Loadout: scout/tracker

SweeperDragii moșului, azi vom discuta despre ce se poarta prin buzunare si nu numai când unul din membri Hoardei o ia la picior, urmărind ceva elemente burgheze și destabilizatoare. Cum ziceam si altă dată, una e să fii capră de munte și alta să fii măgar de tracțiune.

Deci, continuând ceea ce discutam mai devreme, astăzi vom discuta despre ce cară un cercetaș cititor de urme pe el ca echipament cât de cât standard. Pentru cine nu știe ce-i ăla un cititor de urme, v-am lămurit aici, nu mai repet. Cercetașul, prin definiție, va trage cu ochiul la rufele murdare ale vecinilor rușinoși, ce vor căuta să-l împiedice. Pentru a îndeplini misiunile încredințate, va trebui să aibe un minim de echipament. Cerințele pentru echipament sunt greutatea redusă, confortul și durabilitatea. Greutatea redusă va duce la un consum redus de energie, o viteză sporită și la menținerea unei vigilențe sporite, produsă de faptul că oboseala se instalează mult mai greu.

Pe căprării:

1. Arma principală: așa cum se vede în poză, preferatul meu e un AK. Motive: oriunde pe această planetă sunt 90% șanse să mă împiedic de unul, de la care să iau muniție (cu tot cu încărcător), și, eventual, piese de schimb.

0905200914b2. Armă secundară: un pistol, preferabil un compact de 9x19mm (Glock 19, SIG P229 / 2022 / M11A1, etc.) sau .45 (HK45CT) cu amortizor de zgomot, eficient în eliminarea santinelelor și a câinilor de pază.

Glock 19hk45ct10O mențiune se impune, Brugget & Thomet VP9 (Veterinary Pistol, 9×19), demn urmaș al Welrod-ului britanic din al doilea Război Mondial.

BT VP93. Portîncărcătorul: un model updatat după cele chinezești folosite în războiul din Vietnam, Lifchik model 2, în care stau 3 încărcătoare pline (poate căra 6), 2-3 grenade explozive, o grenadă fumigenă, un bandaj compresiv, ce ține loc și de garou, două facle de semnalizare / fumigene…

Lifchik4. Cuțit: clasica baionetă de AK mi se pare extrem de potrivită, indiferent de nevoia de tăiat pâine, conserve, lemn sau oameni. Pentru fițoși, ce le permite imaginația (și buzunarul). Baionetă AK

5. Echipament auxiliar: un Camelbak cu 3 litri de apă în spate, un shemagh (batic arăbesc) ce poate fi folosit de la a păstra capul ferit de razele soarelui până la sacoşă, garou sau bandaj, un kit de supravieţuire în buzunar, hartă şi busolă, eventual un aparat GPS. Hrana poate să lipsească (personal n-am nici o problemă în a posti 2-3 zile, cât timp am apă) sau poate fi compusă din biscuiţi, carne uscată sau fructe uscate.

Greutatea cărată de cercetaşul nostru se învârte îm jurul a 12-13 kg, o valoare rezonabilă pentru orice persoană sărită de 14 ani, nesedentară.

„This transmission is coming for you”

Dragii moşului, vă rog să aruncaţi un ochi pe următoarea bucată de IuTub:

„Da, e filmarea aia rusească cu drona în Siria”, îmi veţi spune. Corect.

Numai că în spatele acestei piese de propagandă în cel mai pur stil asimetric, aţintită asupra tineretului vestic, stau mult mai multe indicii că războiul, aşa cum îl ştiam din filme, nu se mai pupă cu realitatea.

În primul rând, prezintă o imagine reală şi exactă a câmpului de bătălie actual, compus din aglomerări urbane, în care ruinele constituie echivalentul întâmplător al baricadelor, unde dimensiunea verticală a câmpului tridimensional de luptă compusă din puncte înalte de supraveghere şi luptă (terase, etajele superioare ale blocurilor) şi reţelele de canalizare (căi de comunicaţie folosite de insurgenţi în timpul insurecţiei din Varşovia în 1944, în timpul asediului de la Sarajevo şi, cel mai bun exemplu, în timpul celor două războaie din Cecenia) oferă unor echipe mici de luptători posibilitatea de a circula şi de a ataca liber între fruntariile unui oraş asediat sau invadat de un inamic superior numeric şi tehnologic.

În al doilea rând, dovedeşte ceea ce eu scriam aici, că o dronă poate fi folosită ca mijloc de recunoaştere/cercetare şi cartografiere în timp real a poziţiilor inamice, permiţând unei forţe flexibile şi extrem de mobile atacuri de tip „shoot and scoop” („trage şi fugi”) fulgerătoare şi extrem de precise, folosind mortiere (minutul 1:58) şi/sau sisteme lansatoare multiple de rachete tip Grad/LAROM. O dronă ce poate folosi o cameră de tip GoPro, o săpunieră de făcut poze model Canon IXUS sau, bomboana de pe colivă, poate transmite imagini în timp real de la 500 metri pe un telefon mobil sau tabletă Android, cum reuşesc modelele comerciale de tip Parrot.

În al treilea rând, se observă multitudinea de poziţii de luptă ce pot fi exploatate de o echipă de tip Hunter/Killer (vânătoare/distrugere) compusă, după moda cecenă, dintr-un trăgător cu AG/RPG-7 (sau altă armă antitanc echivalentă, cum ar fi M72, Panzerfaust 3, AT4 sau Carl Gustaf), un mitralior înarmat cu mitralieră universală de tip PKM sau RPK, un puşcaş lunetist şi 1-3 cărători de muniţie cu AKM-uri în dotare, unde mitraliorul şi lunetistul au rolul de a face infanteria inamică să muşte pământul, în timp ce AG-istul va lovi tancul inamic de deasupra, din spate sau din laterale. Străzile înguste dintre blocuri sunt ideale pentru atacuri de tip Posada, aşa cum bine au demonstrat separatişti ceceni pe 1 ianuarie 1995, în timpul Bătăliei pentru Groznâi, când scenariul macelăririi coloanelor blindate ruseşti a fost distrugerea primului şi ultimului vehicul din coloană, urmat de foc nimicitor de arme automate şi aruncătoare de grenade asupra soldaţilor şi a restului de tehnică blindată.

În al patrulea, dar nu ultimul rând, se observă tipul de arme folosite în lupta urbană, arme uşoare (puşti de asalt, mitraliere universale, arme cu lunetă, aruncătoare de grenade antitanc), singurul sistem de tip artileristic fiind mortierul, greutatea scăzută, capacitatea de a fi cărat dezasamblat şi mai ales traiectoria extrem de înaltă a muniţiei făcându-l ideal pentru lovituri indirecte, peste clădiri, executate cu precizie matematică folosind informaţiile date de dronă şi poziţiile preindexate prin Google Earth.

Concluzia? Într-o eră în care toată lumea vorbeşte de multiroluri, Leoparzi, T-uri Armata, Spike şi alte asemenea bazaconii, legea în război e făcută tot de infanteristul cărător de AKM. Nici un senzor la ora actuală nu poate bate ochii, urechile, nasul şi mai ales CREIERUL unui infanterist bine antrenat, stăpân pe meseria sa. Tancurile pot fi distruse în ambuscade sau de IED-uri, avioanele pot fi lovite cu MANPAD-uri, trupele inamice pot fi măcelărite de infanterişti competenţi, ascunşi printre ruine.

Welcome to Battleground Damasc, 2015.

Umbre

 

Shadow

Shadow

Stelele străluceau puternic pe bolta cerului. Noaptea africană era orice, numai liniștită nu. Se auzeau urletele multor lighioane, gândi albul și strânse din dinți. Era de la limbrici, avusese dreptate Rabinul, prietenul său, cu mulți ani în urmă. Nu putea să stea liniștit, îl mânca să se bage în tot felul de buclucuri. Cum era situația de față.

Umbra subțire îl trase de mână. Trebuiau să se pună în mișcare, ca până în zori să mai acopere câțiva kilometri, și, cu voia lui Dumnezeu, a lui Allah și a zeilor la care se închina companionul său, să traverseze granița. Pentru Janjaveezi și pentru armata sudaneză asta nu însemna nimic, dar totuși, exista un minim de confort psihic că nu mai erau în ținutul blestemat al Darfurului, pământ îmbibat de sânge.

Se orientă după Steaua Polară, pentru a evita să aprindă lanterna. Nu se știa niciodată cine și unde stătea la pândă. Mergeau spre vest, așa că trebuia să aibe Steaua Polară în dreapta. Bătu pe umărul negrului, îl îndreptă din umeri în direcția bună și se puseră în mișcare. După hartă, trebuiau să dea în curând de o mlaștină, așa că se pregătea de țânțarii pe care-i aștepta ca pe o binecuvântare.

Erau singurii supraviețuitori ai unei patrule ce simțise pe pielea ei ca nu era bine să te iei la harță cu un Hind. Chiar dacă avuseseră două mitraliere jumelate ZPU de 14,5 mm, tot nu făcuseră față masivului elicopter sovietic. Cu ultimele suflări, comandantul îi ordonase adolescentului subțire să-l ducă pe albul nebun ce-i ajutase de atâtea ori în teritoriul lor și să-l predea primei patrule EUFOR întâlnite. La nevoie să mărșăluiască cu el până la Birao și să-l lase la baza de acolo. Ceea ce umbra subțire făcea întocmai, fără să zică nimic, de o săptămână.

* * *

6 ore mai târziu, adolescentul își arătă dinții de un alb strălucitor indicând albului un stâlp triunghiular pe care erau trecute trei denumiri: Sudan, spre ei, Chad, spre nord vest și Republique Centrafricaine spre sud vest. Erau ascunși într-un tufiș și priveau patrula sudaneză ce tocmai se pregătea să plece. Albul se hotărâse însă. Urmau să petreacă toată ziua odihnindu-se, iar la căderea nopții să traverseze granița în Republica Centrafricană și s-o cotească spre sud-sud-vest, spre Birao. Dar, până atunci, vor sta cu ochii pe sudanezi, observându-le mișcările, ca nu cumva să fi amplasat mine pe graniță.

* * *

Noaptea se lăsă încet. Sudanezii plecaseră demult, păsările care-i dăduseră de gol de dimineață se liniștiseră, iar cele două umbre își puseră sandalele confecționate din cauciucuri de automobil, se ridicaseră și o luaseră fix pe urmele lăsate de patrula sudaneză ce treceau granița. Pe acolo în mod sigur nu erau mine.

Dincolo de graniță găsiră un drum ce, potrivit hărții, îi ducea în direcția potrivită. Îl flancară la vreo 200 metri, atenți să nu lase prea multe urme. Orice vehicul avea nevoie de faruri ca să meargă noaptea, iar cele două umbre puteau observa orice lumină de la kilometri distanță. 80 km până la Birao, spunea harta, 3-4 zile de mers, estimase albul. Hotarâseră să se ferească de orice buclucuri, dar, pentru orice eventualitate, atât AK-ul negrului cât și SKS-ul său erau încărcate și gata de acțiune.

* * *

4 zile mai târziu

Își luară ”la revedere” pe pista încinsă de soare, la rampa din spate a avionului ce pleca spre Goz Beida. Albul se ducea la ai lui și la comandamentul EUFOR, să predea imaginile în care surprinsese gropile comune și pe cei ce le făcuseră, iar adolescentul uscățiv urma să plece cu o patrulă poloneză spre locul lui de baștină, să ducă bătrânilor tribului vestea că războinicii lor muriseră eroic pentru a aduce lumii dovezi despre crimele din Darfur. Nu se mai simțea un orfan marginalizat. Își câștigase titlul de războinic.

Cadastre

LAROM

LAROM

Brodina, jud. Suceava.

Blondul se uita la Pitic cum conecta cablurile. Ovidiu îi întinse un laptop pe care acesta îl cuplă la stația radio.

– Gata, poți transmite datele, șefule, spuse Piticu’.

– Intra în F:/driver imprimantă și vezi că-i un fișier numit ”suceava doc”. Scuipă-l în eter.

– Done, zise Piticu. Da’ de ce ”driver imprimantă”?

– Cand eram puștan, ăla era numele directorului în care țineam porneturile, zise Bărbosu’. Toată lumea le căuta, nimeni nu le-a găsit vreodată, rânji el.

În apropiere de Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel se minuna de ce dracu’ fusese nevoie să ajungă în acest colț uitat de țară cu LAROM-ul său. Avea cei mai buni trăgători din brigadă. I se spusese că misiunea sa era de o importanță vitală și că va primi instrucțiuni la locul misiunii. Ajuns acolo, raportase de pe GPS-ul mașinii poziția exactă, primise buletinul meteo și i se ceruse să fie gata. După o zi și jumătate, primise de la radist o bucată de hârtie pe care erau trecute câteva crâmpeie de informație: ”distanță 8,71 km, azimut de tragere 116,77 grade”, o frecvență, pe care să intre în ascultare imediat și o parolă pentru autentificare. Ridică din umeri. Astea erau ordinele, nu rămânea decât să le ducă la îndeplinire.

Granița româno-ucraineană, lângă Sărata, Transcarpatia.

Bărbosu’ și Piticu’ debarcară din Toyota acum verde. Blondul își privi AKM-ul rusesc pe țeava stătea mândră o cutie cu diametrul de 5 cm si lungime de 20. Știa ce era. Toate armele aveau instalate amortizoare de sunet, PSL-ul Bărbosului avea în plus o lunetă mare, diferită de ce știa el. I se spusese să nu-și bată capul. Într-adevăr, echipamentul care-l aveau civilii era mult mai bun decât ce avusese el pe mână. Își potrivi ”sutienul” port-încărcător în care avea muniția și grenadele și se uită la Cosmin.

– Ăsta de unde-l aveți?

– Țicnitu’ ăla a făcut rost de ele. Cică le-au inventat ceainizii, în timpul cotonogelii din Vietnam și rușii le-au copiat pentru ai lor, în anii 80, în Afganistan. Adevăru’ e că-s mult mai comode și în mașină, și pe arătură. 6 încărcătoare în el, plus 4 grenade, baioneta și două fumigene, îți mai iei un Camelbak cu apă și trusa medicală, două-trei zile ești ok. Nu crăpi de foame 3 zile, și prin pădurile astea, pe picioare, doar cu încărcătura asta, ești ca un țap de munte în comparație cu pifanii ucraineni.

– Și acum unde mergem?

– La câțiva kilometri de aici e o bază de radare, cică abandonată. Dracu’ știe, mai bine o punem la pământ decât să ne trezim că se întâmplă cine știe ce minune.

– Păi și cu ce o dărâmăm?

– Ce nu știi, nu te îngrijorează, Blondule, spuse cheliosul încheind discuția. Hai să mergem.

Grupul se puse în mișcare, primul fiind chelul, urmat de Blond, Bărbos, Piticu’ încheind coloana. Pe tăcute, coloana se afundă în pădurea deasă de molid.

2 ore mai târziu, undeva în Ucraina.

Bărbosu se uită la Pitic. Acesta apăsă butoanele stației și îi intinse receptorul.

– Dihorii cheamă Starețul, Dihorii cheamă Starețul, recepție!

Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel strâmbă din nas, întrebându-se cine dracu’ alesese indicativele de apel. Oricine fusese acela, avea un umor sinistru.

– Aici Starețul, recepție!

Preafericite părinte, se auzi din receptor, vrednicii tăi slujitori sunt gata?

– Sunt gata, întru Hristos, spuse el, completând astfel parola. Nu știa cine era la celălalt capăt al legăturii, dar consemnul și parola erau în regulă, așa că misiunea era gata să înceapă.

Atunci trimiteți focul iadului asupra necredincioșilor, spuse celălalt. Căpitanul apăsă butonul de tragere, declanșând plecarea celor 40 de rachete la o cadență de două pe secundă.

– Dihorii, aici Starețul, tragere încheiată, spuse el în receptorul stației. Noi am plecat.

Țintă distrusă, se auzi din microfon. Misiune încheiată. Dumnezeu să vă călăzuiască pașii, mult prea fericite părinte, spuse celălalt.

Ucraina.

Blondul simți cum se zguduie pământul sub el. Chiar de la câțiva kilometri, era ceva impresionant să vezi o salvă de rachete cum nivelează o bază militară. Ăsta era cuvântul, nivelat. Pus în întregime la pământ. Să nu mai rămână piatră peste piatră.

– Valea, zise Bărbosu’. Sper să nu ne prindă cineva pe aici, s-ar putea să nu ne fie bine…

Hoarda Toyota – Organigrama

Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, în disertația de azi vom trata cel mai de jos nivel al organigramei din Hoardă, și anume celula multifuncțională. La fel cum familia e fundamentu’ societății, celula multifuncțională este baza oricărei mișcări insurgente sau de gherilă.

Celula fundamentală a oricărei organizații insurgente sau/și de gherilă este compusă, potrivit studiilor de specialitate, din 5-8 oameni, fiecare cu competențe specifice, dar care sunt antrenați să poate face treaba oricărui coleg din șatră. Înarmați cu arme ușoare, grenade, explozive improvizate și motorizați cu mașini civile, celula noastră poate executa o gamă mare de operațiuni specifice, cum ar fi asasinate, atacuri cu IED, mortiere sau rachete, luări de ostatici, răpiri, sabotaje, supraveghere/strângere de informații, ”colectare” de fonduri și atacuri de anvergură ca parte a unei forțe mari. Aceasta este unitatea de bază din care derivă toate celelalte celule specializate.

Principalele posturi în organigramă cu armamentul individual aferent sunt:

  • șef de celulă (cunoscut și ca ”bulibașă”) – cărător de AKM sau mitralieră universală de tip PKM,
  • adjunctul șefului – cărător de AKM, eventual cu un aruncător de grenade de tip GP30,
  • 2 grenadieri, înarmați cu AKMS-uri cu pat rabatabil și aruncătoare de tip RPG-7/AG-7,
  • un lunetist/gardă de siguranță, înarmat cu un Mosin Nagant cu lunetă (sau fără),
  • o gardă de siguranță, înarmat cu o pușcă mitralieră de tip RPK,
  • 1 sau 2 șoferi, dotați cu AKMS-uri și pistoale.
Șef sau bulibașă

Șef sau bulibașă

În afară de armamentul sus menționat, în arsenalul celulei se pot găsi materiale de demolare (explozivi industriali, încărcături cumulative, grenade antitanc) cu diverse sisteme de inițiere (timp, presiune, optice, comandate prin radio, acustice, magnetice, de proximitate, infraroșu, etc.), dispozitive explozive improvizate de diverse feluri și mine antitanc clasice și de tip ”side attack”.

Side attack

Side attack

Echipamentul non-militar constă în binocluri, receptoare GPS comerciale (un Garmin eTrex H costa în jur de 100$), camere video și digitale pentru înregistrarea ”reușitelor”, dispozitive de vedere nocturne, un laptop, telefoane mobile și de satelit.

Garmin eTrex

Garmin eTrex

Motorizarea echipei se face cu așa numitele NSTV-uri, ”non-standard tactical vehicle”, în această categorie intrând orice vehicul civil, preferate fiind SUV-urile cu pedigree de tip Toyota Land Cruiser sau Nissan Patrol, precum și camionete de teren de tip Toyota Hilux sau Mitsubishi L200, multe dintre acestea fiind ”împrumutate” de la diverse ONG-uri. Dar aceasta e o altă discuție.

Toyota Land Cruiser

Toyota Land Cruiser

Luând în vedere armamentul greu, expresia ”nu au în dotare” nu este echivalentă cu ”nu folosesc”. Membrii celulei pot folosi mortiere de diferite calibre (de la modelele mici de calibru 60mm la cele tractabile de 120mm), rachete de calibrul 107mm, trase din lansatoare improvizate sau de tip BM-14/Type-63, precum și lansatoare multiple de rachete de tip BM-21 Grad, în acest caz putând funcționa și ca observatori înaintați de artilerie.

BM-14

BM-14

Având un număr mic de luptători și o flexibilitate mare în utilizare, acest tip de unitate paramilitară se impune prin eficiență, capacitatea sa de a se infiltra în mulțime, ușurința în antrenare (folosirea echipamentelor simple fiind un atu) făcând-o un adversar de temut pentru armatele moderne.

 

 

Bun venit în Hoardă

Dragii moșului, poate ăsta ar fi trebuit să fie primul articol pe site. Sau cel cu lămuriri de la ”about”. Pentru cine a crezut că aici voi continua Armureria, o veste proastă.  Așa e viața, nu putem să le avem pe toate.

Jucăria

Jucăria

Aici veți găsi un pic mai mult. Veți găsi o viziune proprie asupra războiului, care nu prea e scrisă în manuale. Un război care pune accent pe mijloacele ieftine și multifuncționale de a duce războiul, unde un SUV va face treaba unui tanc, tunurile vor fi înlocuite cu lansatoare multiple de rachete, iar ”roiuri” de luptători se vor aduna, vor lovi și se vor dispersa la fel de rapid precum au apărut. Un război hibrid, în stilul celui purtat de Hezbollah în 2006, când a dovedit că până și puternicul IDF poate fi umilit. Se va vorbi despre  Mogadishu, despre Kandahar, Juba sau alte fundături uitate de Dumnezeu, unde legea o fac AKM-ul și RPG-7, nu Abrams sau B2. Vom vorbi despre cercetași, lunetiști, IED-uri, infanterie ușoară, celule teroriste, unități paramilitare și mai puțin despre drone, multiroluri sau tancuri. Despre oameni, nu despre scule.

The Team

The Team

Pe vremuri, după ce aș fi terminat facultatea, aș fi ajuns ofițer în rezervă. Acum nu cred că mai e cazul, dar poate ceea ce scriu aici va da idei celor care vor face parte din Armata Română.

Somewhere...

Somewhere…

Bun venit în Hoarda Toyota.