă sunt de a putea folosi muniție ușor de găsit, ușoară, precisă și ușor de folosit. Pentru că sniperul va trebui să execute aceleași activități fizice ca un soldat obișnuit (marș, alergare, târâș, salturi peste obstacole, dărâmatul lor) se cere o armă cât mai ușoară pentru a reduce consumul de energie. Unul dintre cei mai letali sniperi din cel de-al Doilea Război Mondial, finlandezul Simo Hayha, a spus că o armă sniper nu trebuie să fie mai grea decât o carabină Mosin Nagant M28/30, ce cântărea 3,8 kg. Pus cap la cap, cerințele pentru o armă sniper în cazul nostru sunt:

  • calibru militar de largă utilizare, ca 7,62×51 mm sau 7,62x54R;
  • precizie cât mai bună;
  • o lungime de aproximativ 1 metru, pentru ușurință în utilizare;
  • 4 kilograme fără muniție, cu luneta montată;
  • încărcător detașabil;
  • armă cu închizător manual sau semiautomată;
  • pat rezistent, de preferință din materiale sintetice;
  • lunetă cu factor de mărire până la 10x;
  • compensator de traiectorie balistică;
  • reticul iluminat al lunetei;
  • (opțional) capabilă de a folosi echipament de vedere pe timp de noapte;
  • (opțional) capabilă de a folosi amortizor de sunet;

Ca exemple, voi analiza două două arme sniper ce apar frecvent în imaginile și videoclipurile insurgenților din Siria și Irak, anume pușca Steyr SSG69 și PSL-ul românesc.

Steyr SSG69

Steyr SSG69

Steyr-ul SSG69 a fost prima armă din Europa ce a folosit un pat din plastic (Cycolac, un fel de ABS) în locul celor din lemn, sensibile la umezeală și temperatură. Soluțiile folosite la construcția sa (țeavă forjată la rece, pat din plastic, șine de fixare a inelelor lunetei frezate în corpul închizătorului, șină auxiliară de tip UIT în uluc) au făcut-o una dintre cele mai moderne arme militare la apariția sa, în 1969, și i-au asigurat o producție neîntreruptă de peste 40 de ani, fiind încă în oferta Steyr. Combinată cu două lunete de calitate excepțională produse de firma vieneză Kahles, ZF69 (6×42) și ZF84 (10×42), ce au ca standard butoane de reglaj cu compensator balistic calibrat pentru cele mai folosite muniții militare din Europa, constituie încă una dintre cele mai bune puști sniper de pe piață. Încărcătorul detașabil rotativ cu capacitatea de 5 cartușe, precum și mânerul închizătorului cu unghi mic de rotire (60 de grade, comparativ cu 90 de grade la Remington 700 sau Mosin Nagant) asigură o încărcare și o cadență de tragere rapidă, extrem de folositoare în medii cu densitate mare de ținte, cum ar fi zonele de luptă urbane.

Comparând caracteristicile tehnice ale modelului SSG69 cu cerințele specificate mai sus, obținem:

  • calibru militar de largă utilizare, 7,62×51 mm – check;
  • precizia este de 1/2 minute de unghi (deviație standard de 1,5 cm la 100 m) cu muniție specială, 1,5 minute de unghi (5 cm la 100 m) cu muniție normală pentru arme militare;
  •  lungime 1,150 – merge;
  • 4 kilograme fără muniție, fără luneta montată – merge;
  • încărcător detașabil – check;
  • armă cu închizător manual – check;
  • pat rezistent din materiale sintetice – check;
  • lunetă cu factor de mărire până la 10x – check;
  • compensator de traiectorie balistică – check;
  • reticul iluminat al lunetei – n-are;
  • (opțional) capabilă de a folosi echipament de vedere pe timp de noapte – doar cu adaptor de montare, șina pt lunetă nefiind Picatinny;
  • (opțional) capabilă de a folosi amortizor de sunet – nu avem;
Pușcă Semiautomată cu Lunetă

Pușcă Semiautomată cu Lunetă

PSL-ul românesc este o dezvoltare a puștii mitraliere de tip Kalașnikov, modificată prin introducerea unei țevi mai lungi, a sistemului semiautomat de dare a focului, folosind o muniție de calibrul 7,62x54R și având o lunetă de tip PSO-1 (4×24 mm) cu compensator balistic și reticul iluminat cu tritiu. Șina de montare a lunetei este compatibilă cu cea a armelor de tip AK, Saiga sau SVD Dragunov, permițând astfel utilizarea oricărei lunete /  sistem de vedere pe timp de noapte produs în spațiul ex-sovietic (Rusia și Belarus) precum și al celor vestice, prin folosirea unui adaptor. Introdusă în 1974 ca armă a pușcașului lunetist aparținând grupei de infanterie (după doctrina sovietică), a fost exportată în număr mare în toată lumea, fiind una dintre cele mai folosite arme de precizie în zonele de conflict din Africa și Asia.

Din comparația caracteristicilor tehnice cu cerințele noastre, rezultă:

  • calibru militar, 7,62x54R – check;
  • precizie, 1 minut de unghi (3 cm la 100 m deviație standard) cu muniție specială de tip 7N1 sau 7N14, 3 minute de unghi (9 cm la 100 m) cu muniție standard de tip LPS;
  • lungime 1,150 m – merge;
  • 4,31 kg fără muniție, cu luneta montată – merge;
  • încărcător detașabil – check;
  • armă semiautomată – check;
  • pat rezistent, din lemn laminat și lăcuit – check;
  • lunetă cu factor de mărire până la 10x – check;
  • compensator de traiectorie balistică – check;
  • reticul iluminat al lunetei – check;
  • (opțional) capabilă de a folosi echipament de vedere pe timp de noapte – check;
  • (opțional) capabilă de a folosi amortizor de sunet – check (diverse clipuri pe YouTube prezintă cel puțin 3 modele de amortizoare compatibile cu PSL);
PSL

PSL

Trăgând o concluzie, avem un luptător polivalent, cu un potențial imens de a domina câmpul modern de luptă, extrem de eficient, de mobil și de letal. Cele două modele de arme asigură o vastă capacitate de foc, care, combinată cu alte mijloace specifice (IED-uri, mine, sisteme AA) pot duce la un război de uzură îndelungat, soluție evitată în general de armatele ”clasice”.

 

 

 

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Friends from Afar

Sniper At Work

Sniper At Work

Whether specially trained and equipped expert shots or merely
individual riflemen of mediocre marksmanship, snipers have always
played a large role in combat in built-up areas. They have been used
to disrupt US operations, inflict casualties, and to tie down large
numbers of troops searching for them. The lethality and accuracy of
modern weapons, the three-dimensional aspect of urban battlefield,
and the many alleyways, corridors, and rear exits available for a
sniper’s use make him a threat that cannot be ignored. Commanders
and leaders at all levels must be aware of the threat posed by the
urban sniper, the effects he can have on friendly unit operations, and
the steps by which he can be countered and his threat minimized.

FM 90-10-1 AN INFANTRYMAN’S GUIDE TO COMBAT IN BUILT-UP AREAS

Dragii moșului, azi vom discuta despre o specialitate militară mult iubită de multă lume, inclusiv de tălpașii marelui Licurici, binențeles când nu e vorba de Juba sau de alte chestii care li se aplică lor. Anume, de sniper.

Pentru ușurința înțelegerii, voi defini termenul ”sniper” ca trăgătorul individual, echipat cu o armă de foc (nu neapărat cu lunetă) care trage focuri spre ținte alese cu grijă la distanțe medii/mari.

Syria special

Syria special

Evoluția războaielor din ultimele decenii a arătat preponderența operațiunilor urbane, care, din punctul de vedere militar ”clasic” este scenariul cel mai prost de ducere a luptei. Probabilitatea foarte mare a victimelor și pagubelor colaterale, imposibilitatea folosirii eficiente a marii majorități a mijloacelor blindate, comunicațiile deficitare, fragmentarea trupelor proprii și frecvența ridicată a incidentelor ”blue-on-blue”, precum și îngreunarea firească a formării, vizionării și controlului ”imaginii de ansamblu” va aduce un coșmar oricărui comandant.

Snipers

Snipers

În general, sniperii insurgenți folosesc populația locală ca mijloc de camuflaj, fiind echipați cu arme de calibru 7,62 mm (SVD Dragunov, PSL, Steyr SSG69, Mosin Nagant 91/30 sau Mauser K98k/M48 Yugoslav), echipate cu lunete excelente, chiar si variantele chinezești ce pot fi cumpărate pt 50 de dolari având calități optice mult superioare celor mai bune modele din al Doilea Război Mondial. Apariția sistemelor de vedere pe timp de noapte performante la prețuri rezonabile și proliferarea amortizoarelor de sunet (fiind eventual integrate în arme specifice, cum ar fi bulpup-ul sovietic SVU, o armă excelentă pentru lupta urbană) va pune probleme suplimentare celor însărcinați cu protecția trupelor, comandanților și soldaților însuși.

SVU

SVU

În timp ce forțele convenționale vor încerca să-și manevreze forțele masive pe străzile înghesuite din Belfast, Bagdad, Alep sau Saraievo, unitățile de gherilă vor folosi o altă cale. Vor folosi terenul urban, manipulând infrastructura și populația în folosul lor, folosind inteligența, precizia și înșelăciunea. Sniperul urban este cel mai eficient mijloc de luptă al unei unități insurgente, trăgând focuri disparate asupra inamicului și dispărând în mulțime. Este o ”unealtă” de precizie, ce permite operațiuni chirurgicale, lipsite în totalitate de pagube colaterale – indiferent dacă sunt umane sau materiale.

Aleppo

Aleppo

Paleta largă de muniție disponibilă în calibrul 7,62 mm (vorbim de arme ușoare) permite sniperilor atacuri eficiente împotriva personalului militar, a mijloacelor ușor blindate, a instalațiilor electronice (generatoare electrice, sisteme electronice/radio, turnuri/antene de emisie) și chiar împotriva tancurilor. Profitând de vizibilitatea redusă oferită de mijloacele de vizare, un sniper poate lovi cu succes de la o distanță mică (cca 200 m) echipajele tancurilor ce renunță deseori la protecția oferită de cutia blindată, sau pot deteriora mijloacele optice si/sau senzorii mașinilor de luptă folosind muniție de tip AP (perforantă).

Ghid antitanc

Ghid antitanc

Analizând luptele de după cel de-al Doilea Război Mondial, devine clar că în locuri ca aglomerările urbane din toată lumea, sniperii sunt cea mai eficientă și economică categorie de forțe, permițând unei forțe de mici dimensiuni să lupte cu un adversar masiv, precizia și capacitatea de foc discriminativ făcându-i un multiplicator de forță ce trebuie luat în seamă.