Refugiații

CASA-212

CASA-212

Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Locotenentul O’Keefe se uită din nou în zare și se gândi dacă aproape 100 de oameni pe care nu-i mai văzuse pană acum 24 de ore meritau să-și distrugă cariera militară. Privi în ochii mari și speriați ai copilului de lângă el. Da, merita. Nu putea să-i lase în voia sorții. Sau a Janjaweez-ilor, mai precis. Își îndreptă atenția asupra sergentului Gallagher, care se învârtea pe lângă transmisionistul bondoc. Cel puțin, românii n-aveau întrebări existențiale. Păreau imuni la ce se întâmpla în jurul lor.

– Marmot, what the hell are you doing? întrebă Gallagher.

– Keep calm and carry on, dă-te-n mă-ta, replică bondocul, găurind lingura de plastic cu briceagul.

Introduse un capăt al cablului de cupru prin gaura făcută și il legă zdravăn. Mai dădu o gaură în celalt capăt al lingurii și legă un căpătâi de sfoară, apoi făcu semn bărbatului subțire și aristocratic ce părea conducătorul grupului de refugiați.

– Am nevoie de cineva care să se urce pe craca aia și să lege asta acolo, spuse el.

– Imediat, spuse negrul în română.

Rosti câteva cuvinte în dialectul lor iar un tânăr lung și slab luă capătul cablului și îl legă în locul indicat. Bondocul bătea deja un țăruș de lemn în pământ, de care legă celălalt capăt al cablului izolat de împământare printr-o altă lingură de plastic. Capătul de jos fu legat rapid la mufa de antenă a stației radio AN/PRC117. Roti două butoane, introduse frecvența și stația se trezi la viață.

– Avem radio! urlă el.

* * *

Cu 24 de ore înainte, patrula locotenentului O’Keefe, compusă dintr-un blindat Piranha și 3 Toyote Land Cruiser, respinsese un atac al milițiilor Janjaweed asupra unui grup de refugiați. Atacată din toate părțile, patrula făcuse un cerc protector în jurul refugiaților iar blindatul primise două grenade reactive ce distruseseră sistemul  radio și două roți de pe partea stângă. Vestea bună era că pierderile nu erau prea grave. Un Land Cruiser cu echipaj din români și ciadieni își folosise tunul automat de 23 mm pentru a-l scoate din belea. 2 ciadieni murisera iar celorlalți rămași, un negru și doi români, nu le era moale. Irlandezii aveau și ei 3 răniți. Cel puțin civilul ăla care făcea mișto de toți părea bine pregătit ca medic. Cei șase răniți stăteau întinși la umbră, supravegheați de două negrese tinere și de bărbatul înalt cu ținută aristocratică.

Locotenentul irlandez încercă să se hotărască dacă să se adreseze sergentului român sau să tacă  dracului din gură. Își dădea seama că liderul neoficial al românilor era civilul cu aparat de fotografiat, dar voia să respecte ordinea militară. Trebuia să se hotărască ce vor face, pentru că rezervele de muniție, apă, hrană și echipamente medicale erau aproape terminate.

* * *

Răzvănescu se adresă direct Bărbosului:

- Șefu’, muniție canci, apă și haleu mai avem pentru azi, medicamente și bandaje nu mai sunt, vestea bună e că Marmotă a făcut stația radio. Am cerut ajutor, da cică e furtună de nisip și nimic nu zboară pentru 48 de ore…

Bărbosu privi încruntat cerul senin.

- Auzi bă Mariuse, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Sergentul major se uită întrebător la el.

- Șefule, trage-te la umbră, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video pe tabăra improvizată și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Pariurile din camera răcită de aer condiționat fuseseră date peste cap de manevra curajoasă a Land Cruiserului ce pusese pe fugă șatra de Janjaweezi. Cei ce urmăreau monitoarele ce afișau imaginile transmise de drona ce se rotea asupra unui punct uitat al Africii nu mai văzuseră niciodată un așa curaj nebun. Dar trebuiau să recunoască, manevra fusese extrem de eficientă iar servanții foarte bine pregătiți. Colonelul Franklin înjurase admirativ, ceea ce pentru un veteran ca el, ce începuse ca un simplu soldat în Panama în 1989, era mare lucru. Bennett, tipul de la OGA, ridicase întrebător o sprânceană. Cererea de ajutor transmisă de patrulă fusese înregistrată cu 6 ore înainte.

– Send care package, spuse simplu colonelul. Sergentul de serviciu ridică receptorul telefonului și formă un număr.

– Green light for care package. Load the plane!

Pe pista arsă de soarele ce se ridica din ocean, un CASA 212 alb, lipsit de orice marcaj, își coborî rampa din spate și fu încărcat cu câteva palete înfășurate în plase rezistente. Cei doi piloți și load master-ul își luară locurile în avion după ce primiseră planul de misiune. Ciorici, copilotul ucrainean, avea o misiune specială ce-l făcea să zâmbească amuzat.

* * *

Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Patrula profitase de acalmie pentru a săpa poziții defensive. O rețea de tranșee brăzda acum coasta dealului cu puncte întărite în jurul blindatului și a mașinilor. Celor 3 Toyote ale patrulei li se alăturaseră încă două, lăsate în urmă de Janjaweezii care fugiseră. Una era avariată și cei care aveau idee de mecanică roiau în jurul ei, iar celeilalte i se cârpiseră cauciucurile sparte și fusese repusă ușor în funcțiune. Partea bună era că ambele aveau montate în spate mitraliere KPV de 14,5 mm, ceea ce sporise puterea de foc a grupului. Găsiseră și ceva muniție, dar nu prea multă, ce fusese distribuită rapid printre membrii patrulei.

Bărbosu’ vizitase răniții, schimbase ceva bandaje și înlocuise perfuziile de glucoză și Ringer ale conductorului irlandez, rănitul cel mai grav. Africanul înalt și aristocratic își lăsă capul și șopti ceva ce semăna a rugăciune. La final, făcu semnul crucii asupra rănitului și i se adresă celuilalt, ce cotrobăia prin rucsacul plin cu echipament medical:

– Nu știm cum vă vom putea mulțumi vreodată, dar sper ca Domnul vă va răsplăti pentru tot binele ce l-ați făcut aici, domnule.

– Ar fi bine ca Domnul să ne trimită măcar niște apă și mâncare, pentru că ăia mici nu mai rezistă mult, spuse Bărbosu’ arătând spre copiii ce se strânseseră ciorchine la umbră și îngânau un cântec lent. Da’ chiar, unde ai învățat românește?

– Am făcut facultatea de construcții la Cluj, cu bursă dată de statul român, apoi am lucrat la o fabrică de ciment în Port Sudan, construită tot de români… Până acum 25 de ani, a fost cât de cât bine, apoi a venit al-Bashir la putere și lucrurile au început să fie rele… Mai întâi cei din Sud, apoi noi, în Darfur, mai nou și cei din Kordofan…

– Mda, zise Bărbosu’, prea mult sânge, prea mult rău…

Apariția avionului zburând la rasul ierbii și legănându-și aripile îi luă pe amândoi prin surprindere. Bărbosu’ o luă la fugă urlând:

– Marmotă, 121,5 MHz, 121,5 MHz!

Bondocul introduse rapid frecvența pe tastatura stației radio iar din difuzor se auzi înfundat:

…FOR patrol, EUFOR patrol, prepare for airdrop, prepare for airdrop, please! Mark the dropzone!

– Unidentified aircraft, we prepare for airdrop, I throw smoke, over!, spuse Bărbosu’ în microfon aruncând o grenadă fumigenă în apropiere.

EUFOR patrol, I eyeball red smoke, I eyeball red smoke, over!

– Unidentified aircraft, that’s correct, replică Bărbosu’.

Avionul făcu un cerc larg, aliniindu-se cu vântul în față la o înălțime de vreo 50 de metri, iar pe rampa din spate ieșiră 6 paleți ai căror parașute se deschiseră imediat, frânându-le căderea spre pământ. Aterizară la mai puțin de 100 metri de blindatul avariat, înconjurând grenada ce încă fumega.

– Unidentified aircraft, six pallets received, thank you very much, spuse Bărbosu’ în microfonul stației. Nu știu cine ești, moșule, da’ sper să te întâlnesc vreodată să-ți dau o bere, mai spuse el.

Vezi ce-ți doriești, că se împliniește, bozgore, se auzi din stația radio.

– Rateu, șoldovene, în Dobrogea m-a născut mama, spuse Bărbosu rânjind. Da’ e clar, dacă știi cine suntem, știi și cum să dai de noi. Suntem datori cu o băută, dacă ne-om întoarce întregi, și să știi că ne ținem de cuvânt. Zi-le și celor care te-au trimis că le mulțumim și că le suntem datori.

Roger that, se auzi din stația radio. Să ne vedem sănătoși!

Membrii întregi ai patrulei precum și cei câțiva bărbați africani desfăcură plasele de pe paleți și inventariară conținutul. Apă, mâncare, hrană specială pentru copiii malnutriți, două stații radio, truse medicale, o trusă completă pentru mecanici într-un cufăr de plastic, muniție pentru arme și mitralierele grele, muniție pentru tunurile automate și cireașa de pe tort, patru rachete antiaeriene portabile. Bărbosu se uită la Răzvănescu:

– 4 ore, spune-le și irlandezilor. În patru ore se lasă noaptea, să facă tot posibilu’ să o întindem de aici. Cârpiți tot ce puteți la mașini, încercați să faceți și țestoasa și să plecăm dracu’ de aici, că mi s-a acrit.

* * *

Condus de blindatul irlandez, convoiul se puse încetișor în mișcare. Pe șase roți, ”țestoasa” nu putea atinge o viteză mai mare de 40 km pe oră, așa că Land Cruiserul ce căra tunul automat de 23 mm fusese lăsat în ariergardă, fiind cel mai puternic mijloc de foc în afară de Oto Melara de 30 mm din turela blindatului. Răniții fuseseră instalați în blindat, iar refugiații se înghesuiseră unul peste altul în cele cinci camionete de teren și pe ”țestoasa” ce înainta acum încet. Legătura cu baza fusese reluată, iar trei elicoptere de asalt și unul de transport se îndreptau spre ei, pentru a prelua răniții și a asigura protecția convoiului.

Pe cele două scaune ale tunului automat de 23, Bărbosu și Răzvănescu priveau noaptea care se lăsa ușor.

- Am scăpat ieftin, șefule, spuse sergentul major de pe scaunul din dreapta. Chiar am scăpat ieftin…

- Șase răniți, doi morți, nu-i prea ieftin… Sper să se facă bine băieții, să nu ducem post-mortem acasă, că nu vreau să fiu în pielea ăluia care-o să anunțe familiile…

- Dacă nu erai tu, era mai rău. Unde-ai învățat medicina asta, că nu se pupă cu nimic din ce-am văzut eu până acum?

- Mi-a dat Dumnezeu oameni buni pe lângă mine, de la care am avut ce învăța. spuse Bărbosu. Și m-au învățat bine, se pare…

- Lasă, că și tu ai fost elev silitor, se vede, spuse sergentul zâmbind. Hai să mergem acasă, le rezolvăm noi pe toate.

Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii:

„Don’t have” vs „don’t use”

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?