What would Jesus drive today?

„What would Jesus drive today? Well, Donkeys were useful animals, then and now, but they’re hardly the most majestic of beasts. And that donkey quality is what the Savior would want in a 21st century vehicle—something versatile and capable, but unobtrusive. Ordinary, without any airs. So think small SUV, van or pickup truck. And think inexpensive and somewhat unexciting. Reliability would be nice. Plus, it should be available in the Middle East.

The answer: The Toyota Hilux pickup—the mechanized equivalent of a donkey. And not the fancy Hilux, but the base model, powered by the simplest engine—the standard 139-horsepower, 2.0-liter four in the new Hilux. Vinyl seats, steel wheels (and without a .50-caliber machine gun mounted in the bed).

unnamed

What Jesus would do with a Hilux is use it to spread His good news and serve the needs of the poor and lost around Him. You know, good things. And if He held the pink slip, He’d give that truck up the moment someone who needed it more could be found. And if He bought it, it was probably already well used.”

https://www.thedrive.com/article/1418/what-would-jesus-drive

Nisip

MV5BODAwOGNjOTEtMGNjZC00MmM2LThmNWUtODMwNjEwYTEyODliXkEyXkFqcGdeQXVyNjAzNDIxNjM@._V1_SX1777_CR0,0,1777,999_AL_

Kidal, Mali

– Hauzi fata moşului, ce bidonu’ meu căutam noi aici? se auzi din fundul Spartanului vocea lui Dumbravă.

– Da’ io de unde bocancii mei vrei să ştiu? replică bruneta. Astea au fost ordinele, aici v-am adus. Acu’ marcaţi banu’ şi valea!

– Merge Mastercard? Bă, data viitoare iar mergem cu Uberu’ ăsta, e comod si are apă rece, taman bună pe căldura asta… Hai, dezgăţaţi maşina şi la drum!

– Da’ unde mergem şefu’?

– Cică ne aşteaptă nu’ş e general să ne pupe în frunte, la Aguelhok!

– Să ne pupe în partea dorsală, mai bine! Am lăsat noi bunătate de kebab în Turcia pentru ce? Să ne scrâşnească nisipu’ între dinţi aici?

– Taci bă, avem treabă. Tu crezi că mie-mi convine? Gura şi să-i dăm cu praf de mers… Pisi, ne vedem când ne-ntâlnim, ok? Şi vezi că ai un cadou.

– Voi vreţi să mă faceţi alcoolistă, să moară Bibi…

– Mai bine alcoolistă decât cu venele tăiate pe lung, replică Bela. Şi nu te mai zaharisi pe tine, maică stareţă, că la cum pupi tu sticla, aia o să-ţi ajungă vreo şase luni…

– Hai valea, că intru în depresie! Aveţi grijă de voi!

– Hoooonveeedddd! Nu mai soili în budă, că avem treabă! urlă DeeJay.

– Ce-ai bă, eşti cu capu’? răspunse împricinatul din benă, unde monta mitraliera grea. Da’ chiar, noi de ce n-am aterizat pe Tessalit? Că acolo era pistă betonată şi era şi mai aproape…

– Cică e pericol de atacuri, aşa c-o ardem pe aici. Hai sus, avem 9 ore de condus. Dumbravă, vrei să fii primu’ la covrig?

– Bine şefu’, îmbarcarea!

* * *

2 ore mai târziu, RN18

– Auzi mă Dumbravă, aia mică de pe transportor, cu cine se mai arde?

– N-are pe niciunu’, de-aia s-a cerut şoferiţă pentru noi…

– Asta e ca-n bancu’ ăla, femeile nu şofează, femeile şoferesc…

– Las-o mă, a zis că Honvedu’ e mult peste toată oferta de care se loveşte…

– Păi cam are dreptate, la ce gleznuţe neepilate vezi toată ziua…

– Să nu-i zici la unu’ de-ăsta de epilat, că te pocneşte cu poşeta…

– I-ai face câteva vizite pe unde nu bate soarele, ai, Bela? se auzi vocea Bărbosului.

– Şefu’, e bună cu draci mititica…

– Mda, da’ aici facem niţel la dreapta şi Honvedu’ trece în benă, la mitralieră. Pregătiţi armele, să nu dăm peste cine nu trebuie nepregătiţi…

Mitraliorul îşi încropi un ham din coarda pe care îl legă de postamentul din benă şi imediat lovi de două ori în acoperişul cabinei.

– Pasează-mi binoclul!

– Ce-i Honved, ce-ai văzut? întrebă Dumbravă.

– Nu ştiu, da’ nu-i de bine…

– Roadblock? întrebă Bărbosu’ de pe locul mortului. Ridică de la picioare o geantă neagră şi scoase afară conţinutul. Pe chestia din mana lui scria mare Mavic Mini.

– Ce-i asta boss? întrebă Bela.

– O dronă chinezească, mai bună decât aia de-am avut-o în Siria. Ai PSL-ul la îndemână?

– Este, şi al matale e pregătit…

– Ce-i în ele?

– În al meu e 7N21 de la amerloc, în al tău B-32-uri… dar ai şi tu două încărcătoare de N-uri… Mai avem şi .338-ul în caz că-l vrei.

– Auzi, da’ lu’ matale îţi plac mizeriile astea, văd…

– Alternativa ar fi să faci o plimbare până acolo pe jos şi, eventual, să te alegi cu eşapamentu’ ciuruit, spuse căpitanul lansând drona. Te bagi?

– Nu, că ai dreptate, conchise Dumbravă.

Drona îşi luă zborul iar căpitanul îi urmări parcursul pe ecranul telefonului mobil. În zona indicată de mitralior găsi doar o grămadă de bolovani, iar ca să fie sigur făcu un tur de 360 de grade în jurul ei. Nici ţipenie de om.

 – Alarmă falsă, Honved, spuse Bărbosu’. Da mai bine aşa, decât să ne trezim strecurători. Ai apă acolo?

– Ar fi bună o bere, primi replica din benă.

– S-ajungem la destinaţie mai întâi…

– Auzi bre, de ce a zis aia mică de mine, că-s peste ce găseşte ea pe piaţă? întrebă mitraliorul.

– Ce dracu’, te-a pocnit’ gânditu’ Honved? se auzi vocea DeeJay-ului. Vezi că gânditu’ tâmpeşte şi face coşuri pe faţă!

– Guriz bă, lăsaţi miştourile. Fiţi atenţi la drum…

Orele trecură pe nesimţite, kilometrii dispărură iar cei cinci se treziră în faţa porţii taberei din Aguelhok, Fură admişi înăuntru, căpitanul dispăru în comandament iar ceilalţi fură îndrumaţi spre o baracă unde să fie cazaţi.

– Bă, nu prea diferă coteţu’ ăsta faţă de ăla din Turcia, conchise Bela. Păcat că n-avem kebab…

– Face şefu’ rost şi de ăla, replică Dumbravă. Uite-l că vine…

– General nexam, suntem consemnaţi în bază până la noi ordine…

– Nu-i rău, măcar avem ceva timp liber…

– Auzi şefu’… se auzi vocea Honvedului.

Toţi ceilalţi se întoarseră ca să vadă o faţă chinuită de concentrare.

– De ce a zis aia mică de mine, că-s peste ce-i pe piaţă?

Partystarters

5a18c56ffc7e93085e8b4567Hatay, Turcia

Cei cinci se uitau uimiţi la containerul roşu aflat lânga baraca din osb ce le fusese repartizată. Avea un lacăt cu cifru şi lângă el, scris pe o bucată de carton lipită pe uşă, se putea citi „To Cpt. Andronescu, Scout Company, Romanian Element„.

– Auzi şefu’, se auzi vocea lui Dumbravă, cine-ţi trimite matale colete nu se încurcă!

– Bine că eşti tu deştept. Cum deschidem mizeria asta? replică Bărbosu’.

– Păi e un lacăt cu cifru, se băgă în seamă Honvedu’. Trebuie să aflăm combinaţia…

Bărbosu’ se întoarse uimit de inepţia auzită.

– Şi cine ne-o dă, mătuşa Tamara?

În momentul acela telefonul Bărbosului începu să bipăie. SMS. „Combination lock 1601„. Binenţeles, data lui de naştere. Se uită în sus şi făcu cu mâna.

* * *

Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video și transmise imaginile mai departe.

 * * *

Baza aeriană RAF Akrotiri, Cipru

– I hope they will like the parcel, Sir, spuse operatorul dronei spre Bennett.

* * *

Hatay, Turcia

Aveau misiunea de a monitoriza încetarea focului între armata siriană şi rebelii din FSA. Turcii mârâiseră, pentru că multe facţiuni din FSA erau sub controlul lor, dar, ameninţaţi cu o blocadă economică şi diplomatică, cedaseră. O forţă multinaţională avea să asigure patrulele de monitorizare.

Bărbosu’ desfăcu lacătul şi deschise larg uşile. Primul lucru care îl văzură fu coada unei Toyota Hilux albastre. În benă erau stivuite cutii ermetice din plastic fixate cu o plasă de nailon.

– Ce dracu’…?

– Bela, tu esti mai slăbănog, vezi dacă roţile din faţă sunt fixate cumva şi ce-i după maşină. S-o dăm afară şi să facem inventarul.

– De unde naiba a venit asta?

– Îl ţii minte pe amerlocu’ ăla din Somalia? E cadou de la el. Hai s-o dăm afară.

Lanţurile de fixare fură desfăcute, maşina fusese scoasă din container iar cei cinci începură să inventarieze conţinutul fiverselor cutii.

– M72A9, lansatoare de rachete, MRE-uri, filtre de apă, GPS-uri Garmin Foretrex… Şefu’, ce număr porţi la bocanci? Am gasit nişte cutii cu Haix P9 AirPower… se auzi vocea lui Dumbravă.

– Caută o pereche de 45, primi răspuns.

– Două staţii radio AN/PRC 117, şase staţii AN/PRC 148, baterii, o pătură solară de încărcat baterii, un generator Honda, două laptopuri Panasonic Toughbook… spuse DeeJay.

– Dispozitive de vedere pe timp de noapte, AN/PVS-14, 12 bucăţi, AN/PVS-22, două bucăţi, pistoale Glock 19, opt bucăţi, amortizoare, opt bucăţi, mine Claymore, 40 de bucăţi, muniţie de 5,45×39 mm, 20 de lăzi, muniţie 7,62×54 mm, 15 lăzi… mormăia Honvedul.

– Puşca cu lunetă G28, o bucată, puşcă cu lunetă Desert Tech SRS A2 .338 Lapua Magnum, muniţie .338 LM, 10 cutii de 200 cartuşe fiecare, muniţie M118LR, 10 cutii de câte 500 bucăţi fiecare, număra Bela.

– Şefu’, am trei lăzi de 7,62×54 mai ciudate, scrie pe ele 7H21 şi C, H, A, N întors cu căciulă deasupra…

– Ce mă? întrebă DeeJay.

– Tu n-ai făcut rusă la şcoală Honved? întrebă Bărbosu`

– La ăsta şi maghiara e limbă străină, a făcut-o cu lăptăria lu’ Ildiko, replică Bela scoţând limba. Pe una puneai capu’, cu cealaltă te înveleai…

 – Bela, lăzile alea sunt doar pentru tine, e muniţie 7N21, specială pentru Dragunov. Bănuiesc că trage bine şi din PSL-urile noastre. Nu bagi aia decât în PSL, nu in benzile de mitralieră, ai înţeles?

– Am înţeles!

– Bun, puneţi în rucsaci câte o mină Claymore fiecare, Dumbravă, tu şi cu mine luăm câte un M72, pistol şi vizor de noapte toată lumea, câte două fumigene şi două explozive fiecare, Bela şi cu mine luăm şi câte o incendiară: Ceva exploziv şi fitil detonant avem?

– C4, blocuri M112, fitil detonant şi nişte chestii pe care scrie „M11 non electric blasting cap”… Mai sunt nişte lăzi cubice, două mese pliante mari, nişte scaune şi o plasa mare de camuflaj…

– Bun, vedeţi de pe unde faceţi rost de ceva stâlpi metalici, ţevi din care să facem un umbrar cu plasa asta de camuflaj, aflaţi de unde ne cuplăm la curent electric aici şi căutaţi prin cutiile alea nişte becuri. Am proasta impresie că licuriciu’ ne-a trimis un comandament complet, rânji Bărbosu’. Ce scrie pe cubu’ ăla mare?

– „Peli Field Desk”, primi răspunsul.

– Bun, umbrar, curent, lumină, laptopurile pornite, să vedem de pe unde ne învârtim de internet, ne aranjăm coteţul, ne pregătim rucsacii şi maşina şi pe urmă bem o bere. Comentarii?

Nu fu niciunul.

* * *

A doua zi, DeeJay, adjunctul la comandă, decretase zi administrativă. Aşa că toate cutiile fuseseră luate la puricat, echipamentul inventariat, făcându-şi apariţia un router wireless şi o imprimantă laser, aşa că Bărbosu’ încropise o reţea ad-hoc din cele două laptopuri şi imprimantă. Se învârtiseră de un primus şi un ibric mare, cafeaua era din belşug, armele erau demontate şi curăţate, toate electronicele primiseră baterii, iar la un moment dat, toţi ochii se îndreptaseră spre comandant. Acesta luase în primire o ladă cu exploziv, două role de fitil detonant şi câteva cutii cu capse detonante, începând să fluiere o melodie.

– Şefu’, ce turbanu’ lu’ Simbad Marinaru’ faci acolo? întrebase Honvedu’.

– Bă, da’ noi n-avem nişte boxe pentru laptopu’ ăsta? răspunsese cel vizat, strâmbând din nas. Ce dracu’ stăm fără muzică… Bela, du-te şi fă rost de boxe!

– De unde durerea mea?

– Ia cincizeci de foşnitori verzi şi du-te la PX, ce dracu’. Caută nişte Logitech, că alea se aud bine.

După jumătate de oră, împricinatul se întorsese cu o cutie pe care scria mare Logitech Z200. Fu întâmpinat cu mormăituri aprobatoare, iar în mai puţin de 30 de secunde fură instalate.

– Ce muzică punem?

– Bagă nişte Tarkan, că tot suntem în ţara lui, rânji Bărbosu’.

– Cine-i ăla?

– Băi, asta se întâmpla pe vremea mea. Cică doi germanezi, producători de muzică, au văzut la o terasă în Turcia un chelner mai fâşneţ şi-au pus pariu că-n şase luni o să-l facă star. După juma’ de an rupea discotecile turcaleţu’!

– Bine boss, azi e zi de muzică turcească!

– Bagă şi lasă să curgă!

– Da’ până la urmă, ce durerea mea faci cu explozivu’ ăla?

– Nişte încărcături, în caz că tre’ să punem la pământ ceva…

Cei patru soldaţi îşi priviră comandantul cum tăie câteva bucăţi egale de fitil detonant şi sertiză câte o capsă detonantă la ambele capete. Luă un bloc de exploziv şi-l tăie la mijloc, inserând capătul unei bucăţi de fitil între cele două jumătăţi. Capătul celălalt al fitilului urmă aceeaşi procedură, astfel încât, după bandajarea cu bandă adezivă, cei patru se uitau la un fel de cub cu mâner ca de sacoşă.

– Deci, ce e asta? întrebă Honvedul.

– O încărcătură concentrată. Ai un kil de plastic cu un sistem de detonare dual. Sunt două capse declanşatoare legate între ele cu Primacord. Faci o amorsă din fitil normal şi o capsă pe care o aprinzi cu chibritu’. Dacă o pui lângă un zid, e suficientă să facă o gaură prin care să te târăşti înăuntru. Dacă faci un cadru de un metru juma’ pe unu juma’ şi pui câte una pe colţuri, e suficient ca să faci poartă şi să intre Hiluxu’. Fac patru, împărţim greutatea în mod egal, deci patru rucsaci vor primi câte una.

– Păi şi minele Claymore?

– Alea-s altceva, fiecare cară una. Sunt echivalentul unui cartuş cu alice uriaş.

-Ok…

– Deci în rucsaci, câte patru skivvie, trei MRE-uri jumulite, şase bidoane de juma’ de litru cu apă, kitul de curăţat arma, o mină Claymore, câte două grenade explozive, două fumigene, încărcăturile explozive, în afară de Honved, că are mitraliera, câte o bandă de mitralieră, hamacele, sacii de dormit, saltelele, pelerinele de ploaie, un filtru de apă la Dumbravă. Pe veste, câte şase încărcătoare, baionetele, turnicheţii, o explozivă şi o fumigenă. Pe voi, ceas, câte un GPS la fiecare, kiturile de supravieţuire, două bandaje israeliene şi pistoalele cu câte două încărcătoare. Bela, Dumbravă şi cu mine luăm şi amortizoarele. Pe maşină ce e?

– Păi strictul necesar, kit de reparaţii cauciucuri, cric, şufă de remorcare, o trusă de scule, trusa de prim ajutor…

– Arunc-o în paştele mă-sii pe aia…

– …veste de siguranţă, triunghiuri reflectorizante şi cam atât.

– Bun, suntem cinci, luăm patru lăzi de MRE-uri, câte 4 litri pe zi de apă pe căciulă, asta înseamnă cam trei baxuri de PET-uri la juma’ de litru, muniţie suplimentară, şase conserve, lăsaţi lăzile din lemn, ce-ar mai fi… Honved, câte cutii pentru benzi de mitralieră ai?

– Şefu, am zece pentru 200 de cartuşe şi tot zece de-alea mici.

– Cele mari stau în maşină, câte una mică cu banda de 100 de cartuşe în fiecare rucsac. Altceva?

– În afară de fumigene, mai luăm ceva de semnalizare? se auzi vocea lui Bela.

– Ce avem?

– Nişte panouri de-alea roz cu portocaliu, nişte facle…

– Luaţi un panou si tăiaţi-l în sferturi, fiecare dintre voi cară câte o bucată, o faclă de-aia dublă cu lumină roşie şi fum portocaliu în fiecare rucsac şi trei în maşină, staţia radio cu baterie suplimentară, avem adaptor de 12 volţi?

– Avem…

– Bine flăcăi, hai la treabă. Dumbravă, bagă muzică!

Sleepers

Dragii moșului, după o pauză destul de mare, cauzată de diverse (alcool nexam și inspirația dusă la curve) și un concediu în frumosu’ Tzatzikistan, revenim pe sticlă. Astăzi discutăm despre adormiți .

Pentru cine nu cunoaste termenul, printre multe alte sensuri, sleeper se aplica unui dispozitiv (mașină, computer) cu performanțe mult superioare modelului de serie, totul camuflat sub un aspect modest. Un motor mai puternic, transmisie mai solidă și cauciucuri cu performanțe superioare transformă o mașină, oricat de ruginită și/sau turtită într-o surpriză neplăcută pentru restul lumii.

Trecem la partea de awareness. Unul din cele mai comune tipuri de mașini în nordul Greciei este pickup-ul. Modele din cele mai diverse (de la Mazda 2600 din 1980 și până la Toyota Hilux Revo), cu aspecte diferite (de la nou nouț până la găuri în caroserie), dar în condiție mecanică foarte bună, murdare, lovite sau nu, pickup-urile au fost o prezență constantă pe șoselele grecești. Conduse de diverși flăcăi cu înfățișare muncitorească (ușor de obținut, necesarul fiind o barbă de 2-3 săptămâni și niște țoale ponosite), gândul meu a fost câte dintre ele pot fi folosite ca vehicule de supraveghere, neridicând nici o sprânceană întrebătoare indiferent de locul întâlnirii, centrul unei stațiuni turistice sau mijlocul câmpurilor cu măslini.

Extrapolând pe alte zone sau domenii unde un tip de mașină ar fi, să folosim un termen din biologie, endemic, cum ar fi Orientul Mijlociu, Africa, Asia de sud-vest, mai puțin Balcanii și restul lumii, pickup-urile și dubele de mici dimensiuni (VW Transporter, Ford Transit, etc.) oferă un mix de utilitate și anonimitate folositoare diverselor entități interesate. De unde se poate ști cine este la volanul unui pickup inscripționat CEZ Distribuție sau a unei dube Muștar de Tecuci și ce fac ei acolo? Livrează castraveți murați, citesc contoare sau trag cu retina și timpanul?

NSTV-uri (part 2)

Drajii moșului, azi deschidem din nou discuția despre diversele tigăi de plimbat membrii Hoardei, recte vom vorbi despre diversele modificări ce se pot face cu bani puțini pentru a crește eficiența, precum și despre învățămintele ce le-am tras pe persoană fizică în cele 8 luni de când sunt posesor de asemenea specimen. Prima pe listă, în ordinea numerelor de pe tricou, este întreținerea. Folosirea de piese de schimb și lubrifianți de origine (când se poate) sau de bună calitate (”mărcile cunoscute”, după cum mi s-a recomandat de către mecanicii ce s-au ocupat de Rinocerb) și întreținerea făcută la intervalele specificate în cartea tehnică aduc liniștea sufletească și o siguranță în exploatare crescută. În general, piesele de schimb sunt foarte rezonabile la preț (un kit de distribuție INA pentru 2KD-ul Rinocerbului a costat 350 lei, față de 1300 lei kitul de distribuție de aceeași marcă pentru un Ford Mondeo 2008 2.0 TD), iar schimbul de ulei + filtru originale, cu tot cu garnitura băii a fost 400 lei, cu vreo 60 de lei mai mult decât aftermarket-urile. Opinia mea proprie și personală este că, odată ce constructorii au pus niște chestii de un anumit model pe mașină, ar fi bine să pun și eu la fel, știau cei ce-au făcut.

Numărul doi, gumele. Fiind inginer geodez, adică se presupune că măsor câmpurile, socoteala a fost să caut niște cauciucuri all terrain, care să asigure un comportament civilizat (și să nu bată la ochi) pe șosea, dar care să ofere o performanță decentă pe noroaie și teren nisipos (zona mea de lucru este la marginea ”Saharei oltenești”, unde peste tot se găsesc perdele forestiere de fixare, salcâmul fiind rege aici). După multe căutări pe net (cred că articolul comparativ cel mai bun îl găsiți aici, cu tot cu motivația testului și metodele utilizate), alegerea a fost General Grabber AT3 cu dimensiunea 245/70R16 XL, XL venind de la eXtra Load, anvelopele fiind ranforsate. După o baie de nămol pe undeva lângă frumosul municipiu Segarcea, de unde a trebuit să scoată un Chevrolet Aveo pus pe burtă, pot considera că alegerea a fost inspirată.

Numărul trei, piesele de schimb uzuale. O cutie cu filtre, ulei de motor si transmisie, diverse garnituri necesare, lichid de frână, antigel (nu apă!) precum și o trusă de scule cum este cea de deasupra vor face reparațiile necesare mult mai ușoare.

Ultima chestie de pe lista de azi, cârligul de remorcare. Majoritatea remorcilor ”civile” sunt dotate cu adaptor pentru cârlig cu nucă, dar diversele sculițoare tractabile (mitraliere grele, tunuri automate de calibru mic, mortiere, etc.) folosesc proțapurile cu inel, întâlnite la remorcile comerciale / agricole. De aici necesitatea de a înlocui montura cu nucă cu o montură universală.

Cam atât pentru azi, aștept păreri 😀

Ladies and gentlemen…

… meet the Rhino. Sau Rinocerbu’.

VLUU L200  / Samsung L200Va fi platforma de experimente, modificări și alte asemenea, pe post de jucărie, sistem logistic, generator de curent și orice vă trece prin cap, turnați mai jos. Promit ca le voi citi pe toate, cu toate că (și acum vine partea mai tristă) în următoarele luni voi fi extrem de ocupat cu cea mai importantă perioadă din viața oricărui student: licența. Așa că nu voi mai scrie așa de mult, dar promit sa mă revanșez.

Have fun:

Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că RosztóczySzervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

Țevăraie

 

AG-9 + ARO

AG-9 + ARO

Dragii moșului, printre multele scule ce pot fi cărate în spatele unei mașini de către flăcăii din Hoardă se numără și o categorie de scule numite tunuri fără recul. Diferența dintre aceste sculișoare și tunurile normale este că, în loc să permită un recul normal ca la artileria obișnuită, permit ”scăparea” unei cantități de gaze pentru contracararea mișcării spre înapoi. Din această cauză, sunt mult mai ușoare decât artileria convențională și mult mai mobile.

SPG-9M

SPG-9M

Printre cele mai răspândite modele ce se pot întâlni prin diversele locuri uitate de Dzeu se numără modelul sovietic SPG-9, cunoscut Armatei Române sub numele de AG-9. Ușor (are o greutate de 47 kg), de un calibru relativ mare (73 mm) și deservit de 2 oameni, acest burlan asigură găurirea unui blindaj de 400 mm la o distanță de 800-1300 de metri. Fiind una dintre armele cele mai răspândite și iubite de către pirații somalezi, este montată foarte des pe navele mamă, pe skif-urile de atac precum și pe diversele mașini de luptă improvizate (așa numitele technical-uri).

AG-9

AG-9

Schimbând locația, în Siria, Irak și Afganistan la mare modă este copia iraniană a modelului american M40. De un calibru mai mare (105 mm), o greutate mai mare (209 kg) tunul fără recul M40 a reprezentat suma concluziilor trase de armata americană în urma războiului din Koreea, fiind foarte răspândit în rândul aliaţilor Americii, fiind în înzestrarea a peste 20 de armate, începând cu Republica Dominicană şi Pakistan şi terminând cu Italia sau Cangurezia. O armă extrem de simplă, nesofisticată, ce de multe ori a dat rezultate superioare rachetelor sau aruncătoarelor ce au înlocuit-o, capabilă să opereze în condiţii extreme, unde o rachetă ca TOW are probleme, extrem de potrivită în lupta urbană, greutatea sa redusă asigurându-i locul în spatele maşinilor de tip Land Rover (Australia, Angola), Toyota LandCruiser şi Hilux (Libia, Siria), Mercedes G-Wagen (Grecia şi Austria), AIL Storm (Israel), în timp ce armata americană l-a montat pe jeep-urile de tip M151.

Siria Special

Siria Special

Folosită în dublu rol, antitanc si antipersonal, M40 are o ofertă de muniţie foarte mare, începând cu proiectilele antitanc produse în Austria, Franţa, Suedia şi USA, şi terminând cu proiectile antipersonal de tip High Explosive (Italia, USA) sau cele de tip “canistră”, umplute cu mici săgeţi metalice (Franţa, USA). Având o rază de acţiune de maxim 7 km (deşi o lovitură precisă se obţine la o distanţă maximă de 1,4 km), M40 este considerată o armă extrem de fiabilă, puternică, iar montată pe o maşină de teren este extrem de mobilă.

Humvee Special

Humvee Special

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii: