Ghiaur

Lantern lamp at night

Krstac, Bosnia-Herţegovina

– Ghiaur, spuse duşmănos bătrânul, privind la străinul ce ţinea în mâini M48-ul cu lunetă, cu degetul lângă trăgaci.

– E creştin, deda! răspunse Datko strâmbând ochiul învineţit.

– Ghiaur! repetă încăpăţânat bătrânul.

– Ne-a salvat vieţile, bunicule, spuse fata blondă. Putea să treacă pe lângă noi şi să dispară, nimeni n-ar fi ştiut ca e acolo. Dar a împuşcat trei din ai lor şi ne-a adus aici, în cinci zile de mers prin pădure. A avut grijă de noi şi ne-a adus la liman. Ghiaur sau nu, îi suntem datori…

Mejrema, nepoata lui preferată, lumina ochilor lui. Din toţi nepoţii, doar ea putea să-l facă s-o asculte.

– De unde ştii că-i creştin?

– Venea des la cafeneaua aia din Sarajevo unde mă duceam eu, Parlament. E ofiţer străin, avea pe mânecă un steag cu roşu, galben şi albastru… Şi acum trei zile, când am trecut de lacul Radovan, s-a oprit pe o margine de drum, parcă ştia locul, a aprins o lumânare şi s-a închinat…

Bătrânul se uită la fată. Dincolo de oboseala de pe chip, de hainele murdare şi de adidaşii rupţi, zâmbea uşor. Dacă zâmbea, era clar ca era teafără. Datko era plin de vânătăi, ca urmare a bătăii primite, dar şi el era funcţional. Aşa că, ghiaur sau nu, Mejrema avea dreptate, îi erau dator. Allah îl scosese în calea nepoţilor lui cu un scop, să-i salveze. Făcu un semn de bun-venit. Străinul spuse ceva în engleză.

– Ce spune? întrebă bătrânul.

– Spune că vrea să meargă la cimitir, răspunse fata.

* * *

Îi făcură loc la poarta micului cimitir al satului. Străinul mersese până la un mormânt, pusese mâna pe piatra funerară şi plecase capul. Mormântul micului Datko, fiul Dzenanei, mort acum 30 de ani aproape… Se desprinsese şi se îndreptase spre marginea cimitirului, spre un mormânt străjuit de singura cruce din cimitirul musulman. Se lăsase în genunchi, scosese din buzunar o lumânare mică, o aprinsese şi se închinase.

– Ştii cine e îngropat aici? întrebase bătrânul.

Străinul făcuse un semn spre Serdjan, tatăl lui Datko.

– Cu el l-am îngropat atunci, spuse el cu lacrimi pe obraji.

* * *

Felinarele de pe masă trimiteau umbre ce jucau pe pereţii camerei. Aşa ceruse străinul, să nu fie lumină electrică, ci doar felinare. Stătea la loc de cinste, în dreapta bătrânului. În stânga erau Serdjan, Datko şi Mejrema, tinerii având priviri curioase. Cine era străinul, de unde îl cunoşteau ai lor? Era clar, era o poveste din războaiele trecute…

Dzenana umpluse paharul străinului, care-şi ridicase privirea tristă din masă. Femeia spusese un singur cuvânt, hvala, iar străinul tăcuse, cu o privire ce spunea „îmi pare rău” pe chip. Bătrânul luase o înghiţitură din paharul de rakije, privi femeia care începuse să plângă uşor într-un colţ şi îşi îndreptă privirea spre cei doi tineri.

– În 1992 a izbucnit războiul, ştiţi asta. Dzenana era studentă atunci, în Sarajevo. Ceea ce nu ştiţi e că krvna osveta noastră cu cei ai lui Sahat e veche., merge de vreo 100 de ani… Noi am respectat legea, n-am lovit în femei sau copii, ei nu…

– Ce sa întâmplat atunci, bunicule?

– Au violat-o pe Dzenana. A rămas gravidă…  şi a dispărut. Ai fi zis că ghiaurii numai violează musulmane, dar musulmanii au fost mai rău… Cei mai nemernici jihadişti veniţi atunci să lupte în război şi-au găsit casă în clanul Sahat…

– Când s-a terminat războiul, în 1995, Dzenana s-a întors acasă. Terminase facultatea, era inginer şi avea un băieţel. Îl chema Datko, ca pe tine…Ne-a spus cine o violase, şi împreună cu clanurile Suvalic şi Jasarevic am ocupat satul celor din Sahat… I-am scos pe cei trei vinovaţi în piaţă şi i-am împuşcat ca pe câini. Atunci, Geaner, bătrânul lor, s-a jurat să şteargă neamul nostru de pe pământ…

– Asta e tradiţia aici, de sute de ani, spuse tatăl lui Datko.

– În 1999 au apărut ei. El şi încă doi oameni, spuse bătrânul făcând semn către străin. Erau genişti, veniţi să cureţe minele rămase din război. El era cel mai tânăr, era un copil aproape. Au stat aici aproape o lună, până când şeful a plecat. Două zile mai târziu, micul Datko s-a dus la fântâna aia dinspre geamie… Cei din clanul Sahat puseseră mine. Copilul a călcat pe una, a rămas fără picioare… El şi colegul erau cel mai aproape. Au încercat să-l salveze, i-au pus bandaje, l-am dus de urgenţă la spital, dar doctorii n-au putut să mai facă nimic…

– Eram cu ei când a venit vestea, continuă Serdjan. Au stat amândoi la marginea cimitirului când l-am îngropat pe băiat. Au zis că sunt creştini şi nu se cade să tulbure un cimitir musulman… După înmormântare cel mai în vârstă a zis că pleacă. S-a dus la maşină, a scos un pistol şi şi-a zburat creierii…

– Am zis că şi el o să facă la fel, spuse bătrânul. Dar nu, s-a adunat. Ne-a rugat să-i spunem un loc unde să-şi îngroape prietenul, aproape de sat, să nu-l dezgroape jivinele şi unde să ştie oamenii de o cruce… Poate vor veni rudele să-i ştie mormântul… I-am zis ca nu avem coşciug, dar putem să-l îngropăm după datina noastră. L-am pregătit ca pe ai noştri, el şi tatăl tău au săpat groapa la marginea cimitirului şi i-au făcut o cruce din lemn. De-aia e crucea la noi în cimitir… L-am îngropat ca pe ai noştri, pe un creştin care venise să ne salveze… Pentru ei oamenii erau oameni, indiferent de religie… Câţi ani aveai atunci? îl întrebă pe străin.

– 22, primi răspunsul.

– Şi acum?

– 49…

Tatăl lui Datko îşi goli paharul şi îl umplu din nou. Îl umplu şi pe cel al străinului.

– După aproape 30 de ani, Allah te-a adus să ne ajuţi din nou, brate. Ai încercat să-mi salvezi nepotul, mi-ai salvat fiul…

– Căile lui Allah sunt neştiute, spuse bătrânul. Dar acum ştim că eşti unul de-al nostru şi aici vei fi acasă, oricând vei vrea sau vei avea nevoie…

Hilux lifestyle

horn_of_panjwall020

Dumbravă se trânti pe scaunul dintre brunetă şi Honved, întinse mâna după sticla de coniac, îşi turnă o porţie sănătoasă şi o înghiţi scurt. Mai turnă una, se lăsă pe spate şi privi flăcările ce dansau în întuneric.

– I-a zis lu’ ăla să-şi bage X6-le în cur.

– Ce mă? se auzi vocea Bărbosului.

– Fosta nevastă-mea. Se certase cu actualul, ăla i-a făcut cadou un X6 nou-nouţ, nebuna i-a zis că-l lasă ca să se întoarcă la mine şi să-şi bage X6-le în cur!

– Ea ţi-a zis asta? întrebă Bela.

– Nu, ăla era la telefon. Cică a zis tembela că a fost o proastă că s-a despărţit de mine şi că se duce să se roage la Arsenie să mă întorc la ea…

– Femeie cu capu’ pe umeri, mormăi bruneta cu nasul în sticla de bere.

– Ce zici acolo, fata moşului? întrebă Dumbravă.

– Că nevastă-ta e femeie cu creierii la purtător, în durerea mea, aia zic!

– Adică?

– Las-o aşa cum a căzut, dacă nu-ţi dai seama singur…

– Stai că începe să devină interesant, zise Bărbosu’. Ia explică tu cu subiect şi predicat, pisico, dacă nu te superi…

– Ce să explic, în bocancii mei? Că prefer să mănânc o mizerie de omletă menu 4 din MRE-uri cu voi decât să mă duc la un restaurant de cinci stele cu vreun cocălar? Că nu mai pot să mă uit la un mascul fără să-l compar cu Honvedu’, care-i cel mai idiot dintre voi, şi ăla să piardă? Că am ajuns şoferul vostru personal de avion şi smucita asta blondă îmi calcă pe urme? Ştiu că faceţi pe proştii şi vă merge bine, da’ nu cu mine, şefule…

– M-ai băgat în ceaţă, să moară porcu’ cardiac…

– Şefule, se auzi vocea calmă a Alexandrei, Dana a ajuns dependentă de şatra voastră. Dacă vrei o părere mai la rece, din exterior, fă un refill la paharul ăla şi pregăteşte-te, că am multe de spus…

– Te ascultăm, fata moşului. Da’ DeeJay unde dracu’ e?

– A venit Agniezska şi l-a luat. Iar dorm asistentele poloneze în spital ca-l fute nebuna pe al nostru la ele în baracă…

– Să-mi bag cracu’… Bagă blondişpan, spune ce ai pe suflet…

– Bre, acu’ vreo şase luni am ieşit cu asta mică şi doi flăcăi de la 53 Vânătoare. Au zis ăia la un moment dat că noi două suntem şoferiţe de transportoare şi că ne fac o favoare că ne-au invitat la băut. Le-a replicat zăluda asta că dacă le-ar fi trecut pe la urechi câte gloanţe v-au trecut vouă ar avea mai mult bun simţ şi să ne mai caute când se vor ridica la nivelu’ vostru. Asta m-a pus pe gânduri, şi-am tot pritocit până în seara asta…

– Bine, concluzia care e? întrebă Honvedu.

– Concluzia e cotoioasă. Voi nu sunteţi normali, în sensul clasic al cuvântului. Sunteţi altfel. Nu mai buni, nu mai răi, altfel.

– Normal e un program la maşina de spălat, se auzi Bărbosu’. Face aceleaşi operaţii, în aceeaşi ordine, de fiecare dată…

– Nu e vorba numai de asta, şefule. Cu voi, cea mai plictisitoare şi insipidă chestie se transformă în ceva de-ţi iese adrenalina pe nas. Aveţi magnet pentru gloanţe,  nu ştiu cum să mă exprim, mereu intraţi în buclucuri din care alţii ar ieşi franjuri. Voi ieşiţi fără nici o zgîrietură şi încărcaţi cu tot felu’ de chestii. Cred că dacă vă dau drumu’ în curu’ gol acum, în 24 de ore sunteţi înapoi echipaţi ca la carte şi cu altă Toyotă. Încep să am ideea că de la maşinile alea nenorocite vi se trage.

– Cum aşa?

– Maşina aia face orice îi ceri să facă. Aşa şi voi. Orice vă pune cineva să faceţi. Nu contează cât de nasol, cât de periculos, cât de sinucigaş, şatra Bărbosului se cere trimisă. Nu sunteţi trimişi, voi sunteţi voluntari. Nu contează de ce vă împiedicaţi, de la suliţe la bombe nucleare, voi ştiţi cum funcţionează şi le folosiţi. Nu-i nimic rău în asta, nu mă înţelege greşit.

– Sună interesant, continuă…

– Afterparty. Tu cine crezi că ne-a învăţat la prostii? Uită-te şi tu, la voi răcoritoarea de bază e Remy Martin XO. Ăsta ce e? Louis al Treişpelea, vechi de 150 de ani. Sticla aia face cât un Porsche, în durerea mea. Şi voi o beţi ca apa plată. Ce mi-ai dat să fumez? Montecristo 80 Aniversario? E 100 de euro un trabuc. Cu 100 de euro faci plinul la Hilux, 80 de litri de motorină.

– Sticla asta am primit-o cado’, deci nu se pune…

– Da’ XO rămâne. 150 de epuroi sticla!

– Deci ce insinuezi?

– Că vă plac chestiile extrem de fine, cu toate că vreţi să păreţi nişte neciopliţi. Tutun, pileală, femei. Crezi că n-am văzut-o pe polaca aia dilie care-l călăreşte acu’ pe DeeJay? Parcă e scoasă din Playboy-urile alea bune, trasă la strung. Cât are, 1,80 înălţime? Putea să-l fută pe Touran, general francez. Nu, ea îl fute pe transmisionistu’ Bărbosului, sergent vânător de scalpuri. N-o să aibe Touran scalpuri în zece vieţi câte a adunat DeeJay.

– Aha… spuse Honvedu’.

– Tu să taci, idiotule. Tu eşti bomboana de pe colivă. Ai idei puţine şi fixe, da’ alea care le ai sunt excelente. Cel mai bun mitralior din Mali, aşa se spune. Capabil să folosească şi să repare orice, de la Degtiarovu’ din al doilea război mondial şi până la Vulcanu’ ăla rotativ de 20 de milimetri. Cine dracu’ a mai scuipat 6000 de morcovei explozivi pe minut de pe o Toyota Hilux?

– Concluzia?

– Concluzia e că daţi clasă oricărui purtător de penis. Sunteţi Neandertali, cu capu’ mare şi plin de idei idioate, extrem de buni în ceea ce faceţi, orice aţi vrea să faceţi, vă place viaţa şi ştiţi s-o trăiţi, şi dacă într-o zi vine aia cu coasa, o să vă duceţi liniştiţi făcându-i curte… Ăsta e stilul vostru de viaţă, Hilux lifestyle…

– Honvedu’ o să-i facă gardu’, se trezi Bela.

– Trebuia să dai tu cu mucii în fasole, primi replica brunetei.

– Cineva o să-ţi închidă gura aia, spuse lunetistul.

– La olteancă nu-i închizi gura, i-o umpli…

Hohotul de râs fu general.

– Hai la somn, puse Bărbosu’ punctul pe i. V-aţi îmbătat şi vorbiţi prostii…

Nisip

MV5BODAwOGNjOTEtMGNjZC00MmM2LThmNWUtODMwNjEwYTEyODliXkEyXkFqcGdeQXVyNjAzNDIxNjM@._V1_SX1777_CR0,0,1777,999_AL_

Kidal, Mali

– Hauzi fata moşului, ce bidonu’ meu căutam noi aici? se auzi din fundul Spartanului vocea lui Dumbravă.

– Da’ io de unde bocancii mei vrei să ştiu? replică bruneta. Astea au fost ordinele, aici v-am adus. Acu’ marcaţi banu’ şi valea!

– Merge Mastercard? Bă, data viitoare iar mergem cu Uberu’ ăsta, e comod si are apă rece, taman bună pe căldura asta… Hai, dezgăţaţi maşina şi la drum!

– Da’ unde mergem şefu’?

– Cică ne aşteaptă nu’ş e general să ne pupe în frunte, la Aguelhok!

– Să ne pupe în partea dorsală, mai bine! Am lăsat noi bunătate de kebab în Turcia pentru ce? Să ne scrâşnească nisipu’ între dinţi aici?

– Taci bă, avem treabă. Tu crezi că mie-mi convine? Gura şi să-i dăm cu praf de mers… Pisi, ne vedem când ne-ntâlnim, ok? Şi vezi că ai un cadou.

– Voi vreţi să mă faceţi alcoolistă, să moară Bibi…

– Mai bine alcoolistă decât cu venele tăiate pe lung, replică Bela. Şi nu te mai zaharisi pe tine, maică stareţă, că la cum pupi tu sticla, aia o să-ţi ajungă vreo şase luni…

– Hai valea, că intru în depresie! Aveţi grijă de voi!

– Hoooonveeedddd! Nu mai soili în budă, că avem treabă! urlă DeeJay.

– Ce-ai bă, eşti cu capu’? răspunse împricinatul din benă, unde monta mitraliera grea. Da’ chiar, noi de ce n-am aterizat pe Tessalit? Că acolo era pistă betonată şi era şi mai aproape…

– Cică e pericol de atacuri, aşa c-o ardem pe aici. Hai sus, avem 9 ore de condus. Dumbravă, vrei să fii primu’ la covrig?

– Bine şefu’, îmbarcarea!

* * *

2 ore mai târziu, RN18

– Auzi mă Dumbravă, aia mică de pe transportor, cu cine se mai arde?

– N-are pe niciunu’, de-aia s-a cerut şoferiţă pentru noi…

– Asta e ca-n bancu’ ăla, femeile nu şofează, femeile şoferesc…

– Las-o mă, a zis că Honvedu’ e mult peste toată oferta de care se loveşte…

– Păi cam are dreptate, la ce gleznuţe neepilate vezi toată ziua…

– Să nu-i zici la unu’ de-ăsta de epilat, că te pocneşte cu poşeta…

– I-ai face câteva vizite pe unde nu bate soarele, ai, Bela? se auzi vocea Bărbosului.

– Şefu’, e bună cu draci mititica…

– Mda, da’ aici facem niţel la dreapta şi Honvedu’ trece în benă, la mitralieră. Pregătiţi armele, să nu dăm peste cine nu trebuie nepregătiţi…

Mitraliorul îşi încropi un ham din coarda pe care îl legă de postamentul din benă şi imediat lovi de două ori în acoperişul cabinei.

– Pasează-mi binoclul!

– Ce-i Honved, ce-ai văzut? întrebă Dumbravă.

– Nu ştiu, da’ nu-i de bine…

– Roadblock? întrebă Bărbosu’ de pe locul mortului. Ridică de la picioare o geantă neagră şi scoase afară conţinutul. Pe chestia din mana lui scria mare Mavic Mini.

– Ce-i asta boss? întrebă Bela.

– O dronă chinezească, mai bună decât aia de-am avut-o în Siria. Ai PSL-ul la îndemână?

– Este, şi al matale e pregătit…

– Ce-i în ele?

– În al meu e 7N21 de la amerloc, în al tău B-32-uri… dar ai şi tu două încărcătoare de N-uri… Mai avem şi .338-ul în caz că-l vrei.

– Auzi, da’ lu’ matale îţi plac mizeriile astea, văd…

– Alternativa ar fi să faci o plimbare până acolo pe jos şi, eventual, să te alegi cu eşapamentu’ ciuruit, spuse căpitanul lansând drona. Te bagi?

– Nu, că ai dreptate, conchise Dumbravă.

Drona îşi luă zborul iar căpitanul îi urmări parcursul pe ecranul telefonului mobil. În zona indicată de mitralior găsi doar o grămadă de bolovani, iar ca să fie sigur făcu un tur de 360 de grade în jurul ei. Nici ţipenie de om.

 – Alarmă falsă, Honved, spuse Bărbosu’. Da mai bine aşa, decât să ne trezim strecurători. Ai apă acolo?

– Ar fi bună o bere, primi replica din benă.

– S-ajungem la destinaţie mai întâi…

– Auzi bre, de ce a zis aia mică de mine, că-s peste ce găseşte ea pe piaţă? întrebă mitraliorul.

– Ce dracu’, te-a pocnit’ gânditu’ Honved? se auzi vocea DeeJay-ului. Vezi că gânditu’ tâmpeşte şi face coşuri pe faţă!

– Guriz bă, lăsaţi miştourile. Fiţi atenţi la drum…

Orele trecură pe nesimţite, kilometrii dispărură iar cei cinci se treziră în faţa porţii taberei din Aguelhok, Fură admişi înăuntru, căpitanul dispăru în comandament iar ceilalţi fură îndrumaţi spre o baracă unde să fie cazaţi.

– Bă, nu prea diferă coteţu’ ăsta faţă de ăla din Turcia, conchise Bela. Păcat că n-avem kebab…

– Face şefu’ rost şi de ăla, replică Dumbravă. Uite-l că vine…

– General nexam, suntem consemnaţi în bază până la noi ordine…

– Nu-i rău, măcar avem ceva timp liber…

– Auzi şefu’… se auzi vocea Honvedului.

Toţi ceilalţi se întoarseră ca să vadă o faţă chinuită de concentrare.

– De ce a zis aia mică de mine, că-s peste ce-i pe piaţă?

Partystarters

5a18c56ffc7e93085e8b4567Hatay, Turcia

Cei cinci se uitau uimiţi la containerul roşu aflat lânga baraca din osb ce le fusese repartizată. Avea un lacăt cu cifru şi lângă el, scris pe o bucată de carton lipită pe uşă, se putea citi „To Cpt. Andronescu, Scout Company, Romanian Element„.

– Auzi şefu’, se auzi vocea lui Dumbravă, cine-ţi trimite matale colete nu se încurcă!

– Bine că eşti tu deştept. Cum deschidem mizeria asta? replică Bărbosu’.

– Păi e un lacăt cu cifru, se băgă în seamă Honvedu’. Trebuie să aflăm combinaţia…

Bărbosu’ se întoarse uimit de inepţia auzită.

– Şi cine ne-o dă, mătuşa Tamara?

În momentul acela telefonul Bărbosului începu să bipăie. SMS. „Combination lock 1601„. Binenţeles, data lui de naştere. Se uită în sus şi făcu cu mâna.

* * *

Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video și transmise imaginile mai departe.

 * * *

Baza aeriană RAF Akrotiri, Cipru

– I hope they will like the parcel, Sir, spuse operatorul dronei spre Bennett.

* * *

Hatay, Turcia

Aveau misiunea de a monitoriza încetarea focului între armata siriană şi rebelii din FSA. Turcii mârâiseră, pentru că multe facţiuni din FSA erau sub controlul lor, dar, ameninţaţi cu o blocadă economică şi diplomatică, cedaseră. O forţă multinaţională avea să asigure patrulele de monitorizare.

Bărbosu’ desfăcu lacătul şi deschise larg uşile. Primul lucru care îl văzură fu coada unei Toyota Hilux albastre. În benă erau stivuite cutii ermetice din plastic fixate cu o plasă de nailon.

– Ce dracu’…?

– Bela, tu esti mai slăbănog, vezi dacă roţile din faţă sunt fixate cumva şi ce-i după maşină. S-o dăm afară şi să facem inventarul.

– De unde naiba a venit asta?

– Îl ţii minte pe amerlocu’ ăla din Somalia? E cadou de la el. Hai s-o dăm afară.

Lanţurile de fixare fură desfăcute, maşina fusese scoasă din container iar cei cinci începură să inventarieze conţinutul fiverselor cutii.

– M72A9, lansatoare de rachete, MRE-uri, filtre de apă, GPS-uri Garmin Foretrex… Şefu’, ce număr porţi la bocanci? Am gasit nişte cutii cu Haix P9 AirPower… se auzi vocea lui Dumbravă.

– Caută o pereche de 45, primi răspuns.

– Două staţii radio AN/PRC 117, şase staţii AN/PRC 148, baterii, o pătură solară de încărcat baterii, un generator Honda, două laptopuri Panasonic Toughbook… spuse DeeJay.

– Dispozitive de vedere pe timp de noapte, AN/PVS-14, 12 bucăţi, AN/PVS-22, două bucăţi, pistoale Glock 19, opt bucăţi, amortizoare, opt bucăţi, mine Claymore, 40 de bucăţi, muniţie de 5,45×39 mm, 20 de lăzi, muniţie 7,62×54 mm, 15 lăzi… mormăia Honvedul.

– Puşca cu lunetă G28, o bucată, puşcă cu lunetă Desert Tech SRS A2 .338 Lapua Magnum, muniţie .338 LM, 10 cutii de 200 cartuşe fiecare, muniţie M118LR, 10 cutii de câte 500 bucăţi fiecare, număra Bela.

– Şefu’, am trei lăzi de 7,62×54 mai ciudate, scrie pe ele 7H21 şi C, H, A, N întors cu căciulă deasupra…

– Ce mă? întrebă DeeJay.

– Tu n-ai făcut rusă la şcoală Honved? întrebă Bărbosu`

– La ăsta şi maghiara e limbă străină, a făcut-o cu lăptăria lu’ Ildiko, replică Bela scoţând limba. Pe una puneai capu’, cu cealaltă te înveleai…

 – Bela, lăzile alea sunt doar pentru tine, e muniţie 7N21, specială pentru Dragunov. Bănuiesc că trage bine şi din PSL-urile noastre. Nu bagi aia decât în PSL, nu in benzile de mitralieră, ai înţeles?

– Am înţeles!

– Bun, puneţi în rucsaci câte o mină Claymore fiecare, Dumbravă, tu şi cu mine luăm câte un M72, pistol şi vizor de noapte toată lumea, câte două fumigene şi două explozive fiecare, Bela şi cu mine luăm şi câte o incendiară: Ceva exploziv şi fitil detonant avem?

– C4, blocuri M112, fitil detonant şi nişte chestii pe care scrie „M11 non electric blasting cap”… Mai sunt nişte lăzi cubice, două mese pliante mari, nişte scaune şi o plasa mare de camuflaj…

– Bun, vedeţi de pe unde faceţi rost de ceva stâlpi metalici, ţevi din care să facem un umbrar cu plasa asta de camuflaj, aflaţi de unde ne cuplăm la curent electric aici şi căutaţi prin cutiile alea nişte becuri. Am proasta impresie că licuriciu’ ne-a trimis un comandament complet, rânji Bărbosu’. Ce scrie pe cubu’ ăla mare?

– „Peli Field Desk”, primi răspunsul.

– Bun, umbrar, curent, lumină, laptopurile pornite, să vedem de pe unde ne învârtim de internet, ne aranjăm coteţul, ne pregătim rucsacii şi maşina şi pe urmă bem o bere. Comentarii?

Nu fu niciunul.

* * *

A doua zi, DeeJay, adjunctul la comandă, decretase zi administrativă. Aşa că toate cutiile fuseseră luate la puricat, echipamentul inventariat, făcându-şi apariţia un router wireless şi o imprimantă laser, aşa că Bărbosu’ încropise o reţea ad-hoc din cele două laptopuri şi imprimantă. Se învârtiseră de un primus şi un ibric mare, cafeaua era din belşug, armele erau demontate şi curăţate, toate electronicele primiseră baterii, iar la un moment dat, toţi ochii se îndreptaseră spre comandant. Acesta luase în primire o ladă cu exploziv, două role de fitil detonant şi câteva cutii cu capse detonante, începând să fluiere o melodie.

– Şefu’, ce turbanu’ lu’ Simbad Marinaru’ faci acolo? întrebase Honvedu’.

– Bă, da’ noi n-avem nişte boxe pentru laptopu’ ăsta? răspunsese cel vizat, strâmbând din nas. Ce dracu’ stăm fără muzică… Bela, du-te şi fă rost de boxe!

– De unde durerea mea?

– Ia cincizeci de foşnitori verzi şi du-te la PX, ce dracu’. Caută nişte Logitech, că alea se aud bine.

După jumătate de oră, împricinatul se întorsese cu o cutie pe care scria mare Logitech Z200. Fu întâmpinat cu mormăituri aprobatoare, iar în mai puţin de 30 de secunde fură instalate.

– Ce muzică punem?

– Bagă nişte Tarkan, că tot suntem în ţara lui, rânji Bărbosu’.

– Cine-i ăla?

– Băi, asta se întâmpla pe vremea mea. Cică doi germanezi, producători de muzică, au văzut la o terasă în Turcia un chelner mai fâşneţ şi-au pus pariu că-n şase luni o să-l facă star. După juma’ de an rupea discotecile turcaleţu’!

– Bine boss, azi e zi de muzică turcească!

– Bagă şi lasă să curgă!

– Da’ până la urmă, ce durerea mea faci cu explozivu’ ăla?

– Nişte încărcături, în caz că tre’ să punem la pământ ceva…

Cei patru soldaţi îşi priviră comandantul cum tăie câteva bucăţi egale de fitil detonant şi sertiză câte o capsă detonantă la ambele capete. Luă un bloc de exploziv şi-l tăie la mijloc, inserând capătul unei bucăţi de fitil între cele două jumătăţi. Capătul celălalt al fitilului urmă aceeaşi procedură, astfel încât, după bandajarea cu bandă adezivă, cei patru se uitau la un fel de cub cu mâner ca de sacoşă.

– Deci, ce e asta? întrebă Honvedul.

– O încărcătură concentrată. Ai un kil de plastic cu un sistem de detonare dual. Sunt două capse declanşatoare legate între ele cu Primacord. Faci o amorsă din fitil normal şi o capsă pe care o aprinzi cu chibritu’. Dacă o pui lângă un zid, e suficientă să facă o gaură prin care să te târăşti înăuntru. Dacă faci un cadru de un metru juma’ pe unu juma’ şi pui câte una pe colţuri, e suficient ca să faci poartă şi să intre Hiluxu’. Fac patru, împărţim greutatea în mod egal, deci patru rucsaci vor primi câte una.

– Păi şi minele Claymore?

– Alea-s altceva, fiecare cară una. Sunt echivalentul unui cartuş cu alice uriaş.

-Ok…

– Deci în rucsaci, câte patru skivvie, trei MRE-uri jumulite, şase bidoane de juma’ de litru cu apă, kitul de curăţat arma, o mină Claymore, câte două grenade explozive, două fumigene, încărcăturile explozive, în afară de Honved, că are mitraliera, câte o bandă de mitralieră, hamacele, sacii de dormit, saltelele, pelerinele de ploaie, un filtru de apă la Dumbravă. Pe veste, câte şase încărcătoare, baionetele, turnicheţii, o explozivă şi o fumigenă. Pe voi, ceas, câte un GPS la fiecare, kiturile de supravieţuire, două bandaje israeliene şi pistoalele cu câte două încărcătoare. Bela, Dumbravă şi cu mine luăm şi amortizoarele. Pe maşină ce e?

– Păi strictul necesar, kit de reparaţii cauciucuri, cric, şufă de remorcare, o trusă de scule, trusa de prim ajutor…

– Arunc-o în paştele mă-sii pe aia…

– …veste de siguranţă, triunghiuri reflectorizante şi cam atât.

– Bun, suntem cinci, luăm patru lăzi de MRE-uri, câte 4 litri pe zi de apă pe căciulă, asta înseamnă cam trei baxuri de PET-uri la juma’ de litru, muniţie suplimentară, şase conserve, lăsaţi lăzile din lemn, ce-ar mai fi… Honved, câte cutii pentru benzi de mitralieră ai?

– Şefu, am zece pentru 200 de cartuşe şi tot zece de-alea mici.

– Cele mari stau în maşină, câte una mică cu banda de 100 de cartuşe în fiecare rucsac. Altceva?

– În afară de fumigene, mai luăm ceva de semnalizare? se auzi vocea lui Bela.

– Ce avem?

– Nişte panouri de-alea roz cu portocaliu, nişte facle…

– Luaţi un panou si tăiaţi-l în sferturi, fiecare dintre voi cară câte o bucată, o faclă de-aia dublă cu lumină roşie şi fum portocaliu în fiecare rucsac şi trei în maşină, staţia radio cu baterie suplimentară, avem adaptor de 12 volţi?

– Avem…

– Bine flăcăi, hai la treabă. Dumbravă, bagă muzică!

Black Owl Down

seretrainingUndeva în Ucraina

„- Fir-ar doamna mă-ta a dracu, Bărbosule! Te-ai gândit la toate, ai?” gândi bruneta strângând patul Glockului 19 în mână. Lângă ea, blonda dormea ghemuită în simulacrul de sac de dormit. Mai avea 2 ore şi se întuneca. Timp să meargă mai departe.

„- Crezi că suntem Francis Gary Powers, nu?” gândea blonda prefăcându-se că doarme. Cel puțin ploua. Știa că pentru un urmăritor serios nu era nici o problemă să le ia urma în ploaie, dar nu auzise ca ucrainienii să aibe așa talente. Deja aveau în reflexe ce le învățase Bărbosu’. „N-ai să vezi, moșule”

* * *

Pasul Rotunda, jud. Suceava

– Pletosuleeeee! se auzea vocea Bărbosului

– Ce talpa mea jegoasă vrei mă? întrebă chelul scoțând capul de după Mitsubishi-ul alb. Te aud foarte bine, nu-i nevoie să urli în halu’ ăsta…

– A căzut Vampiru’, bufnițele-s pe fugă…

– Și care-i beleaua? Antrenate sunt, echipament au, GPS-urile merg, la ce oră trebuie să fie la primu’ RV? Ai planu’ de zbor?

– Îl am. La 2 ar trebui să fie pe lângă Sărata, așteptăm transmisia radio. Mergem noi doi, Piticu’ și Ovidiu?

– Cu Rinocerbu’? Ok. Instalez DȘK-ul sau aruncatoru’ de 40?

– Pune aruncătoru’. Face tămbălău mai mare.

– Ok boss, spuse Cosmin și se îndreptă spre magazie.

* * *

 Ucraina

Blonda se extrase din sacul de dormit, îl strânse și îl băgă într-un buzunar al vestei de zbor. Porni GPS-ul prins pe mâna dreaptă și așteptă să se inițializeze. Mulțumită de rezultat, își verifică pistolul, bău o gură de apă din rezervorul prins pe vestă și se întoarse spre bruneta ce-o privea.

– Auzi, șopti ea, cum naiba te-ai cunoscut tu cu Bărbosu’?

* * *

 Forchana, Ciad, 7 ani înainte

– Sublocotenent Pătrașcu, știu că ești pilot de Spartan, dar nu așa se face o aterizare! Nu suntem sub foc inamic, se poate ateriza ca pe un aeroport normal!

– Permiteți să raportez, mi s-a spus că sunt rebeli în zonă. Și o pistă prăpădită din pământ bătut nu cred că poate fi numită aeroport normal…

– Nu-ți permit să fii obraznică! Până la noi ordine, ești consemnată în bază! Liber!

Bruneta ieși plină de draci din cortul comandantului. Trecu pe lângă cei doi bărbați sprijiniți de Land Cruiserul ce purta mândru un tun automat cu două țevi. Se înfioră gândindu-se că proiectilele de 23 mm puteau să-i transforme transportorul în fâșii de aluminiu.

– Auzi băi Marmotă, are curișor mișto gagica asta, pe lângă faptu’ că-i descreierată. Dacă e la pat la fel cum e la manșă, e spectacol, ascultă-mă pe mine… spuse cel mai înalt.

– Șefule, e mai pe măsura mea, mignonă… Matale ar trebui s-o pui în poziția aia, mama iedului, sau deasupra… răspunse bondocul.

– Taci băi, știi vorba aia, în pat amândoi au aceeași înălțime…

Fata se întoarse și le arătă degetul mijlociu. Bondocul avea grade de plutonier pe umeri, deci îi era inferior în grad, iar de celălalt nu-i păsa. Era îmbrăcat în civil și avea barbă, deci nu se supunea regulamentelor militare.

– Bagă-ți degetul ăla în nas, pizduș, se auzi vocea bărbosului.

– Nu ești prea politicos, șefule, spuse ea ciudat avertizată de ceva necunoscut.

– Șef îți e ăla care a urlat la tine în birou, nu eu. Eu nu sunt aici și conversația asta n-a existat niciodată, spuse bărbosul scoțând limba la ea. Liber!

Se întoarse să plece. Își dăduse seama cine era. Reporterul de care auzise atâtea. Iar celălalt era transmisionistul cercetașilor, cel care salvase un convoi de refugiați folosind cablu de veioză pe post de antenă radio. Nu mai putea să comenteze nimic.

* * *

Baza RAF Akrotiri, Cipru, 4 ani înainte

– Locotenent Pătrașcu, spuse colonelul, vei executa un zbor spre Homs, în Siria. Vei fi dumneata, comandantul și loadmasterul. Nu te interesează ce transporți, acest zbor nu există în mod oficial. Vei zbura la înălțime foarte mică, sub orizontul radarului, cu transponderele oprite. Ai dreptul să refuzi misiunea. În caz că n-o faci, vei uita că noaptea asta a existat. Ai înțeles?

– Permiteți să raportez, accept misiunea. Nu vă voi dezamăgi, domnule colonel!

– Du-te și verifică planul de zbor. Plecarea este la ora 23. Liber!

Ieși din biroul răcit zdravăn de aerul condiționat direct pe pista fierbinte. Simțea căldura asfaltului încins direct prin tălpile bocancilor, așa că se îndreptă direct spre hangarul în care avea Spartanul ca să prindă un pic de umbră. Se opri la ușă, privind cu mirare la o Toyota Hilux încărcată cu echipament și la cinci oameni în uniforme de deșert. Cu o privire ironică, cel sprijinit de aripa mașinii i se adresă:

– Deci, mândro, rămânem datori c-o șaormă dacă ne lași unde treb’e. Dacă nu, o să ai mult de mers pe jos, spuse Bărbosu rânjind. Ce zici, te descurci cu măgăoaia asta gri?

”Să te fut, șefule” gândi ea, ultragiată de jignirea adusă avionului.

– Ai vrea tu, pizduș, spuse bărbatul rânjind, de parcă îi citise gândurile. Se răsuci și se urcă la volan. Dintr-o singură mișcare, întoarse camioneta și o dădu în marșarier până intră cu totul în cala avionului, oprindu-se în stopperele instalate în podea. Loadmasterul și doi dintre mecanicii din hangar se apucară să fixeze lanțurile de ancoraj. Ceilalți patru membri ai echipei urcară fără un cuvânt și luară loc pe scaunele incomode din pânză. Bruneta urcă în cockpit și începu să încălzească motoarele.

– Au pus pariuri despre ce număr porți la sutien, auzi vocea loadmasterului, un maistru clasa a doua. Șeful lor cică n-ai pe ce să-l pui… Ăștia n-au pic de bun simț?!?

Bruneta se învineți la față și se întoarse, cu o replică ascuțită pe limbă. Privirea ei o întâlni pe cea a Bărbosului, ce transmitea ceva de genul ”hai să te vedem”. Renunță la idee, cuprinsă de același sentiment de pericol iminent pe care-l avuse cu ani în urmă. Omul ăsta nu era un om obișnuit, era clar.

Întunericul se lăsase ușor, avionul fusese verificat, alimentat, motoarele pornite și își luaseră zborul de pe pista încinsă. Ora de zbor trecu repede,  așa că echipajul pregăti aterizarea.

– Unde e pista? întrebă fata pe comandant.

– Nu avem pistă, îi lăsăm pe o bucată de șosea. Privește și învață, locotenente, spuse comandantul zâmbind.

Pilotul alinie aeronava pe axul șoselei și execută o aterizare ca la carte. Chiar înainte de oprirea avionului, Bărbosu băgă capul în cabină și se adresă comandantului:

– Boss, mulțumim de plimbare. Bem sticla aia când ne întoarcem, ok?

– Ok, aveți grijă de voi, să ne vedem sănătoși! răspunse comandorul zâmbind larg.

– Rugăminte, ai grijă de puștoaica asta, văd că-i pricepută, spuse Bărbosu făcând cu ochiul. Am plecat, zbor liniștit spre casă!

Fata întoarse capul ca să vadă bărbatul solid sărind în bena camionetei ca să apuce mânerele mitralierei grele. Șoferul acceleră și mașina se făcu nevăzută în întuneric. Cele două turbomotoare ale avionului își sporiră turația, avionul începu să se miște și în curând erau în drum spre Akrotiri. Din laterala scaunului, comandantul scoase o sticlă de coniac Remy Martin.

– Sper să te întorci s-o bem, idiotule. Nu știu ce te face să-ți pui pielea la bătaie în halul ăsta, spuse el ca pentru sine.

– Cine-i omul ăsta, șefule? întrebă locotenenta.

– Ce nu știi, nu te îngrijorează, puștoaico. Ăsta a fost primul lucru care l-am învățat de la el, răspunse pilotul. Și acum gura, mergem acasă…

* * *

Secuiu, com. Gura Teghii, Buzău, 2 ani înainte

Camionul frână brusc, iar cei din spate săriră repede din el. Era ultimul curs din perioada de instrucție, cel de supraviețuire / evadare, care se zvonea că devenise un chin, după ce ani de zile fusese o formalitate. În umbra recentelor pierderi din Orientul Mijlociu, NATO hotărâse că piloții trebuiau să aibe cunoștințe serioase de supraviețuire. Așa că aviatorii trebuiau să treacă prin ceea ce fusese poreclit „Behind Enemy Lines”, cu căpitanul Grigore în rolul lui Owen Wilson. Locotenentul Surghe încercase să îi pună mâna pe fund locotenentului Pătrașcu, ”din greșeală”, fapt ce o făcuse pe aceasta să-i arate degetul mijlociu.

 – Ți-am zis să-ți bagi degetul ăla în nas, locotenente, se auzi o voce sigură. Toți întoarseră capetele în direcția ei, pentru a descoperi un bărbat solid, cu tuleie nebărbierite pe obraji, purtând o uniformă fără însemne și o vestă cu multe buzunare ce păreau pline și un  toc din care se ivea mânerul unui Glock.

Dintr-un ARO vechi coborî colonelul ce asigura comanda exercițiului. Toată lumea luă poziția de drepți, mai puțin posesorul vocii.

– Căpitan Andronescu, la dumneata nu se aplică regulamentele militare? întrebă colonelul.

– Permiteți să raportez, spuse apelatul, sunt căpitan de numai 14 ore, domnule colonel.

– Și mai ai nevoie de timp ca să te obișnuiești cu ideea, sau cum?

– Nu, primi răspunsul, împricinatul luând poziția regulamentară.

– Regulile sunt simple, spuse colonelul. Trebuie să ajungeți până mâine seară la ora 19 la Întorsura Buzăului la primărie. Veți pleca perechi, la fiecare jumătate de oră. Vă descurcați cu ce aveți prin buzunare. Dacă veți fi capturați, veți avea neplăceri. Căpitan Grigore, preia comanda. Căpitan Andronescu, din moment ce ești rezervist voluntar, ai voie să pleci singur. Întrebări?

– Permiteți să raportez, se auzi vocea Bărbosului, aș vrea ca însoțitor pe locotenentul Pătrașcu. E cam riscant să fii singur în munți.

– Pătrașcu, faci echipă cu Andronescu!

– Am înțeles, domnule colonel! spuse bruneta, privind strâmb la bărbatul solid.

Fură prima pereche care plecă. Prima surpriză plăcută a fost faptul că el își ajustase pasul după al ei, părând că străbate terenul fără efort. Căuta cele mai facile locuri de străbătut, neținând linia dreaptă. Observă că pe mâna dreaptă avea un aparat, ca un fel de ceas mare, pe care-l consulta din când în când.

– Șefule, nu te supăra, ce-i ăla?

– Care?

– Ce ai tu pe mâna dreaptă.

– E un GPS Garmin Forerunner 401. De ce întrebi?

– Nu știam că e voie cu GPS-uri…

– Colonelul a spus să ne descurcăm cu ce avem prin buzunare. Nu e voie cu GPS-uri, dar nu știa ce am eu în buzunare. Ce nu știe, nu-l îngrijorează.

– Bine, dar nu e corect…

– Ce nu e corect?

– Să folosim un GPS și ceilalți nu…

Bărbatul se întoarse și o privi de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor.

– Să-mi bag cracu’, spuse el, și aveam așa o părere bună despre tine…

– Și de ce n-o mai ai?

– Hai să mergem, dracului, că ne prinde noaptea în pădure…

– Șefule, am înțeles, sunt proastă. Deci, te rog frumos, luminează-mă!

– Pizduș, tu ce mușchiu’ meu crezi că facem aici?

– Facem un exercițiu de supraviețuire.

– Ok, hai să-ți desenez, poate pricepi. E un exercițiu, adică simularea unei situații reale. Adică dacă pun aia de ne vânează gheara pe noi, n-o să pățim mare lucru. Dacă am fi, teoretic, pe unde m-ai lăsat tu acum doi ani, s-ar lăsa cu chestii amuzante, cum ar fi ceva bătăi, foame, sete, tortură, o mică decapitare, în cazu’ tău ceva violuri multiple. Așa că, dacă nu-ți e cu supărare, voi profita cu nesimțire de orice avantaj îl pot avea ca să mă întorc ok acasă. Nu e corect față de alții? Mă doare fix în clanța ușii de la Prefectura din Baia Mare de treaba asta. Mai bine plânge mă-sa decât să plângă mama.

Fata privi uimită la cel din fața ei. I se părea o enormitate ceea ce auzise, dar știa că avea dreptate.

– Ok, am înțeles. Teach me, Yoda, spuse ea zâmbind.

– Aham, ți-a venit mintea la cap, spuse Bărbosu. Deci, cele două părți ale distracției de azi, pricepeniile și echipamentul. Pricepeniile le înveți pe parcurs, echipamentul e pe vestă.

– Ce conține vesta?

– Pe spate ai un Camelbak cu 3 litri de apă, în buzunare un kit de supraviețuire, compus din cutie, bandă adezivă, busolă de rezervă, fierăstrău sârmă, pătură de supraviețuire, chibrituri, brichetă cu LED, o frontală cu LED, ace de siguranță, ac de cusut cu ață, pastile de purificat apa și niște pungi cu fermoar. În celelalte buzunare sunt rații de la bărcile de salvare, un bivibag, baterii de rezervă pentru GPS, un filtru de apă compact pentru reumplut rezervorul din spate, un cuțit Falkniven A2, iar în toc și lângă un Glock 19 de 9 mm cu două încărcătoare de 17 cartușe și amortizor. Glock-ul l-am modificat cu înălțător și cătare cu tritiu, pentru ochire pe timp de noapte. La mâini am ceasul c-o minibusolă și GPS-ul.

– La ce naiba îți trebuie filtru de apă?

– Pentru că nu stau să fac focul și să car oală după mine s-o fierb. Știi ce înseamnă să te caci împrăștiat din cauza dizenteriei? Aici apa e ok, dar la Dunăre sau prin tot felu de locuri uitate de Dumnezeu pe unde văd că ai tu plăcere să zbori găsești numai apă mizerabilă, pe care e mai bine s-o filtrezi.

– Mda, spuse fata, am multe de învățat…

– Nu te îngrijora asta, dacă n-o știai, este? Ai mîncare, apă, bandaje, ceva pastile, poți să dormi fără să-ți fie frig, ai cu ce să te orientezi. Învață, e pielea ta în joc…

– Corect…

Orele trecuseră repede, găsiseră un brad prăbușit unde Bărbosul imporvizase un adăpost pentru ea, așa că dormise bine, iar a doua zi ajunseseră la destinație. Părea că ruta aleasă îi ferise de patrulele de căutare, așa că ajunseseră primii, spre mulțumirea colonelului.

– Căpitan Andronescu, locotenent Pătrașcu, liber. Felicitări, spuse bărbatul în vârstă, zâmbind.

– Vă mulțumim, domnule colonel, spuse fata zâmbind la rândul ei.

Se retrăseseră spre camionul care-i aștepta iar Bărbosul își scosese vesta și GPS-ul de la mână, punându-le pe ea.

– Până-ți fac rost de una pe măsura ta, o folosești pe asta, spuse el, luând pistolul și încărcătoarele de pe vestă. Comentarii?

– Nu șefule, mulțumesc, spuse fata îmbujorată. Rămân datoare…

* * *

Lângă Sărata, Ucraina

Cele două umbre mergeau aplecate, ciulind urechile la fiecare zgomot. Blonda urmărea indicațiile GPS-ului prins de mâna dreaptă, arătând prin semne direcția. Urmau să ajungă la penultimul punct de întâlnire, unde, dacă aveau baftă, trebuiau să fie așteptate de Dihori. Se apropiară cu atenție, iar bruneta scoase stația radio și șopti în microfon:

– Bufnițele chiamă Dihorii, recepție!

Din aparatul ce-l ținea în mână se auziră două semnale discrete, iar fetele schimbară zâmbete de ușurare. Tresăriră când la câțiva metri de ele o siluetă înfășurată într-un maldăr de zdrențe se ridică de la pământ. Arăta ca un tufiș.

– Ce v-a luat atâta? se auzi șoapta cheliosului. Se răcește cafeaua, ce dracu’…

 Traversarea frontierei fusese lipsită de evenimente. Pe drum li se alăturaseră  Ovidiu și Bărbosu’, Piticu’ monitorizând transmisiile radio din camioneta acoperită cu o plasă de camuflaj.

– Ceva interesant? fusese întrebarea șefului.

– Au găsit niște resturi la 50 de kilometri de aici, acum juma’ de oră, primi răspunsul. Nu se știe de la ce sunt, se presupune că era o dronă de cercetare.

– Bine, hai să mergem acasă. Gagici, v-ați descurcat de minune…

Road to…

Kaninah, guvernoratul Hadramawt, Yemen

Somewhere...

Somewhere…

Din toată situaţia, măgăruşul era singurul nevinovat. Sau poate singurul vinovat. Căruţul răsturnat şi fructele împrăştiate blocau drumul îngust, iar şoferul Volkswagenului Transporter începu să ţipe. Ajutorul său, enervat, trase un foc în aer, ceea ce-l luă prin surprindere pe Honved, servantul de la mitralieră, care, cu aplomb, consumă o jumătate de bandă ciuruind dubiţa. „O situaţie confuză” ar fi descris rapoartele oficiale incidentul, şi ar fi fost purul adevăr.

– Ce dracu’ faci, Honved? Unde ţi-e capu’? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Mi-a scăpat degetu’ pe trăgaci, spuse împricinatul ridicând din umeri. Cine dracu’ l-a pus pe ăla să tragă ca la nuntă? Uite ce se întâmplă când nu respecţi regulamentu’…

– Bă, tu eşti tâmpit? E război civil aici, nu suntem la cazarmă!

– Gura, controlaţi duba şi vedeţi ce şi cum. O ştergem rapid de aici, spuse Bărbosu’ băgând pistolul în toc. DeeJay, da-mi Inmarsatul.  Şi mai freacă staţia aia. Cineva trebuie să răspundă la bază, ca-mi bag picioarele. N-o să mor într-o fundătură uitată de Dumnezeu pentru că-şi împachetează ei ţoalele de gală!

– Bine şefu’, se auzi vocea moale a lui Bela.

Bărbosu’ privi încruntat cerul senin.

– Auzi bă ungure, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Lunetistul se uită într-o doară la el.

– Șefule, treci în maşină, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Bennett de la OGA. Legenda vie a trailerului privea concentrat pe ecranul de pe perete. Mitraliorul din camionetă ciuruise dubiţa sănătos, spera doar că încărcătura scăpase fără alte răni. Dar cine erau cei din maşină? Uniforme, arme de tip est-european… Erau din Forţa de Stabilizare? Ceru tehnicianului să mărească imaginea celui care părea liderul grupului.

* * *

Yemen

Acoperit de DeeJay şi de Dumbravă, Bărbosu’ deschise uşa laterală a Transporterului. Pe cele din faţă nu avea rost, era clar că mitraliera Honvedului se achitase cu brio de menirea ei. Pe lângă un purtător de Kalaşnikov decedat, căpitanul mai găsi doi prizonieri legaţi de mâini şi de picioare, cu saci negri pe cap. Nu mai avea loc de îndoială, aşa că le făcu semn subordonaţilor să-i ducă la camionetă şi adună rapid tot ce însemna acte şi dispozitive electronice.

* * *

Trailerul

Bennett privi cu atenţie steagul de pe mâneca ofiţerului. Avea memoria feţelor, de aceea ceva îi părea cunoscut. Mai văzuse undeva figura acestuia. Roşu, galben, albastru, plus ceva ca un dragon cu cap de lup brodat peste. Căută pe Google drapelul. Două ţări, România şi Ciad. Clar, forţa de stabilizare. Dar cine era ofiţerul, de ce figura lui i se părea cunoscută? Vedea cum oamenii săi erau luaţi din epava ciuruită şi mutaţi în bena camionetei. Transmise un mesaj cu prioritate CRITIC.

* * *

Yemen

Bărbosu’ ridică iar telefonul de satelit încercând să prindă baza, în timp ce Dumbravă, DeeJay şi Honvedul încercau să asigure un confort minim celor două victime, după ce le tăiaseră legăturile. Rănile multiple arătau o tortură destul de rea, cine-i prelucrase pe cei doi folosise multă forţă. Dar nici ei nu erau tipul clasic de arabi subnutriţi. Păreau bine făcuţi. Trei priviri întrebătoare se întoarseră spre comandantul lor.

* * *

Trailerul

George Andronescu. Captain, Romanian Army reserve. Scout, mountain warfare specialist, sniper and demolitions qualified. Certified paramedic. Former journalist. Previous deployments: Chad, Syria, South Sudan.

Arpad Bela. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, sniper qualified. Previous deployments: Syria.

Adrian Dumbravă. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, parachute rigger, driver/mechanic. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Tiberiu Popescu. Sergeant Major, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, RTO/communication specialist. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Marko-Istzvan RosztóczySzervánszky. Corporal, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, machine gunner qualified. Previous deployments: Syria.

Bennett fluieră. Şase ani. Coloana de refugiaţi din Ciad. Reporterul dement era acum căpitan în rezervă. Căută în memorie. Cum îl numise atunci mercenarul ăla ucrainian, copilotul de pe avionul de transport? Bozgor.

* * *

Yemen

Bărbosu’ încerca a cincea oară telefonul de satelit. Nici un răspuns. Întinse mâna să plieze antena, când aparatul bipăi scurt şi pe ecran se ivi imaginea unui plic poştal. Cine dracu’ îi dădea lui sms-uri? Deschise mesajul.

„Take care of my men, bozgor. I’ll buy the drinks. Instructions will follow”

Cei patru soldaţi din Toyota Hilux îşi priviră uimiţi şeful cum arătă degetul mijlociu cerului şi urlă:

– Sunt dobrogean, în morţii mă-tii, nu bozgor!

* * *

Trailerul

– I think they got your message, Sir, spuse tehnicianul din faţa consolei, rânjind amuzat la gestul celui de pe ecran.

* * *

Yemen

– Honved, trusa medicală! Şi din containerul alb, două pungi de glucoză şi două de Ringer! urlă Bărbosu’. Restul în maşină şi valea!

– Şefu, am prins baza! E Schmidt, germanezu’…

– Pai Richardson unde dracu’ e?

– Pe mine mă întrebi?

Bărbosul luă receptorul staţiei radio AN/PRC-117. De la capătul celălalt se auzi vocea maiorului german:

Captain, the main base was attacked, we are preparing to shut down and get out. Expecting new attacks. I spoke to colonel Richardson and you are advised to leave the country immediately, by any means. You are on your own, officially. I say again, you are on your own! Do you understand?

– Yes sir, we will leave the country. We will expect any help?

No. Proceed to nearest Yemeni border exit and go! Contact your embassy in the country you land. This is an official order!

– Clearly understand. Patrol 226, over!

Good luck, captain!

– Deci valea, spuse Bărbosu’. Asiguraţi pe amărăţii ăia doi şi s-o călcăm…

– Unde bre? Şi cine bidonu’ meu sunt ăştia? întrebă Dumbravă.

– La dracu’! Şi ăştia, dacă ar fi să ghicesc, sunt Delta. Sau CIA. Americani, sigur.

– De unde ştii?

– Mi-a adus aminte cineva că am o datorie la el. Cam lungă. Trebuia să dau de băut acum nişte ani, dar nu s-a prezentat s-o încaseze.

– Şefule, nu arată ăştia a  americani. Sunt arabi ceva mai hrăniţi… spuse honvedul.

– Cred că-s ceva neam de vaffanculo, macaronari sau ceva mexicani, ăia-s mai coloraţi…

– Mda, spuse mitraliorul, bagi pungile astea în ei? Le agăţ de postament?

– Exact, spuse căpitanul, scoţând telefonul de satelit care începuse să bipăie. Deschise mesajul.

„Head east to Mahmeddah, then go south to Hisn Ba Qirdan. Follow the river valley until you reach the E3 road, go south east to As Sufal. Then go south-west until you reach the sea coast. You will be waited. Password is Bozgor, answer is Chad.”

– Bela, scoate harta!

* * *

6 ore mai târziu, As Sufal, Yemen

– Acum ce facem, şefule? întrebă Bela de la volan.

– Ia-o la dreapta, spre Aden. Avem de mers până ajungem la mare. Mai ai vreo 15 kilometri, dacă harta nu minte. Când ajungem la ţărm, cică ne aşteapta cineva. Presupun că va trebui să lăsăm maşina, să ne săltăm bagajele şi să ne cărăm cu ceva elicopter. Ce muniţie mai avem?

– Păi ce-a consumat Honvedu’, juma’ de bandă. În rest, muniţia e completă. Apă avem, haleu este, vezi ce ne mai trebuie pentru autostopiştii ăia doi, spuse DeeJay, adjunctul la comandă. Ce fac?

– Bre, după câte două pungi de glucoză şi una de Ringer de căciulă, cel puţin au puls şi tensiune stabilă. Oxigenarea e la 96%, ceea ce-i bine, presupun că n-au leziuni interne. Per total, vor prinde mâine soarele răsărind…

– Bun aşa, rânji operatorul radio.

Munţii sterpi care se mai vedeau în zare lăsaseră loc unui deşert aproape plat, presărat cu tufe de iarbă uscată şi culcată de vânt. În benă, îngrămădiţi printre bagaje, cei doi străini absorbeau încet conţinutul pungilor de perfuzii, supravegheaţi atent de căpitan şi de mitralior.

– Şefule, ajungem pe plajă, spuse lunetistul de la volan. Nu-i nici un elicopter aici…

– Cum dracu’? Da’ ce e?

– Pai văd o barcă cu motor şi doi sprijiniţi de ea, par că fumează…

– Hai la ei, să-i intrebam de sănătate.

Camioneta se apropie încet de Zodiacul cu motor, cu armele pregătite. Bărbatul mai înalt ce se sprijinea de barcă veni spre ei, în timp ce celălalt începu să pregătească plecarea.

– Who is the bozgor? întrebă.

– I am, I was in Ciad, veni replica Bărbosului.

– Ok captain, help me move the wounded, take your bags, leave the truck and we have to go. We’ll made a nice boat trip to Horn of Africa, spuse bărbatul bronzat zâmbind.

– Ce zice ăla şefu’? Că engleza mea nu-i prea strălucită, spuse Honvedul.

– Cică să-i mutăm pe autostopişti în barcă, să ne luăm bulendrele şi să lăsăm căruţa aici. O să facem o plimbare cu barca.

– Care barcă, aia de cauciuc?

– Presupun că au una mai mare, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Cu asta nu ajungem noi în Africa nici să ne ducă Sinbad Marinaru’…

Zis şi făcut, cei doi răniţi fură aşezaţi în barcă cu atenţie, bagajele mutate, iar cei cinci membrii ai patrulei dădură o mână de ajutor împingând Zodiacul la apă. Îşi găsiră locuri confortabile şi priviră coasta cum se îndepărtează.

– I hope you don’t mind, captain, spuse încet cel ce părea la conducere, but because of your passengers we must keep a very low profile.

– Ce zice yankeu’?

– Că din cauza autostopiştilor tre’ să mergem pe burtă, de-aia n-au venit cu elicopterele…

După o jumătate de oră, barca se lipi de o navă de mici dimensiuni, cu catarg şi vele. Răniţii fură imediat transportaţi în cală, la umbră, bagajele săltate la bord iar cei cinci soldaţi fură invitaţi pe punte, să ia loc în faţa unei mese îmbelşugate. Era o schimbare binevenită faţă de raţiile mâncate în ultima săptămână. Doze de sucuri reci fură împărţite.

– Do you have a Dr. Pepper at hand? întrebă Bărbosu’.

– Ce-i aia? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Suc de cireşe. Bate la cur orice, după părerea mea.

– Dă-mi şi mie unul, să-l încerc…

* * *

15178-sailing-largeQandala, Somalia

Croaziera durase o zi şi o noapte, timp în care Bărbosu’ primise mulţumiri pentru tratamentul asigurat celor doi autostopişti de către un medic ce se ivise din cala vasului. Dormiseră pe punte, înfăşuraţi în pături, vegheaţi de cerul înstelat şi legănaţi de valuri. Era atâta linişte, îşi spuse Bela, că-şi putea auzi gândurile. Nu împuşcături, nu urlete, nu frica de necunoscut. Doar o mare calmă, o navă cu pânze şi linişte.

După prânz, dhow-ul se apropiase de gura unui râu. Marinarii arabi strânseră pânza mare, lăsară la apă barca cu motor şi mutară răniţii în ea. Americanul făcu semn celor cinci soldaţi să-şi strângă echipamentul şi să coboare în Zodiacul ce sălta uşor pe valuri. Odată toată lumea la bord, cârmaciul făcu un rondou larg în jurul navei şi se îndreptă spre mal. Acolo erau aşteptaţi de un bărbat înalt, solid, cu o barba stufoasă şi un aer relaxat de şef.

– Captain Andronescu, my name is Bennett. I think we have a long history to share together. And this one, spuse el întinzându-i o sticlă de Remy Martin.

– Seems that you know more about me than I know about you, sir, including my tastes of booze… replică Bărbosu’ zâmbind.

– Ce ciripesc aia acolo mă? se auzi şoapta Honvedului. Că am învăţat engleza în orezărie…

– Şefu’ îi zice ăluia ca amerlocu’ îl cunoaşte bine, incluzând preferinţele la pileală, primi răspuns de la Dumbravă.

– E de bine sau de rău?

– Zic că-i de bine, dacă împart cu noi sticla aia…

Bărbosu’ primi sticla şi făcu semn spre două camioane din spatele lui Bennett, unul în care fuseseră încărcaţi cei doi răniţi, doctorul şi echipamentul medical. Americanul făcu semn către cel gol, iar Bărbosu’ şi Dumbravă schimbară nişte zâmbete de încântare.

– Low profile, that’s it? fu întrebarea pusă americanului.

– Lowest at all, răspunse acesta rânjind.

– Ce dracu’…

– Gura Honved. Nu în fiecare zi ai ocazia să te plimbi c-o bucată de istorie!

– Adică?

– Unimog 404, Dumbravă, ştii să-l conduci?

– Ştiu bre. Am văzut unul în Germania, la un vecin de-al lu’ văr-meu. E pe benzină, are motor de 2 litri şi ceva, luat de la Mercedesu’ ăla vechi, bot de cal. Motoare fără moarte, mănâncă benzină oricât de proastă, punţi portal, camion simplu, de luptă şi război. E modelul ăla cu trei manete la cutia de viteze?

– Cum dracu’ trei manete la cutia de viteze? se auzi vocea DeeJay-ului.

– Prima schimbă vitezele, a doua schimbă sensul de mers, înainte-înapoi, şi a treia cuplează reductorul. Simplu!

– Simplu pentru tine, bodogăni transmisionistul. Nevastă-mea abia se descurcă cu una…

– Îmbarcarea! Dumbravă, conduci tu sau trec eu la volan?

– Boss, fă-mi plăcerea şi lasă-mă pe mine…

* * *

unimog_s_404_sp_2014-06-15Drumul fusese scurt. Ajunseseră la o pistă de pământ bătătorit, pe care staţiona un Hercules cu însemne civile. Primul camion urcă direct, iar cel de-al doilea îl urmă. Patru aviatori se repeziră să asigure cele două vehicule, în timp ce piloţii porneau motoarele şi efectuau ultimele verificări înainte de zbor. Bărbosu’ desfăcu sticla de coniac şi trase un gât zdravăn. O întinse americanului.

– I should pay for another one, I was due for six years…

– It’s ok, răspunse acesta sorbind din sticlă înainte dea o întinde spre Bela. Acesta sorbi şi o întinse celui de-al doilea american, cel care-i luase de pe plajă. Acesta, al cărui nume aflaseră că este Matt, sorbi fără comentarii şi o împinse DeeJay-ului. Sticla făcu astfel încounjurul calei avionului până se goli.

– For the guys you saved, fu concluzia lui Matt, scoţând o sticlă de bourbon. This one is on me, spuse el înmânând sticla Honvedului…

1001 de nopţi

aWadi Hadramawt, Yemen

Şterse uleiul de pe jojă cu degetele şi o băgă din nou în locaş. Frecă degetele unul de celălalt, încercând să verifice uzura. Uleiul era proaspăt, de un cafeniu închis şi se simţea curat. Fusese schimbat de curând. Totul era în perfectă ordine de funcţionare. Trânti capota motorului şi oftă. Privi văpaia purpurie ce se stingea uşor spre vest. Încă o noapte în deşert. Aceleaşi feţe, aceleaşi arme, aceleaşi maşini, acelaşi gust amar-acru de adrenalină în gură după fiecare acţiune. Pentru a nu se ştie câta oară, se întrebă de ce dracu’ nu se potolea, să se împace cu nevasta şi să se întoarcă la casa lui. Privi în jur. Aceleaşi feţe. Cum dracu’ să-i lase baltă?

DeeJay verifica conectorul la antena staţiei, Bela îşi demontase PSL-ul şi îl curăţa, după ce făcuse acelaşi lucru cu puşca iraniană de calibrul .50. Honvedul era căţărat pe o grămadă de pietre lângă sangar-ul în care făcuseră popas, stând de pază, iar şeful era, ca de obicei, cu laptopul în braţe, căutând pe hărţi cine ştie ce. Zâmbi amar. Dementul original, care făcuse toată şatra s-o ia razna. George Andronescu, rezervist voluntar, 42 de ani, absolvent al şcolii de ofiţeri în rezervă. Era ciudat ca un căpitan să conducă o patrulă de infiltrare cu rază lungă, dar Bărbosu’ nu era un căpitan obişnuit. Era Bărbosu’. Primul care intră, ultimul care iese.

– Ce-i Dumbravă, te-a pocnit gânditu’? îl întrebă zâmbind DeeJay. Hai să încropim ceva de mâncare, că mi s-a tăiat de MRE-urile alea nenorocite…

– Ce conserve am luat la noi? Sper că e ceva fasole, să-mi aducă aminte de acasă, spuse el. Şefu’ haleşte cu noi sau îl aşteaptă pe Honved să iasă din gardă?

– Cred că haleşte cu noi, spuse Deejay. Văd că face un efort intelectual masiv, asta produce foame, cel puţin la mine…

– Te-am auzit, Trompetă, se auzi vocea Bărbosului. Fasole să fie, toate conservele din cutia neagră. Sunt cam trei de fiecare, mâine mergem cu geamurile deschise!

– Hai şefu’, noi suntem nişte politicoşi, zise DeeJay. N-o să omorâm flora şi fauna decât pe rază de 10 kilometri în jur. Şi honvedu’ o să fie servant la mitralieră, deci va sta în benă…

– Ţi-e frică, ai? rânji Dumbravă.

– Nu’ş ce dracu’ i-a putrezit ăluia în maţe, de le scoate aşa puturoase, replică Bela, asamblând PSL-ul. Da’ nici cu tine nu mi-e ruşine…

– Scoateţi ceaunul şi puneţi mâncarea pe foc, vorbăreţilor! Dumbravă, cum e maşina?

– În perfectă stare de funcţionare, şefule. Nu ştiam că avem pile la parcul tehnic al germanezilor, spuse mecanicul găştii.

Bela mai puse câteva vreascuri pe foc. Flăcările crescură vesele şi începură să lingă fundul ceaunului în care transmisionistul goli cele cinsprezece conserve. Era prima şi singura masă caldă a zilei, pe care puteau s-o mănânce relaxaţi.

– Honved!, strigă căpitanul, se vede ceva?

– Nimic, şefule. Mai mort decât o hoaşcă de 90 de ani la plimbare cu dricu’, se auzi răspunsul.

– Bine, hai încoace să mâncăm. Ce pâine avem?

– Conserve de-alea cu pâine de secară nemţească, spuse Bela. Nu mă încântă prea tare…

– Taci băi că-s bune, spuse Bărbosu’. Acu’ vreo trei ani am halit una din 1988, nici nu ştii cum a intrat…

– 1988? Faci mişto de noi?

– Nu, o primisem pentru colecţie de la un amic paramedic din Bavaria. Am rămas fără pâine şi mi-era lene să ma duc până la colţ la magazin, aşa c-am băgat desfăcătorul în ea. Avea un gust de parcă era unsă cu suc de roşii, a făcut echipă bună c-o omletă de vreo opt ouă, dacă-mi aduc bine aminte.

– Te ţine pateu’, spuse honvedul. Opt ouă mănânc într-o săptămână…

– Pateu’ meu e ok, puştiule. N-am dat prea tare în el, nici cu potol, nici cu alcoale. Am avut grijă de părţile componente şi ele m-au răsplătit. Sunt în perfectă stare de funcţionare, vorba şoferului nostru. Doar neuronu’ face pe nebunu’, da’ văd că asta e generală în şatra noastră… Gata haleu’?

– Gata şefule, daţi blidele la băiatu’, spuse DeeJay. Bîstro, bîstro, idi siuda! maimuţări el pe locotenentul rus cu care împărţeau garajul.

– Da’ noi muzică n-avem? întrebă honvedul după ce terminară de mâncat. Stăm aşa ca huhurezii?

– Dacă apar arabii, ce facem? spuse Dumbravă. Îi invităm la un ceai dansant?

– Nu-i o idee rea, răspunse Bărbosu’. Să căutăm ceva potrivit cu atmosfera… Ia puneţi voi de un ceai…

Din boxele L200-ului se auzi o melodie lentă, iar cei cinci membri ai patrulei se strânseră în jurul focului pentru a se apăra de frigul nopţii. Transmisionistul mai puse pe foc câteva lemne iar honvedul turnă ceaiul în cănile de tablă. Priviră toţi cerul plin de stele, gânditori.

– Şefule, întrebă Dumbravă, aşa era şi în timpurile vechi? Linişte, câţiva oameni în jurul unui foc privind stelele?

– Acum înţelegi de ce avea succes Şeherezada şi cele o mie şi una de nopţi? Noi trăim într-o poveste acum, puştiule. După toate mizeriile prin care am trecut, suntem toţi, aici, împreună. Şi-acu’ gata cu gânditu’, iau primul planton, la somn cu voi!…

 

Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că RosztóczySzervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

Vampiri

 

Vampir

Vampir

Măgura, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel avea o figură nefericită. Era a doua misiune „oarbă”, în care primise un ordin de marş şi atât. La locul întâlnirii fusese aşteptat de o maşină de teren  în care se aflau un bărbat înalt, blond şi un transmisionist mic de statură şi solid. Acesta se urcase în cabina LAROM-ului, cuplase o staţie radio la portul auxiliar al sistemului de ochire şi instalase o antenă pe cabină. Apoi începuse să cotrobăie prin rucsac, scoţând cele necesare unei căni de cafea.

Blondu’ avea aceeaşi figură nefericită ca şi căpitanul. Ştia că fusese trimis în lumânări, bănuia că se va întâmpla ceva important, dar nu avea habar de detalii.

– Cu ce e încărcată dihania? întrebă el.

– În dreapta sunt rachete cu submuniţii antitanc, răspunse căpitanul. În stânga, explozive clasice. Nu ştiu ce au de nivelat, da’ nu-l văd bine pe ăla care o să le primească în cap, spuse el privind înserarea.

– Şefu’, se auzi vocea Piticului, nu vrei o cafea? Cică peste două ore începe showu’, ar fi bine să-l prindem treji…

„Clar, s-a dus dracu’ disciplina, îşi zise Blondu’, uitându-se urât la sergentul bondoc. Am stat prea mult cu Bărbosu’ şi ai lui. Ar fi cazu’ să mă întorc într-o unitate normală…”

* * *

În apropiere de graniţa româno-ucraineană

Cosmin încercă staţia radio instalată pe maşina ce avea în benă o mitralieră DShK. Ştia că nu putea să facă mare lucru împotriva unui tanc, la nevoie, dar era mai bine decât nimic. Cel puţin putea băga infanteria cu nasul în pământ, oferindu-le cele câteva zeci de secunde necesare fugii pe drumul forestier ce şerpuia în spatele lor.

– Care-i situaţia? întrebă el,

– Vampirul a decolat, aştept să treacă graniţa în jumătate de oră, răspunse Bărbosu. LAROM-ul e pe poziţie, gata de tragere. Să vedem dacă merg automatizările alea de le-am făcut noi.

– Auzi, ce-i cu Blondu’ în ultima perioadă? I s-a făcut dor de unitatea lui?

– De ce zici asta?

– Văd că se cam zburleşte când face Piticu’ miştouri cu noi. La tine sau la restu’ n-are ce să zică, da’ Piticu’ îi e subordonat, cel puţin teoretic. Sunt singuru’ căruia îi dă cu virgulă chestia asta? Pana mea, dacă nu îi place halu’ nostru de disciplină, poate ar fi cazu’ să ne lipsim de serviciile lui.

– Bă, ar fi şi asta o soluţie. Da’ totuşi, e băiat valabil, sau cel puţin aşa pare…

* * *

Deasupra lor, la 1500 metri altitudine, Vampirul trecu graniţa nevăzut şi neauzit de nimeni. Motorul Rotax mergea la cea mai mică turaţie posibilă, făcând aparatul să orbiteze neştiut asupra unui punct deasupra Seletinului. Pilotul porni sistemul de recunoaştere MX-15 şi începu să trimită imagini prin legătura securizată.

* * *

Bărbosu’ urmărea coloana ucrainiană pe ecranul laptopului, calculând ceva pe baza simbolurilor afişate pe imagine. Lângă el, Cosmin calcula ceva pe degete, cu limba scoasă ca un copil mic.

– Auzi mă, ce-i Vampiru’ ăsta, de fapt?

– E un motoplanor IAR 28M2A modificat. I-am pus un Rotax 915 de 135 cai putere în loc de 912. Am antifonat motoru’ şi i-am făcut un eşapament mult mai lung decât ştii tu la AN-2u’ ăla. Tot biloc, are o turelă de observare şi marcare laser şi un sistem de transmisie date. În plus, oxigen şi echipament de supravieţuire pentru piloţi. Strictu’ necesar.

– Păi şi cum dracu’ ţi-a venit ideea?

– Yankeii au făcut o jucărie de-asta în timpu’ cotonogelii din Vietnam. Au modificat un planor să care aparatură de recunoaştere, prin 1970… Cică putea zbura neauzit la 60 de metri înălţime. Noi n-am încercat chestia asta.

Încă n-am încercat. Cine-i la comenzi, tot zăludele alea două? Că le ştiu în stare să tundă ucrainienii cu elicea…

– Ele, cine dracu’ altcineva? Mai ştii vreun pilot suficient de nebun să se bage în horă cu noi? replică Bărbosu’ cu rânjetul pe buze. Ce facem, dăm drumul la party?

– Fire in the hole, spuse chelul amuzat, privind cum se schimbau simbolurile de pe ecranul laptopului.

 * * *

 Căpitanul Anghel privi cum suprastructura lansatorului se roti şi ridică containerele de rachete. Ştia că era un camion ce fusese în reparaţie capitală, dar nu ştia că este şi posedat de diavol, să se mişte cu de la sine putere.

– Şefule, îi spuse încetişor Blondu’, ia-i pe băieţii tăi şi hai să ne dăm deoparte. Îţi explic eu ce şi cum…

Din containerul drept al lansatorului plecară două rachete, imediat ce oamenii se puseseră la adăpost lângă maşina de teren a Blondului. Imediat, alte trei plecară din containerul stâng.

– Îmi zici şi mie ce dracu’ se întâmplă? spuse mai mult speriat decăt nervos căpitanul.

– Au modificat lansatoru’, îi explică Blondu’. Tot ce înseamnă ochire şi dare a focului e automatizat, trece prin sistemul ăla central ce conţine GPS-ul. Servomotoare, aprinzătoarele de rachete, tot. E telecomandat prin staţia radio ce ţi-a instalat-o transmisionistul meu de pe un laptop aflat la 10 kilometri de aici. Ştiu că ăla primeşte date şi imagini de la o dronă sau ceva avion de observaţie în timp real. Oricum, rachetele tale au capete de dirijare laser, marcarea ţintelor se face tot din zburătoarea aia…

– Să-mi bag… Ce război e ăsta, îmi explici şi mie?

– Nu ştiu, şefule, nu mă bag. Doar văd că dihorii ăştia fac treabă, mai multă treabă decât aş fi făcut eu c-o brigadă de pufarezi, pe bune. Crede şi nu întreba, ştii vorba aia…

Cei doi tăcură privind lansatorul care trimitea în aer rachetă după rachetă. Noaptea ar fi fost frumoasă de stat la poveşti, dacă n-ar fi fost războiul…

Blondule, eşti acolo sau tragi la aghioase? se auzi din radioul Mitsubishi-ului. Terminat tragerea. Dă-le sticla la oameni şi zi-le că le mulţumim. Misiune finalizată cu succes, toată lumea acasă!

– Asta-i pentru voi, şefule, spuse Blondu’ înmânând o sticlă de Absolut căpitanului. Să vă bucuraţi de ea. Noi ne cărăm acasă…

– Ce să zic, să ne revedem sănătoşi, răspunse căpitanul privind sticla. Urcă în cabina lansatorului şi făcu un semn de rămas bun cu mâna.

Blondu’ se uită la Pitic. Acesta îl privea impasibil, de parcă se aştepta la ceva rău şi ştia cum să contreze.

– Hai acasă, oftă superiorul în grad urcându-se în maşină.

 

Bufniţele

 

An-2

An-2

Crasna Vişeului, Maramureş

Toyota opri brusc, fără avertisment. Bărbosu’ se întoarse spre cei doi din spate:

– Jos! Şi, Piticule, mai discret, da?

– Adică? puse Piticul o întrebare fără răspuns.

În buza pădurii se vedeau două fete aşezate pe iarbă lângă o plasă de camuflaj întinsă peste un obiect de mari dimensiuni şi ceea ce părea un bărbat în uniformă ce făcea ceva la un foc.

– Blondule, i se adresă Bărbosu’, fă cunoştinţă cu domnu’. Are numele de cod Vasile şi nu-i bine să te iei la harţă cu el…

– Auzi băi puţă, se adresă acesta Piticului, dacă te vede Marmota, să vezi ce capace-ţi dă, spuse el îmbrăţişând transmisionistul de la VM. L-ai lăsat atunci fără palincă…

– Las’ că-i trece, spuse Piticu’ rânjind. Mergi cu noi?

– Binenţeles. Cine vrei să păzească puştoaicele astea cât bateţi voi coclaurile? Hai la cafea!

Blondul îşi mută atenţia de la bărbatul înalt şi spătos la cele două fete. O bruneţică mignonă şi o blondină mai înaltă, ambele în blugi şi adidaşi, cu tricouri negre. Cumva aveau un aer militar, cu bijuteriile discrete şi tunsorile oarecum cuminţi. Bruneta depuse două pupături prieteneşti pe obrajii Bărbosului şi îi întinse cana cu cafea.

– Ce ştie? întrebă Bărbosu’ făcând un semn din cap spre blondă.

– Lexa? Ştie că e copilotul meu în noaptea asta şi nimic mai mult. Ce nu ştie, n-o îngrijorează, îl ştii pe ăla care m-a învăţat treaba asta? spuse ea scoţând limba ca un copil.

– Da’ chiar, ce căutăm noi aici? întrebă Blondul.

– Flăcău’ tău şi-a uitat coaiele acasă, şefule? se auzi vocea brunetei. Sau îi place să se audă vorbind? Mai ştiu eu câţiva de-ăştia… spuse ea începând să desfacă plasa de camuflaj.

Înţelept, Blondul decise să nu răspundă insultei deschise. Mai ales că era ceva putred prin Danemarca, gândi el. Era clar, cele două fete nu erau turiste, iar Vasile venea şi el de pe la Vânătorii de Munte, din moment ce se cunoştea aşa bine cu Piticu’. Avea să fie o noapte plină de surpize, era clar.

De sub plasele de camuflaj se ivi un An-2 vopsit în verde măsliniu şi cu însemnele acoperite cu negru. Pe partea dreaptă, unde în mod normal trebuia să fie o dâră groasă de funingine de la eşapament, stătea instalat un cilindru metalic mărişor, vopsit şi el în negru. Arăta ca o tobă de eşapament, gândi Blondul, dar An-2-urile nu au tobe de eşapament, ce dracu’…

Se întoarse spre Bărbos, întrebător.

– Mergem să aducem acasă niște prieteni, spuse acesta ridicând din bena Toyotei un rucsac. Taci din gură, cască ochii şi nu supăra bufniţele astea două. S-ar putea să mai ai nevoie de ele şi e bine să laşi o amintire plăcută…

Mh, gândi Blondul privind fundul micuţ al brunetei şi întrebându-se dacă era la fel de tupeistă şi în pat.

– Care-i planul? întrebă Bărbosul.

– Păi aşteptăm să se întunece şi plecăm. Mi-au instalat sistemul ăla de termoviziune, aşa că pot să vad din timp dacă e ceva şi să ocolesc. În funcţie de ce zic pândarii tăi, alegem pe unde trecem graniţa. O luăm uşor, prin iarbă, să-ţi aduni nişte ace de brad pentru ceai. Aş prefera să trec valea Tisei pe lângă Kostylivka şi s-o luăm prin văile montane până aproape de Dobromil, lângă graniţa poloneză. Apoi fac dreapta spre Yavoriv, încă vreo 70 de kilometri. Cu totul, ceva mai mult de 600 km, dus întors. Ne întoarcem cu gaz acasă, spuse ea.

– Eşti sigură?

– Am luat un butoi de 220 de litri de kerosen, rezervă, spuse fata. Dacă nu avem un ghinion de-ăla nesimţit, ar trebui să fim înapoi la ivirea zorilor, ca să nu atragem prea multă atenţie pe graniţă. Ne vom bea cafeaua aici cu agentul tău, noi dormim o zi şi pe noapte ducem înapoi autobuzul ăsta. End of story.

– Ok şatră, îmbarcarea! spuse Bărbosu’ urcându-se în avion.

Cele două fete intrară în cabina biplanului şi începură să manevreze comenzile. Cei patru bărbaţi luară loc pe scaunele din pânză, după ce Vasile închise şi asigurase uşa. Motorul masiv tuşi odată şi apoi începu să scuture avionul, în timp ce bruneta urmărea indicatoarele de pe bord. Uşor, împinse maneta de gaze şi pe cea de acţionare a flapsurilor şi aeronava lipsită de graţie începu să ruleze pe iarbă. Aproape fără să-şi dea seama, Blondul privi pe geamul rotund şi văzu că erau în aer.

– Şefule, ceva semnal? se auzi, pentru prima dată, vocea blondei.

– Dana a pornit tableta?

– Am semnal, se pare că pândarii tăi ştiu să-şi facă treaba, spuse bruneta.

– Ok, spuse Bărbosu’, patrulă în colţul de est al zonei. Trage stânga şi redu viteza!

– Roger that!

Blondul se uită la Pitic şi la Vasile, ce discutau încetişor lucruri de ei ştiute, apoi aruncă un ochi pe ecranul laptopului din braţele Bărbosului. Pe o hartă tridimensională se vedeau două puncte roşii în stânga şi alte câteva simboluri colorate.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că lucrez în cadastru?, răspunse Bărbosu’. Asta e o chestie de tip Google Earth, numa’ că e îmbunătăţită. Are o cameră de termoviziune sub fuselajul avionului şi-mi arată tot ce mişcă. Cele două puncte roşii reprezintă patrula de grăniceri ucrainiană, iar restul de simboluri în fundal sunt satele, drumurile şi tot ce înseamnă activitate umană. De-aia avem sateliţi să facă poze şi drone. Pe fuselaj e instalat un receptor GPS de cadastru, cu precizie în timp real de 5 milimetri. Aşa că ştim la milimetru unde se află avionul ăsta. În plus, fetele au ochelari de vedere pe timp de noapte, aşa ca pot sa zboare în razmot.

– În ce?

– În razmot măi, la rasu’ ierbii adică. De-aia folosim autobuzu’ ăsta.

– Că altceva nu găseaţi, spuse iritat Blondu’.

– Blondule, de nu te-aş cunoaşte, ţi-aş da vreo două capace, că le meriţi. Da’ mai bine mă abţin, spuse Bărbosu’ întorcându-se la laptopul lui.

Blondul oftă din adâncul plămânilor. Din ianuarie, de când era cu şatra asta de civili, primise palmă după palmă peste ochi. Crezuse că era un soldat bun, dar vedea zilnic că era ciuca bătăilor. Nu era uşor pentru el să fie mucea, dar era un tip deştept care învăţa din mers. Şi avea ce învăţa de la Bărbosu’ şi ai lui. Aveau un stil leneş şi miştocar de a duce războiul, dar erau extrem de eficienţi şi prin asta adversari de temut. Nu se potrivea cu ce învăţase el, dar trebuia să admită că făceau mult mai multă treabă decât o brigadă de pufarezi la un loc.

– Şefule, spuse el, sunt prost. Aşa că te rog frumos, desenează-mi ca la proşti, să pricep şi eu ce facem în noaptea asta.

– Nu eşti prost, eşti militar. Dacă erai prost, nu ajungeai la noi. Da’ eşti obişnuit să gândeşti într-un fel, şi asta te limitează. Noi gândim altfel, de-aia lucrăm cum lucrăm.

– Ok, unde mergem?

– Mergem pe undeva la graniţa dintre Ucraina și Polonia să recuperăm niște agenți de-ai noștri. Autobuzul ăsta, oficial, are seria înmatriculată în Polonia, aşa că dacă se întâmplă ceva, o să se zică că a sărit graniţa cu un pilot beat şi a ars la prăbuşire. Sper să nu fie cazu’, dar am instalat nişte bombe Lewes pentru orice eventualitate.

– Ce bombe?

– Lewes măi. Le-a inventat unul din LRDG în Africa de Nord, în al doilea Război Mondial, când atacau aerodromurile germane. Se face din exploziv plastic amestecat cu ulei mineral şi amestec de termit, oxid de fier şi pulbere de aluminiu. Explodează dar şi prăjeşte. Interesul e să nu mai rămână nimic de identificat din avionul ăsta. Mi se rupe că îşi vor da seama că-i An-2. S-au fabricat 18.000 de avioane de-astea, poate să fie oricare dintre ele.

– Păi şi de ce îl folosiţi? Că-i vai de steaua lui ca avion. Nu-s bune decât de stropit culturile…

– Sunt bune de mai multe chestii, stai tu liniştit. E lent, poţi să faci figuri printre pomi fără greţuri, e anonim, e mare, cară două tone, aterizează pe un teren de fotbal… Cu ăsta zbori cu 50 la oră fără probleme, aşa că n-ai nici un stres să zbori la un metru, doi de pământ… Toată lumea când se gândeşte la avioane se gândeşte la alea rapide şi fiţoase, dar câteodată un autobuz de-ăsta e scula ideală pentru o treabă, cum ar fi asta. L-am modificat cu amortizor de zgomot pe eşapament şi sistem de navigaţie pentru noapte, aşa că nu ştie nici dracu’ pe unde şi cum mergem.

– Şi gagicile?

– Dana, aia brunetă, e pilot pe Spartan la 90 Transport Aerian. Alexandra, blonda, e elicopteristă pe IAR316, da’ a probat şi An-ul. Treaba asta s-a ivit pe blat, să mergem să scoatem omu’, aşa c-am asamblat operaţiunea în 48 de ore. Am făcut tot posibilu’, sper să iasă bine, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Intri şi ieşi, fără nici o urmă, dacă se poate.

Deci de asta avea în braţe un AS Val silenţios, gândi Blondul. Toţi patru aveau acelaşi tip de automat, calibrul 9x39mm, care nu făcea zgomot dar putea perfora o vestă antiglonţ de la 200 de metri. Privi luneta de vedere pe timp de noapte şi ochelarii cu intensificare pe care-i avea la gât. Intri şi ieşi. Gândul ăsta îl făcu să se simtă bine.

– Dobromil în faţă, se auzi vocea blondei. Virează stânga la 50 de grade…

Avionul se înclină ceva mai mult decât până în momentul acela, apoi vocea brunetei se auzi:

– Drum compas 52 de grade, reduc înălţimea la doi metri.

Să nu apară cineva în drum, că-l tundem cu elicea, gândi amuzat blondul.

– Şefule, juma’ de oră până la aterizare, spuse bruneta.

– Ok, răspunse Bărbosu’. Pregătiţi armele, pentru orice eventualitate. Cartuş pe ţeavă, piedica pusă.

La unison, cei patru bărbaţi pregătiră armele şi îndreptară ţevile spre podea. Tăcerea devenise absolută în cabină, tulburată doar de zgomotul înfundat al motorului. Piticul şi Vasile închiseseră ochii, se rugau? se întrebă Blondul. Bărbosu’ urmărea încordat harta tridimensională de pe ecranul laptopului.

– Yavoriv în faţă, se auzi glasul blondei.

– Stânga, drum compas 290 de grade, spuse Bărbosu’. Ar trebui să treci peste o pădure, printre două sate şi apoi iarăşi pădure.

– Afirmativ, spuse bruneta. Văd un sat în dreapta, harta îmi spune că-i Kokhanivka, e corect?

– Corect, primi răspunsul. Lasă-l în dreapta şi virează după pe drum compas 100 de grade. Ar trebui să vezi un culoar între două bucăţi de pădure.

– Afirmativ, se auzi din cabină. Văd pe NVG un licurici de semnalizare. E omul nostru?

– Da, pune-l jos, spuse Bărbosu’ pregătindu-și arma. Fiți gata!

Cu o hurducătură, avionul veni la aterizare și după un rulaj scurt, opri în dreptul licuriciului. Ușa se deschise, Bărbosu’ sări afară și după câteva secunde doi oameni urcară în avion. Șeful șatrei urcă și el, trânti ușa și strigă:

– Valea, mergem acasă!

Motorul își mări zgomotul, avionul zvâcni înainte și în câteva clipe roțile se desprinseră de pământ.

– Rosnivka în stânga, spuse bruneta. Doamelor și domnilor, destinația finală este Crasna, unde vom ajunge peste aproximativ trei ore. Vă mulțumim că ați ales să călătoriți cu compania noastră, se auzi pe un ton glumeț.

În lumina palidă din cabină, Blondul recunoscu pe cei doi agenți. Erau Olga, asiatica care-i adăpostise la Sevastopol și bărbatul cu codiță, acum tuns și cu o barbă scurtă. Acum înțelegea mai mult reputația Bărbosului, de om care dădea rezultate. Când ești loial până la moarte oamenilor tăi, aceștia au tendința în a te răsplăti cu aceeași monedă, gândi el.

Zborul de întoarcere fu la fel de lipsit de incidente ca și la dus. Dobromil după 45 de minute, apoi reîncepu dansul avionului prin văile munților. Blondul avea impresia că bruneta se distrează la culme zburând așa de jos. Citise despre comportamentul piloților de vânătoare, dar acum îl vedea pentru prima dată la un pilot de transportor, și mai ales femeie. La viteza mică pe care-o aveau, înțelegea, dar totuși era un avion măricel ce juca leapșa printre pomi…

– Șefule, ne apropiem de graniță, se auzi vocea blondei. Ce se aude cu patrula aia?

Când naiba trecuseră două ore? se întrebă Blondul. Se uită la ceilalți. Cei doi agenți dormeau, la fel ca Piticu. Vasile moțăia și el, în timp ce Bărbosu butona laptopul din poală.

– Cred că s-au retras, că plouă, nu se raportează activitate pe graniță. Redu viteza să nu facem gălăgie și găsește o vale ferită…

– Am înțeles, șefu’, spuse bruneta. 5 minute până la graniță, pregătiți pașapoartele pentru control, vă rugăm, se auzi tonul ei glumeț.

Traversară granița fără nici un incident și fură întâmpinați de discul portocaliu al soarelui luminând crestele munților printr-o spărtură de nori.

– 10 minute până la aterizare, se auzi.

– Domn’ Vasile, punem de-o cafea? întrebă Bărbosu’. Am și ceva întăritor pentru cei ce nu conduc, spuse el rânjind, scoțând o sticlă de whiskey din rucsac. Bushmill’s, ca la noi în Dublin!

– Punem, de ce să nu punem, primi răspuns. Cred că la toată lumea prinde bine ceva cald de băut…

Avionul veni ușor la aterizare, în același loc de unde plecase cu câteva ore în urmă. Hurducăi de câteva ori când roțile atinseră pământul, rulă puțin și se opri. Câțiva oameni îmbrăcați țărănește se repeziră și întinseră plasa de camuflaj pe avion folosind niște prăjini, imediat ce pasagerii și echipajul coborâră. Bărbosu se îndreptă spre Toyota ce-i aștepta, scoase un arzător și o butelie pe care scria mare Primus, îl asamblă și îl aprinse. Lângă el, Vasile trebăluia cu un ibric mare, un pachet de cafea și ceva zahăr. Fiecare primi câte o cană de tablă ce aburea.

– În sau lângă? întrebă Bărbosu’ ridicând sticla de whiskey.

– În, toată lumea. Și dă-i o doză dublă la pisi ăsta timid, se pare că are nevoie, spuse bruneta zâmbind galeș în direcția Blondului. A fost cam tăcut în seara asta, de parcă i-a mâncat pisica limba. Șefule, sigur e din gașca ta? Pe voi vă știu mai agresivi, nu ca ăsta micu’…

Blondul se uită urât la puștoaica tunsă scurt ce-l lua la mișto. Îi stătea pe limbă să-i spună vreo două, dar bruneta își câștigase respectul lui. Era clar, era un pilot de primă mână, ceea ce conta enorm. Așa că se mulțumi să soarbă din cafeaua tare și aromată.

Terminară cafeaua și Bărbosu’ își pregăti lumea de plecare. Olga urcă pe locul din dreapta față al Toyotei iar tipul cu codiță, pe care aflaseră că-l cheamă Andrei, urcă alături de Pitic și de Blond în spate. Mașina demară iar Vasile le făcu un semn de bun rămas. Fetele îi trimiseră bezele Blondului.

– Ai grijă de tine, pisi, îi strigă bruneta…