Low and slow

Dragii moșului, distracția zilei de azi vine din Țara Dimineților Liniștite de Coniac, Coreea de Nord adică. Ceea ce se vede în poza de mai sus este mai mult decât se înțelege la prima vedere, așa că necesită explicații.

Ceea ce se vede sunt niște An-2 lansînd parașutiști de la joasă înălțime. ”Epave de-astea are și Armata Română”, a spus cineva pe feisbuc. Explicația pozei este: niște biplane făcute din pânză și lemn, zburând la o înălțime foarte joasă și cu o viteză extrem de redusă, lansează unități de comando. Se spune că NordCoreea are 300 de asemenea biplane. Un calcul simplu ne arată că 300 de biplane X 10 oameni antrenați la sânge (lipsa de tehnologie, care oricum poate ceda oricând, este compensată de un antrenament intens si diversificat al soldaților) rezultă mult haos produs în spatele liniilor inamice.

Misiunea acestor unități sinucigașe de nord coreeni va fi multiplă, distrugerea unor instalații cheie militare sau de infrastructură, uciderea liderilor civili și militari, precum și terorizarea populației. Această tactică de penetrare în adâncime necesită o pregătire intensă pentru trecerea la capacitate maximă de luptă instantanee a națiunilor țintă, în cazul nostru Coreea de Sud.

Folosit în acest mod, An-2, cu aripi din pânză și lemn, ceea ce îi oferă o secțiune radar foarte mică, zburând la o înălțime foarte joasă și viteză redusă, este foarte greu de detectat de către radarele avioanelor de intercepție, incluzînd pe cele Doppler, ale căror filtre tind să elimine obiectele ce se mișcă foarte încet, în special când se mișcă în plan oblic față de emițător. Un experiment făcut în Washington DC a arătat că nici măcar sistemul ce apără Casa Albă nu poate detecta, darămite să oprească, un aparat ce zboară aproape de sol cu o viteză redusă. Sistemele antiaeriene ”clasice” vor avea extrem de puține șanse să detecteze și să doboare asemenea avioane, cele mai bune soluții venind de la sisteme cu rază foarte scurtă (VSHORAD) – rachete antiaeriene cu lansare manuală de tip Stiger, Strela, Igla sau SAAB RBS70. Dar iarăși numărul acestor sisteme este limitat, pe când un An-2 poate decola și ateriza literalmente oriunde.

Concluzia? Într-o lume obsedată de multiroluri, rachete, radare, senzori de fuziune, loviturile cele mai puternice vor veni de la biplane din lemn, mașini civile și omuleți verzi.

MANPADs

MANPAD

MANPAD

Dragii moșului, pritocind informațiile ce vin din Siria și nu numai, coroborate cu bârfele mele cu diverși flăcăi cu care împart ceva damblale, am ajuns la concluzia că situația nu-i deloc roză și că tare am impresia că armatele ce vor avea de cotonogit diversele organizații islamiste se vor trezi în fața unui adversar mult mai puternic decât s-a crezut până acum. Folosind Siria, Libia, Afganistanul, Irakul și Sudanul de Sud ca laboratoare virtuale, se pot trage niște concluzii extrem de neplăcute privind mijlaocele de ducere a războiului.

Ca să definim obiectul discuției de azi, termenul MANPAD (MAN Portable Air Defence) se referă la rachetele antiaeriene portabile, de greutate scăzută, ce pot fi transportate și lansate de pe umăr, în general cu autoghidaj, de tip ”fire & forget” (trage și uită). Putând fi găsită la un preț de circa 5000 $ pe piața neagră, o rachetă din primele generații de Strela sau Igla (modele create de sovietici în anii 60) încă pot fi extrem de periculoase pentru elicoptere ce zboară la joasă înălțime sau pentru un avion de pasageri în apropierea aeroporturilor. Considerate în trecut inutilizabile, din cauza epuizării resursei bateriilor speciale, analizele sunt reactualizate la ”extrem de periculoase” din cauza încercărilor (se pare reușite) a rebelilor sirieni de a crea baterii reîncărcabile pentru ele.

Explicații

Explicații

Rapoartele analiștilor occidentali arată că rebelii sirieni au în dotare 8 modele de rachete portabile antiaeriene, 3 dintre ele nefiind în arsenalul armatei guvernamentale, modelele sovietice/rusești de tip Strela și Igla (incluzând modelul de ultimă generație SA-24) și cele chinezești (furnizate rebelilor prin filiera Sudan) fiind cele mai răspândite. Utilizarea extrem de facilă și performanțele excelente împotriva țintelor aeriene zburând la joasă înălțime le fac un mijloc preferat de luptă, în condițiile în care spațiul aerian aparține în mod exclusiv forțelor aeriene guvernamentale.

Concluzia: sisteme extrem de eficiente, puternice, ușor de folosit, ce permit apărarea unităților și a bazelor insurgente împotriva atacurilor aeriene, o rachetă cu un cost scăzut de achiziție putând doborî un mijloc de luptă de zeci de ori mai scump.

Bonus: trei clipuri de pe YouTube ce exemplifică modul de folosire:

Cap. 5: Poceala

TM-83

TM-83

– Dă cafeaua aia încoa’, zise Cosmin. Deci, care-i trebulița?

– Umblă vorba-n târg că se vor mișca niște coloane de aprovizionare pe aici, zise Bărbosul. Da’ nu se știe dacă vor trece granița sau nu. Dă-mi harta, meștere! se adresă el Blondului.

– Păi și ce facem, îi pocnim preventiv? întrebă Bogdan.

– Nu-i o idee rea…

* * *

Blondul îl urmarea pe Ovidiu instalând ceea ce părea o farfurie imensă de culoare verde  pe copac. Pe lângă suportul care fusese fixat pe trunchiul molidului, mai avea două tuburi ciudate deasupra.

– Ce dracu’ e asta? întrebă el.

– Tu nu cunoști armamentul sovietic, nu? Adică, în afară de chestiile alea pe care le întâlnești pe toate drumurile?

– Nu, spuse Blondul brusc rușinat.

– Păi, domnule locotenent, ceea ce ai în față e o mină antitanc TM-83. Se bazează pe efectu’ Misznay–Schardin de care sunt sigur c-ai auzit, tuburile astea două sunt sistemul de ochire și senzorul infraroșu, mai are un senzor seismic ce pornește pe cel infraroșu, așa că orice trece prin fața lui se alege cu o gaură din laterală. Zic unii că sparge 400 milimetri de blindaj, da’ cum n-am folosit așa ceva până acum, nu pot să bag mâna în foc.

– Păi și de ce aici?

– Pentru că întotdeauna e ceva blindat în fața convoiului. Nu cred că un tanc, da’ un transportor de tip BMP mai mult ca sigur. Așa ca-l pocnește mina pe ăla ca să declanșeze ambuscada aici după colț. El blochează coloana, care e stropită de o mitralieră din față și două din lateral pe toată lungimea ei. În spate, Cosmin și Bogdan pocnesc ultimu’ vehicul, indiferent ce e, cu un AG7 și foc de mitralieră. Cu primul și ultimul vehicul din coloană lovite, n-au cum să manevreze în pădurea asta. Hăcuim camioanele, luăm ce putem din ele și dispărem. Alte întrebări?

Blondul dădu din umeri. I se dăduse o lecție de tactică militară de către o gașcă de amatori. Asta durea, dar era un tip deștept, care putea învăța de oriunde. Stația radio prinsă de haina celuilalt  piui:

– ”Ovidiu, gata?”

– Gata, spuse Ovidiu. Petarda instalată și gata de nuntă!

* * *

Blondul trebuia să admire ce avea în fața lui. Ambuscada fusese așezată ca la carte. În formă de L, pe latura scurtă avusese BMP-ul șenilat ce ardea și acum și un camion. Pe latura lungă, cele două mitraliere ”rezolvaseră” camioanele blocate în coloană, în timp ce AG-ul lui Bogdan distrusese BTR-ul ce încheia coloana. Aveau 5 prizonieri, toți șoferi ai camioanelor de aprovizionare. După o discuție scurtă, se hotărâseră ca un om să urce în fiecare camion cu șoferul ucrainean și să folosească KaMaz-ul 8×8 ca berbece, pentru a elibera drumul de șenilata ce încă fumega. Coloana de 5 camioane se puse în mișcare, nu înainte de a fixa pe un copac o cutie vopsită în verde crud.

– Ce-i aia? întrebă Blondul.

– Un senzor anti-vehicul cu radio. L-am făcut cu o placă Arduino și o memorie în care am băgat ceva zgomote de motor de camion. În plus, l-am legat la senzorul ala seismic de la mină, că-i încă funcțional. Dacă mai apare ceva pe aici, ne dă de veste și putem să dăm coordonatele mai departe. Pozițiile de aici până la șoseaua noastră principală sunt preindexate, așa că se poate calcula cam pe unde sunt și un LAROM să niveleze zona în care zicem noi ca se află. Nici nu vor ști ce i-a pocnit, spuse Bogdan, electronistul grupului.

Blondul se uită cu alți ochi la șatra de civili. Înțelegea acum reputația Bărbosului. Ceea ce vedea nu se potrivea cu ce învățase el în școala de ofițeri, dar nu însemna că e greșit. Funcționa, și chiar funcționa bine. Îl văzu pe Bărbos privindu-l.

– Unde-ai învățat astea? întrebă el.

– Prietene, răspunse Bărbosu, dacă funcționează în Afganistan, Irak, Darfur sau Siria, de ce n-ar funcționa și la noi? Vezi, de-asta nu-mi place mie ingineria, că reduce imaginația și-o limitează la formule rigide…

– Pe cai, că se filmează, zise Cosmin. În curând cred că aerul va deveni cam nepotrivit pentru noi, așa că-i cazu’ să ne cărăm.

– Ce-i în camioanele alea? întrebă Blondul.

– De toate pentru toți, răspunse cheliosul. De la plicuri de ceai negru la Igla antiaeriene. Vrei să lași doi oameni c-un burlan, să le faci pagubă de-un elicopter, dacă vine să cerceteze?

– Mh, zise afirmativ Bărbosu’. Rămân eu cu Blondu’. Lăsați-mi Toyota, să nu tropăim prea mult, că-i cale lungă de aici la bază. Hai, în camioane și valea! termină el scoțând limba.

– Deci, care-i planul? întrebă Blondul.

– Luăm două rachete Igla și un mâner de lansare și ne așezăm la pândă dincolo de TAB-ul ală care l-a pocnit Bogdan, că-i mai liber locu’. În caz că vine un elicopter în recunoaștere, îl trosnim. Dacă vin pe jos, abandonăm rachetele și ne facem nevăzuți în pădure. Ajungem la Toyotă pe ocolite și ne cărăm acasă. Simplu.

– Auzi bre, ce voiam să te întreb, cum ai învățat să folosești toate măgăriile astea?

Bărbosu’ se uită la Blond de parcă-l înjurase de mamă.

– M-am uitat pe YouTube, la canalele arabilor. Găsești acolo arătat ca la proști, nici nu trebuie să cunoști limba. Nu știai?

– De obicei, pe YouTube mă uit la muzică, zise Blondul umilit…

Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii:

„Don’t have” vs „don’t use”

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?