Black Owl Down

seretrainingUndeva în Ucraina

„- Fir-ar doamna mă-ta a dracu, Bărbosule! Te-ai gândit la toate, ai?” gândi bruneta strângând patul Glockului 19 în mână. Lângă ea, blonda dormea ghemuită în simulacrul de sac de dormit. Mai avea 2 ore şi se întuneca. Timp să meargă mai departe.

„- Crezi că suntem Francis Gary Powers, nu?” gândea blonda prefăcându-se că doarme. Cel puțin ploua. Știa că pentru un urmăritor serios nu era nici o problemă să le ia urma în ploaie, dar nu auzise ca ucrainienii să aibe așa talente. Deja aveau în reflexe ce le învățase Bărbosu’. „N-ai să vezi, moșule”

* * *

Pasul Rotunda, jud. Suceava

– Pletosuleeeee! se auzea vocea Bărbosului

– Ce talpa mea jegoasă vrei mă? întrebă chelul scoțând capul de după Mitsubishi-ul alb. Te aud foarte bine, nu-i nevoie să urli în halu’ ăsta…

– A căzut Vampiru’, bufnițele-s pe fugă…

– Și care-i beleaua? Antrenate sunt, echipament au, GPS-urile merg, la ce oră trebuie să fie la primu’ RV? Ai planu’ de zbor?

– Îl am. La 2 ar trebui să fie pe lângă Sărata, așteptăm transmisia radio. Mergem noi doi, Piticu’ și Ovidiu?

– Cu Rinocerbu’? Ok. Instalez DȘK-ul sau aruncatoru’ de 40?

– Pune aruncătoru’. Face tămbălău mai mare.

– Ok boss, spuse Cosmin și se îndreptă spre magazie.

* * *

 Ucraina

Blonda se extrase din sacul de dormit, îl strânse și îl băgă într-un buzunar al vestei de zbor. Porni GPS-ul prins pe mâna dreaptă și așteptă să se inițializeze. Mulțumită de rezultat, își verifică pistolul, bău o gură de apă din rezervorul prins pe vestă și se întoarse spre bruneta ce-o privea.

- Auzi, șopti ea, cum naiba te-ai cunoscut tu cu Bărbosu’?

* * *

 Forchana, Ciad, 7 ani înainte

- Sublocotenent Pătrașcu, știu că ești pilot de Spartan, dar nu așa se face o aterizare! Nu suntem sub foc inamic, se poate ateriza ca pe un aeroport normal!

- Permiteți să raportez, mi s-a spus că sunt rebeli în zonă. Și o pistă prăpădită din pământ bătut nu cred că poate fi numită aeroport normal…

- Nu-ți permit să fii obraznică! Până la noi ordine, ești consemnată în bază! Liber!

Bruneta ieși plină de draci din cortul comandantului. Trecu pe lângă cei doi bărbați sprijiniți de Land Cruiserul ce purta mândru un tun automat cu două țevi. Se înfioră gândindu-se că proiectilele de 23 mm puteau să-i transforme transportorul în fâșii de aluminiu.

- Auzi băi Marmotă, are curișor mișto gagica asta, pe lângă faptu’ că-i descreierată. Dacă e la pat la fel cum e la manșă, e spectacol, ascultă-mă pe mine… spuse cel mai înalt.

- Șefule, e mai pe măsura mea, mignonă… Matale ar trebui s-o pui în poziția aia, mama iedului, sau deasupra… răspunse bondocul.

- Taci băi, știi vorba aia, în pat amândoi au aceeași înălțime…

Fata se întoarse și le arătă degetul mijlociu. Bondocul avea grade de plutonier pe umeri, deci îi era inferior în grad, iar de celălalt nu-i păsa. Era îmbrăcat în civil și avea barbă, deci nu se supunea regulamentelor militare.

- Bagă-ți degetul ăla în nas, pizduș, se auzi vocea bărbosului.

- Nu ești prea politicos, șefule, spuse ea ciudat avertizată de ceva necunoscut.

- Șef îți e ăla care a urlat la tine în birou, nu eu. Eu nu sunt aici și conversația asta n-a existat niciodată, spuse bărbosul scoțând limba la ea. Liber!

Se întoarse să plece. Își dăduse seama cine era. Reporterul de care auzise atâtea. Iar celălalt era transmisionistul cercetașilor, cel care salvase un convoi de refugiați folosind cablu de veioză pe post de antenă radio. Nu mai putea să comenteze nimic.

* * *

Baza RAF Akrotiri, Cipru, 4 ani înainte

- Locotenent Pătrașcu, spuse colonelul, vei executa un zbor spre Homs, în Siria. Vei fi dumneata, comandantul și loadmasterul. Nu te interesează ce transporți, acest zbor nu există în mod oficial. Vei zbura la înălțime foarte mică, sub orizontul radarului, cu transponderele oprite. Ai dreptul să refuzi misiunea. În caz că n-o faci, vei uita că noaptea asta a existat. Ai înțeles?

- Permiteți să raportez, accept misiunea. Nu vă voi dezamăgi, domnule colonel!

- Du-te și verifică planul de zbor. Plecarea este la ora 23. Liber!

Ieși din biroul răcit zdravăn de aerul condiționat direct pe pista fierbinte. Simțea căldura asfaltului încins direct prin tălpile bocancilor, așa că se îndreptă direct spre hangarul în care avea Spartanul ca să prindă un pic de umbră. Se opri la ușă, privind cu mirare la o Toyota Hilux încărcată cu echipament și la cinci oameni în uniforme de deșert. Cu o privire ironică, cel sprijinit de aripa mașinii i se adresă:

- Deci, mândro, rămânem datori c-o șaormă dacă ne lași unde treb’e. Dacă nu, o să ai mult de mers pe jos, spuse Bărbosu rânjind. Ce zici, te descurci cu măgăoaia asta gri?

”Să te fut, șefule” gândi ea, ultragiată de jignirea adusă avionului.

- Ai vrea tu, pizduș, spuse bărbatul rânjind, de parcă îi citise gândurile. Se răsuci și se urcă la volan. Dintr-o singură mișcare, întoarse camioneta și o dădu în marșarier până intră cu totul în cala avionului, oprindu-se în stopperele instalate în podea. Loadmasterul și doi dintre mecanicii din hangar se apucară să fixeze lanțurile de ancoraj. Ceilalți patru membri ai echipei urcară fără un cuvânt și luară loc pe scaunele incomode din pânză. Bruneta urcă în cockpit și începu să încălzească motoarele.

- Au pus pariuri despre ce număr porți la sutien, auzi vocea loadmasterului, un maistru clasa a doua. Șeful lor cică n-ai pe ce să-l pui… Ăștia n-au pic de bun simț?!?

Bruneta se învineți la față și se întoarse, cu o replică ascuțită pe limbă. Privirea ei o întâlni pe cea a Bărbosului, ce transmitea ceva de genul ”hai să te vedem”. Renunță la idee, cuprinsă de același sentiment de pericol iminent pe care-l avuse cu ani în urmă. Omul ăsta nu era un om obișnuit, era clar.

Întunericul se lăsase ușor, avionul fusese verificat, alimentat, motoarele pornite și își luaseră zborul de pe pista încinsă. Ora de zbor trecu repede,  așa că echipajul pregăti aterizarea.

- Unde e pista? întrebă fata pe comandant.

- Nu avem pistă, îi lăsăm pe o bucată de șosea. Privește și învață, locotenente, spuse comandantul zâmbind.

Pilotul alinie aeronava pe axul șoselei și execută o aterizare ca la carte. Chiar înainte de oprirea avionului, Bărbosu băgă capul în cabină și se adresă comandantului:

- Boss, mulțumim de plimbare. Bem sticla aia când ne întoarcem, ok?

- Ok, aveți grijă de voi, să ne vedem sănătoși! răspunse comandorul zâmbind larg.

- Rugăminte, ai grijă de puștoaica asta, văd că-i pricepută, spuse Bărbosu făcând cu ochiul. Am plecat, zbor liniștit spre casă!

Fata întoarse capul ca să vadă bărbatul solid sărind în bena camionetei ca să apuce mânerele mitralierei grele. Șoferul acceleră și mașina se făcu nevăzută în întuneric. Cele două turbomotoare ale avionului își sporiră turația, avionul începu să se miște și în curând erau în drum spre Akrotiri. Din laterala scaunului, comandantul scoase o sticlă de coniac Remy Martin.

- Sper să te întorci s-o bem, idiotule. Nu știu ce te face să-ți pui pielea la bătaie în halul ăsta, spuse el ca pentru sine.

- Cine-i omul ăsta, șefule? întrebă locotenenta.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, puștoaico. Ăsta a fost primul lucru care l-am învățat de la el, răspunse pilotul. Și acum gura, mergem acasă…

* * *

Secuiu, com. Gura Teghii, Buzău, 2 ani înainte

Camionul frână brusc, iar cei din spate săriră repede din el. Era ultimul curs din perioada de instrucție, cel de supraviețuire / evadare, care se zvonea că devenise un chin, după ce ani de zile fusese o formalitate. În umbra recentelor pierderi din Orientul Mijlociu, NATO hotărâse că piloții trebuiau să aibe cunoștințe serioase de supraviețuire. Așa că aviatorii trebuiau să treacă prin ceea ce fusese poreclit „Behind Enemy Lines”, cu căpitanul Grigore în rolul lui Owen Wilson. Locotenentul Surghe încercase să îi pună mâna pe fund locotenentului Pătrașcu, ”din greșeală”, fapt ce o făcuse pe aceasta să-i arate degetul mijlociu.

 – Ți-am zis să-ți bagi degetul ăla în nas, locotenente, se auzi o voce sigură. Toți întoarseră capetele în direcția ei, pentru a descoperi un bărbat solid, cu tuleie nebărbierite pe obraji, purtând o uniformă fără însemne și o vestă cu multe buzunare ce păreau pline și un  toc din care se ivea mânerul unui Glock.

Dintr-un ARO vechi coborî colonelul ce asigura comanda exercițiului. Toată lumea luă poziția de drepți, mai puțin posesorul vocii.

- Căpitan Andronescu, la dumneata nu se aplică regulamentele militare? întrebă colonelul.

- Permiteți să raportez, spuse apelatul, sunt căpitan de numai 14 ore, domnule colonel.

- Și mai ai nevoie de timp ca să te obișnuiești cu ideea, sau cum?

- Nu, primi răspunsul, împricinatul luând poziția regulamentară.

- Regulile sunt simple, spuse colonelul. Trebuie să ajungeți până mâine seară la ora 19 la Întorsura Buzăului la primărie. Veți pleca perechi, la fiecare jumătate de oră. Vă descurcați cu ce aveți prin buzunare. Dacă veți fi capturați, veți avea neplăceri. Căpitan Grigore, preia comanda. Căpitan Andronescu, din moment ce ești rezervist voluntar, ai voie să pleci singur. Întrebări?

- Permiteți să raportez, se auzi vocea Bărbosului, aș vrea ca însoțitor pe locotenentul Pătrașcu. E cam riscant să fii singur în munți.

- Pătrașcu, faci echipă cu Andronescu!

- Am înțeles, domnule colonel! spuse bruneta, privind strâmb la bărbatul solid.

Fură prima pereche care plecă. Prima surpriză plăcută a fost faptul că el își ajustase pasul după al ei, părând că străbate terenul fără efort. Căuta cele mai facile locuri de străbătut, neținând linia dreaptă. Observă că pe mâna dreaptă avea un aparat, ca un fel de ceas mare, pe care-l consulta din când în când.

- Șefule, nu te supăra, ce-i ăla?

- Care?

- Ce ai tu pe mâna dreaptă.

- E un GPS Garmin Forerunner 401. De ce întrebi?

- Nu știam că e voie cu GPS-uri…

- Colonelul a spus să ne descurcăm cu ce avem prin buzunare. Nu e voie cu GPS-uri, dar nu știa ce am eu în buzunare. Ce nu știe, nu-l îngrijorează.

- Bine, dar nu e corect…

- Ce nu e corect?

- Să folosim un GPS și ceilalți nu…

Bărbatul se întoarse și o privi de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor.

- Să-mi bag cracu’, spuse el, și aveam așa o părere bună despre tine…

- Și de ce n-o mai ai?

- Hai să mergem, dracului, că ne prinde noaptea în pădure…

- Șefule, am înțeles, sunt proastă. Deci, te rog frumos, luminează-mă!

- Pizduș, tu ce mușchiu’ meu crezi că facem aici?

- Facem un exercițiu de supraviețuire.

- Ok, hai să-ți desenez, poate pricepi. E un exercițiu, adică simularea unei situații reale. Adică dacă pun aia de ne vânează gheara pe noi, n-o să pățim mare lucru. Dacă am fi, teoretic, pe unde m-ai lăsat tu acum doi ani, s-ar lăsa cu chestii amuzante, cum ar fi ceva bătăi, foame, sete, tortură, o mică decapitare, în cazu’ tău ceva violuri multiple. Așa că, dacă nu-ți e cu supărare, voi profita cu nesimțire de orice avantaj îl pot avea ca să mă întorc ok acasă. Nu e corect față de alții? Mă doare fix în clanța ușii de la Prefectura din Baia Mare de treaba asta. Mai bine plânge mă-sa decât să plângă mama.

Fata privi uimită la cel din fața ei. I se părea o enormitate ceea ce auzise, dar știa că avea dreptate.

- Ok, am înțeles. Teach me, Yoda, spuse ea zâmbind.

- Aham, ți-a venit mintea la cap, spuse Bărbosu. Deci, cele două părți ale distracției de azi, pricepeniile și echipamentul. Pricepeniile le înveți pe parcurs, echipamentul e pe vestă.

- Ce conține vesta?

- Pe spate ai un Camelbak cu 3 litri de apă, în buzunare un kit de supraviețuire, compus din cutie, bandă adezivă, busolă de rezervă, fierăstrău sârmă, pătură de supraviețuire, chibrituri, brichetă cu LED, o frontală cu LED, ace de siguranță, ac de cusut cu ață, pastile de purificat apa și niște pungi cu fermoar. În celelalte buzunare sunt rații de la bărcile de salvare, un bivibag, baterii de rezervă pentru GPS, un filtru de apă compact pentru reumplut rezervorul din spate, un cuțit Falkniven A2, iar în toc și lângă un Glock 19 de 9 mm cu două încărcătoare de 17 cartușe și amortizor. Glock-ul l-am modificat cu înălțător și cătare cu tritiu, pentru ochire pe timp de noapte. La mâini am ceasul c-o minibusolă și GPS-ul.

- La ce naiba îți trebuie filtru de apă?

- Pentru că nu stau să fac focul și să car oală după mine s-o fierb. Știi ce înseamnă să te caci împrăștiat din cauza dizenteriei? Aici apa e ok, dar la Dunăre sau prin tot felu de locuri uitate de Dumnezeu pe unde văd că ai tu plăcere să zbori găsești numai apă mizerabilă, pe care e mai bine s-o filtrezi.

- Mda, spuse fata, am multe de învățat…

- Nu te îngrijora asta, dacă n-o știai, este? Ai mîncare, apă, bandaje, ceva pastile, poți să dormi fără să-ți fie frig, ai cu ce să te orientezi. Învață, e pielea ta în joc…

- Corect…

Orele trecuseră repede, găsiseră un brad prăbușit unde Bărbosul imporvizase un adăpost pentru ea, așa că dormise bine, iar a doua zi ajunseseră la destinație. Părea că ruta aleasă îi ferise de patrulele de căutare, așa că ajunseseră primii, spre mulțumirea colonelului.

- Căpitan Andronescu, locotenent Pătrașcu, liber. Felicitări, spuse bărbatul în vârstă, zâmbind.

- Vă mulțumim, domnule colonel, spuse fata zâmbind la rândul ei.

Se retrăseseră spre camionul care-i aștepta iar Bărbosul își scosese vesta și GPS-ul de la mână, punându-le pe ea.

- Până-ți fac rost de una pe măsura ta, o folosești pe asta, spuse el, luând pistolul și încărcătoarele de pe vestă. Comentarii?

- Nu șefule, mulțumesc, spuse fata îmbujorată. Rămân datoare…

* * *

Lângă Sărata, Ucraina

Cele două umbre mergeau aplecate, ciulind urechile la fiecare zgomot. Blonda urmărea indicațiile GPS-ului prins de mâna dreaptă, arătând prin semne direcția. Urmau să ajungă la penultimul punct de întâlnire, unde, dacă aveau baftă, trebuiau să fie așteptate de Dihori. Se apropiară cu atenție, iar bruneta scoase stația radio și șopti în microfon:

- Bufnițele chiamă Dihorii, recepție!

Din aparatul ce-l ținea în mână se auziră două semnale discrete, iar fetele schimbară zâmbete de ușurare. Tresăriră când la câțiva metri de ele o siluetă înfășurată într-un maldăr de zdrențe se ridică de la pământ. Arăta ca un tufiș.

- Ce v-a luat atâta? se auzi șoapta cheliosului. Se răcește cafeaua, ce dracu’…

 Traversarea frontierei fusese lipsită de evenimente. Pe drum li se alăturaseră  Ovidiu și Bărbosu’, Piticu’ monitorizând transmisiile radio din camioneta acoperită cu o plasă de camuflaj.

- Ceva interesant? fusese întrebarea șefului.

- Au găsit niște resturi la 50 de kilometri de aici, acum juma’ de oră, primi răspunsul. Nu se știe de la ce sunt, se presupune că era o dronă de cercetare.

- Bine, hai să mergem acasă. Gagici, v-ați descurcat de minune…

Gladio 2.0

gladioDragii moşului, zilele trecute guvernul ce cârmuieşte destinul poporului frate lituanian a scos pe piaţă o broşurică de vreo 70 şi ceva de pagini, în care explică cetăţenilor ce-i păstoreşte ce trebuie făcut în cazul unei invazii ruseşti. Clar, cu subiect şi predicat, aţi citit bine: invazii ruseşti. Inclusiv armele, mijloacele de luptă blindate, grenade, mine, etc. La coadă sunt explicate metode de survival, copiate din manualele bune aflate pe piaţă (SAS survival manual, Overlevnad al armatei suedeze, FM 21-76 al US Army) şi aduse la zi.

Un pic de istorie se impune, pentru cei ce nu o ştiu (şi vor fi condamnaţi să o repete):

– ţările baltice au o lungă tradiţie în războiul de gherilă împotriva Armatei Roşii, imediat după revoluţia bolşevică, apoi în timpul ocupaţiei naziste, apoi după cel de-al doilea război mondial, când foştii membri ai LVR (Lietuvos vietinė rinktinė – Forţele de Apărare Teritorială Lituaniene), unitate de luptă anti-partizani, şi ai diviziilor SS baltice (a 20-a divizie Waffen SS, 1st Estonian), precum şi membrii acestora care au scăpat spre Marea Britanie şi Suedia s-au organizat ca Forest Brothers, denumirea generică sub care partizanii anticomunişti din ţările baltice, alături de aşa numiţii „cursed soldiers” din Armia Krajova poloneză şi luptătorii anticomunişti români au luptat împotriva invadatorilor sovietici şi a regimurilor impuse de aceştia. Ajutaţi sporadic de britanici şi de suedezi, prin infiltrari de oameni şi echipament (operaţiunea Jungle, desfăşurată de MI6 între 1948 şi 1955, când a fost anihilată de NKVD), aceştia au luptat pe durata a mai bine de 10 ani cu forţele sovietice, bilanţul urcând la 50,000 de victime.

– beneficiind de experienţa Unităţilor Auxiliare ale Home Guard şi mai apoi de expertiza şi structura SOE (Special Operations Executive), considerată cea mai titrată organizaţie pentru război subversiv, după cel de-al doilea război mondial Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au decis crearea unor unităţi paramilitare de luptă împotriva unei ipotetice invazii sovietice a Europei de Vest, compuse din „celule” de luptători şi depozite ascunse de armament, specializate în asasinate, sabotaje şi război de gherilă.

Unul dintre puţinii istorici care s-au ocupat de acest „amănunt” al Războiului Rece, Daniele Ganser, spune în cartea sa NATO’s Secret Armies:

„Coordinated by the North Atlantic Treaty Organization (NATO), {the secret armies} were run by the European military secret services in close cooperation with the US Central Intelligence Agency (CIA) and the British foreign secret service Secret Intelligence Service (SIS, also MI6). Trained together with US Green Berets and British Special Air Service (SAS), these clandestine NATO soldiers, armed with underground arms-caches, prepared against a potential Soviet invasion and occupation of Western Europe, as well as the coming to power of communist parties. The clandestine international network covered the European NATO membership, including Belgium, Denmark, France, Germany, Greece, Italy, Luxemburg, Netherlands, Norway, Portugal, Spain, and Turkey, as well as the neutral European countries of Austria, Finland, Sweden and Switzerland.”

Gata cu istoria, ne întoarcem în ziua de azi. Cum ar arăta un Gladio 2.0? Cu oameni antrenaţi în cyberwarfare, arme şi dispozitive explozive „tipărite” la imprimante 3D (aşa cum am zis aici şi aici), cu informaţii adunate rapid şi uşor cu un smartphone şi transmise printr-o staţie SATCOM sau un telefon de tip Thuraya sau Inmarsat, o campanie de networked guerilla va contracara războiul hibrid al Rusiei? Asta sa fie generaţia a 5-a a războiului?

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D

 

Back to basics: 101

Sniper

Sniper

„The urban guerrilla can have a strong physical constitution only if he trains systematically. He cannot be a good fighter if he has not learned the art of fighting. For that reason, the urban guerrilla must learn and practice the various forms of unarmed fighting, of attack, and of personal defense. Other useful forms of physical preparation are hiking, camping, the practice of survival in the woods, mountain climbing, rowing, swimming, skin diving and training as a frogman, fishing, harpooning, and the hunting of birds and of small and big game.

It is very important to learn how to drive a car, pilot a plane, handle a motor boat and a sailboat, understand mechanics, radio, telephone, electricity and have some knowledge of electronics techniques. It is also important to have a knowledge of topographical information, to be able to determine one’s position by instruments or other available resources, to calculate distances, make maps and plans, draw to scale, make timings, and work with an angle protractor, a compass, etc. In the area of „makeshift” medicine, the urban guerrilla has the special role of being a doctor or understanding medicine, nursing, pharmacology, drugs, basic surgery and emergency first aid.”

Carlos Marighella – Minimanual Of The Urban Guerrilla

Dragii moșului, ceea ce ați citit deasupra este scos dintr-un ”manual” scris de un brazilian marxist, ce voia să instaureze acolo o ”democrație” după model sovietic/cubanez. Nu i-a ieșit, dar lucrarea scrisă de el a fost considerată de la apariție și până astăzi una dintre cele mai importante surse de informații, fiind studiată extensiv de către organizațiile teroriste marxiste, cât și de unități speciale ca GSG9 sau SAS.

Ce ați văzut este o listă incompletă de cerințe necesare (nu dau lista completă pentru a nu oferi idei idioate ”războinicilor” de CounterStrike) unui ”activist” care stie cu ce se mănâncă insurgența și luptele urbane. Un set extrem de asemănător de competențe este cerut luptătorilor din trupele speciale ce acționează în zone ”interzise”.În cazul lor, se numește SERE, ”Survival, Evasion, Resistance, Escape”.

Partea amuzantă este că nu este greu deloc să bifezi toate cele de pe listă. Cum poate spune orice puștan care nu chiulește de la activitățile Cercetașilor României, sa-ți iei câteva lucrușoare într-un rucsac și să te cari pe munte nu-i greu deloc, ca să faci partea de alpinism și de camping. Într-un cadru cât de cât organizat se pot învăța o grămadă de chestii fără riscuri de accidente. Nici să faci un curs de prim ajutor (pe care Crucea Roșie română ar trebui sa îl organizeze gratuit, că de-aia e o instituție a statului român) n-ar trebui să fie greu, dacă ai avea unde. Cluburi de arte marțiale, mai bune sau mai proaste, se găsesc acum oriunde. Pe partea de navigație / citire a hărților, tot ceea ce trebui știut încape pe două pagini A4. Agenția topografică a armatei engleze (cei care în mod oficial editează și vând orice hartă din Regatul Unit al Maiestății sale Lizica a Doua, aducând astfel o sumă deloc neglijabilă la bugetul Apărării), compusă din oameni destupați la minte și plini de imaginație, au creat două broșurele amuzante, una pentru copii și cealaltă pentru utilizatorii avansați (adulți adică), ce prezintă într-un stil simplu modul de folosire a unei hărți.

Chestiile mai cotoioase, cum ar fi scufundările sau parașutismul, sunt, în general, mult mai sigure decât alte activități, cum ar fi schimbatul becurilor sau diversele sporturi de iarnă. Nici treburile extrem de specifice, cum ar fi tirul și/sau mânuirea armamentului, nu sunt greu de realizat, în România și nu numai proliferând poligoanele de tir sportiv ce oferă spre utilizare cam aceleași modele de arme (sau modelele semiautomate) din dotarea armatelor din regiune.

Trăgând o concluzie, tehnicile militare de pregătire nu sunt decât o extrensie ale celor civile, iar orice flăcău chitit să-și facă idee despre insurgențe și alte asemenea are la îndemână o grămadă de posibilități pentru a înlocui trasul inutil de fiare cu ceva mult mai interesant.

Plimbări

”Rucsac”

”Rucsac”

Piatra Șoimului, jud. Neamț.

Camionul opri brusc și se auzi o ușă trântită.

– Fazekaș, Bela și Bulz, la mine! se auzi vocea civilului. Era prietenul șefului, care apleca urechea la sfatul lui, așa că era bine să nu comenteze. Săriră din camion. Nu aveau voie cu bagaje, era ordinul, ci numai ce puteau sa ia in buzunare sau în mână. Singurele arme ce le aveau erau baionetele.

– Șefule, ne vedem peste 3 zile. Dacă nu, înseamnă că suntem într-o belea majoră, spuse el rânjind. Da’ sper să-ți aduc berbecii ăștia întregi și sănătoși, cel puțin la fizic.

– De ce nu și la cap? întrebă Mullahul.

– Pe mine dacă mă mușcă un câine, turbează, spuse civilul. Gata flăcăi? La drum, ca ne prinde ploaia!

* * *

Prima noapte o petrecuseră într-o stână părăsită. Totul fusese ok până civilul ochise un ghem de sfoară uitat într-un colț. Se dusese afară, tăiase trei bucăți de lemn și mai cotrobăise printr-un colț, de unde scosese o bucată de prelată zdrențuită.

- Bulz, ia foaia aia de cort și treci încoa’, zisese el cu voce moale. Din cele trei bucăți de lemn apăruse un cadru triunghiular legat cu sfoară, în vărf avănd prinse două bretele din prelată fixate la bază cu bucăți de sfoară. PET-urile pe care-i pusese să le adune pe drum fuseseră spălate, umplute cu apă de la izvorul de lângă stână, înfășurate în foaia de cort și legate de cadru.

- Fazekaș, pune-l în spate și vezi dacă e ok, spuse el.

- E ok, domnu’, spuse lunetistul. Da’ unde ați învățat să faceți de-astea?

- Mai umblă omu’ prin lume, flăcăule, spuse civilul zâmbind. Hai să mergem…

* * *

- Bulz, unde-i nordul? întrebă civilul dintr-o dată.

- Ce ziceți, domnu’? întrebă mezinul grupului.

- Unde-i nordul? De unde știm noi că mergem bine și că nu ne-am rătăcit?

- Păi…

- Bela, unde-i nordul?

- În dreapta, domnu’, zise ungurul cel mut. În stânga e soarele, și acolo-i sudu’, am învățat la geografie când eram copil. Noi trebuie să mergem spre apus, spre Ardeal, deci dacă suntem cu spatele spre Moldova, de unde răsări soarele, e clar că acu’ tre’ să-l avem în stânga, nordu’ e în partea ailaltă, deci e în dreapta. După ceasu’ meu e 1 ziua, așa că avem soarele în stânga și nordu’ în dreapta. Mergem bine, domnu’.

- Bravo flăcăule, bravo. Cu tine iese omu’ la liman. Ce-ai făcut până să intri în armată?

- Am fost țapinar, domnu’, spuse liniștit Bela.

- Ar fi trebuit să faci o facultate, că te duce capu’ mai bine decât pe mulți din țara asta, baiatule…

- Am vrut, domnu’, da’ ai mei sunt bătrâni și n-am avut bani prea mulți niciodată. De-aia m-am dus la pădure să muncesc… Am luat bacalaureatu’, da’ mai departe, de unde?

- Las’ că-ți punem o vorbă bună la șefu’ să te ajute. Ar fi mare păcat să nu faci o școala, că ești băiat deștept.

- Mulțumesc domnu’, zise soldatul zâmbind.

* * *

A doua noapte o petrecuseră la cort. Adică luaseră doi foi de cort și le prinseseră în nasturi, fabricaseră un cadru din trei crengi cu spatele la un trunchi căzut și astfel încropiseră un adăpost suficient de mare pentru toți patru. Bela îl luase pe Bulz să adune ciuperci, iar civilul și Fazekaș se duseseră după lemne. Reveniseră și cu câteva brațe de cetină și de ferigi pe care le puseseră în cortul improvizat. A treia foaie de cort întinsă peste ele definitivase patul pe care dormiseră. Când juniorii grupului se întoarseră cu câteva ciuperci mari, Bulz întrebase:

- Domnu’, da’ de ce ați pus frunze sub foaia de cort?

- Niciodată să nu dormi pe pamântu’ gol, flăcăule. Vara nu dormi bine, că te răcești, mai ales dacă e umed. Iarna poți să mori prin hipotermie, că îngheți mai repede. Întotdeauna te bagi într-un loc adăpostit de vânt și ploaie și pui ceva izolație între tine și pământ. Și niște cartoane sunt bune, dacă n-ai altceva, dar dacă ești în pădure ai ferigi și cetină sau frunze. În cinci minute îți strângi un strat până la genuchi și pe ăla dormi boierește. Știi care-i prima obligație a soldatului, nu?

- Care?

- Să se ajute singur, spuse civilul zâmbind.

* * *

A treia zi începuse ploaia. După un sfat scurt, în care se hotărâse că vor continua drumul, Fazekaș scosese un sul de saci mari de gunoi din buzunar și dăduse fiecaruia câte unul. În două minute, folosind baionetele, tăiaseră deschizături pentru cap și mâini și îmbrăcaseră sacii pe post de impermeabile de ploaie. Mulțumit, civilul săltă rucsacul improvizat în spate și o luară la picior.

Găsiseră un drum forestier și, după o scurtă consultare a busolei, îl urmară la vale. După vreo două ore, Fazekaș le arătase un indicator pe care scria ”Ocolul Silvic Tarcău, District II Ața”.

– În trei ore ajungem la Dămuc, apoi încă două până la Bicaz Chei, unde ne așteaptă camionul, spuse el. Ce ziceți, ajungem acolo înainte să ne-ajungă întunericul?

– Hai noapte, hai, spuse civilul făcându-i pe toți să zâmbească. Și se așternură la drum.

* * *

Camionul îi aștepta în fața unui magazin alimentar. Mullahul îi privi cum se apropiau și spuse:

- Nu păreți prea șifonați. Să înțeleg că v-a plăcut plimbarea?

- Șefule, când mai faci o treabă de-asta să știi că-s amator, spuse civilul. Zâmbetele largi ale celorlalți fură un răspuns mai mult decât suficient.

- Hai sus și să mergem acasă, spuse ofițerul urcând în camion.

 

SERE

Dragii moșului, bârfa de azi are ca subiect situațiile extrem de nefericite când cineva chiulește, fiind pierdut ca patrupedul în porumb. Pentru situațiile de genul acesta, când împricinatul dorește să se întoarcă între prietenii și colegii săi de făcut prostii, s-au dezvoltat un set de competențe specifice, grupate sub acronimul SERE, adica Survival, Evasion, Resistance și Escape. Deci amatorii de leguminoase aveți nota 2, vă rugam să treceți la colț. :P

Pierdut pe coclauri

Pierdut pe coclauri

În general, situațiile de acest gen au ca scenariu un soldat/pilot ajuns din diverse cauze în spatele liniilor inamice, care trebuie să se întoarcă sau să fie recuperat de către forțele proprii. Pentru aceasta, el trebuie să se descurce singur o perioadă mai mică sau mai mare de timp, procurându-și singur hrana și apa, să se ferească de intemperii (frig, ploaie, arșiță, etc.), să ajungă în niște puncte de preluare prestabilite, să comunice cu forțele amice, totul în timp ce evită capturarea de către dușman.

"No one is left behind"

„No one is left behind”

Pentru aceasta, cei supuși riscurilor majore de captură trec printr-un curs de supraviețuire, cu tehnici derivate din cele de luptă a cercetașilor sau a forțelor speciale, unde învață să-și construiască un adăpost, să facă focul cu mijloace improvizate, să-și găsească și să-și prepare singuri hrana, să purifice apa de băut pentru a evita bolile gastro-interstinale, să navige în teren după hartă și busolă sau după mijloacele naturale (soare, stele), să se ascundă și să țină legătura cu forțele de recuperare, totul cu un echipament minimal. În caz de captură, soldatul este antrenat să reziste interogatoriilor o perioadă cât mai mare de timp și să evadeze cu prima ocazie, caz în care se revine la prima situație.

Echipamentul necesar este în mare parte improvizat, manualul de bază al tălpașului american, FM 3-21-75 recomandând aranjarea kitului de supraviețuire în trei straturi, în funcție de gravitatea situației:

– faza 1, soldat fără nici un fel de echipament: ace de siguranță (folosite pentru repararea hainelor si ca ace de pescuit), un briceag de buzunar cu o bara de magneziu pt aprins focul si o lungime buna (5-6 metri) de suspantă de parașută, folositoare pentru legatul diverselor lucruri.

– faza 2, soldat cu hamul port-încărcător, ce va conține un mic kit de supraviețuire și alte obiecte utilitare, cum ar fi un cuțit solid/baionetă, oglindă de semnalizare, pastile de purificat apa, banda adezivă, brichetă sau chibrituri impermeabile, ace de cusut și ață tare, aspirină, ceva bandaje, pungi mici de plastic pentru transportul apei, lumânări, etc. În fotografia de mai jos aveți un asemenea kit, cu toate componentele explicate:

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

– faza a 3, soldat cu echipament complet (rucsac), în care se pot afla o pelerină de ploaie (cu care se poate improviza un adăpost sau se poate aduna apă de ploaie), un schimb de haine (impermeabile, pt fentat ploaia sau zăpada), un sac de dormit ușor, precum și apă și mâncare.

”Pentru oameni puternici”

”Pentru oameni puternici”

O mențiune specială pentru piloți și cei din Forțele Speciale, ei mai au în dotare așa numtele radiouri de salvare, stații radio cu frecvențe fixe, ce pot funcționa ca baliză de direcționare, asigurând localizarea supraviețuitorului și pornirea operațiunii de salvare în cel mai scurt timp.

Survival radio

Survival radio

În concluzie, am putea spune că SERE se ocupă în aducerea rătăciților acasă. :D