Popcorn anyone?

Toyota-Hilux-Guerilla-Truck-08Drajilor, la un pahar de Cappy Pulpy Peach şi aşteptand sa se coacă o pizza, recomandările subsemnatului pentru Top 10 pentru mardelile anului 2017.

Pe primul loc, binenţeles, Siria şi Irak. După implicarea masiva a flăcăilor veseli ai Maiestăţii Sale Lizica a Doua şi a vânătorilor de scalpuri ai lui Vlăduţ Putin, golanii cu turbane ai ISIL au cam dat năvală în ascunzişuri. Dar treaba încă nu s-a terminat.

Medalia de argint se duce la Istambul, Turcia cunoscând anul trecut o evuluţie interesantă. Pseudo-lovitura de stat, atacurile teroriste ale ISIL/Kurzi/dracu’ ştie, mişcările sultanului Erdogan duc la conbcluzia că Turcia va fi o chestie extrem de interesantă de urmărit. PS. Ştie cineva vreo ofertă bună pentru Antalya?

Bronzul pleacă la amicii noştri din Yemen, care, prigoniţi de toţi, o dau în barbă cocălarilor saudiţi. Un conflict foarte interesant pentru mine, asimetric prin simplul fapt că nişte sărăntoci se opun bogatei (nu puternică, competentă sau orice altceva) Arabii Saudite.

Prima menţiune se duce în Sahel / bazinul lacului Ciad. O zonă săracă, cu graniţe poroase şi guverne neputincioasă, este locul de joacă a multor jihadişti, grupuri armate şi reţele de infractori. Boko Haram, AQIM (Al Quaeda in Islamic Maghreb), al-Mourabitoun fac legea în Nigeria, Mali, Coasta de Fildeş, Niger, Ciad, Mali şi alte zone din Africa Centrală.

A doua este Republica Democratică Congo, loc unde corupţia endemică l-ar face de ruşine pe Teleor-Man şi gaşca lui de ciorditori flacăi dibaci. Tovaraşu’ Joseph Kabila şi-a prelungit şederea în palatul prezidenţial chiar după expirarea mandatului, aşa că restu’ (termen general desemnând opoziţia, Biserica Catolică, populaţia civilă din diverse triburi de negraci, leşinaţi de foame) a ieşit în stradă, fiind întâmpinaţi de forţele de ordine cu gloanţe de Kalaşnikov, un raport oficial declarând 53 de morţi anul trecut.

A treia, Sudanul de Sud. Cea mai nouă naţiune a lumii, etalonul mondial la corupţie, unde preşedintele Salva Kiir se împuşcă cu vicepreşedintele Riek Mechar pentru ceva petrol, cherestea şi alte asemenea, a produs până acum 1,8 milioane refugiaţi interni şi încă 1,2 milioane refugiaţi peste graniţă. Catastrofă umanitară? Ce-i aia?

Cei care n-au prins podiumul:

Afganistan – se explică de la sine. Relaţiile încordate cu Pakistanul, din cauza relaţiilor strânse ale acestuia cu talibanii, violenţa sectariană, corupţia endemică, statutul indisputat de cel mai mare producător de droguri al lumii duc la o situaţie extrem de volatilă.

Ucraina – situaţia incertă a regiunilor Donbas şi Lugansk (anexarea Crimeei este un fait accompli) va duce la mutări interesante, inclusiv pentru România.

Ultima de pe listă, Europa. După atacurile din Califatul Al Parisi Călcat cu Camionul şi Împuşcat, Şaormen Land şi Ţara Pişăciosului în Fântână, aşteptăm cu mult interes viitoarele pocneli din Italia, Greţia şi ţările scandinave, până acum iertate.

Umbre

 

Shadow

Shadow

Stelele străluceau puternic pe bolta cerului. Noaptea africană era orice, numai liniștită nu. Se auzeau urletele multor lighioane, gândi albul și strânse din dinți. Era de la limbrici, avusese dreptate Rabinul, prietenul său, cu mulți ani în urmă. Nu putea să stea liniștit, îl mânca să se bage în tot felul de buclucuri. Cum era situația de față.

Umbra subțire îl trase de mână. Trebuiau să se pună în mișcare, ca până în zori să mai acopere câțiva kilometri, și, cu voia lui Dumnezeu, a lui Allah și a zeilor la care se închina companionul său, să traverseze granița. Pentru Janjaveezi și pentru armata sudaneză asta nu însemna nimic, dar totuși, exista un minim de confort psihic că nu mai erau în ținutul blestemat al Darfurului, pământ îmbibat de sânge.

Se orientă după Steaua Polară, pentru a evita să aprindă lanterna. Nu se știa niciodată cine și unde stătea la pândă. Mergeau spre vest, așa că trebuia să aibe Steaua Polară în dreapta. Bătu pe umărul negrului, îl îndreptă din umeri în direcția bună și se puseră în mișcare. După hartă, trebuiau să dea în curând de o mlaștină, așa că se pregătea de țânțarii pe care-i aștepta ca pe o binecuvântare.

Erau singurii supraviețuitori ai unei patrule ce simțise pe pielea ei ca nu era bine să te iei la harță cu un Hind. Chiar dacă avuseseră două mitraliere jumelate ZPU de 14,5 mm, tot nu făcuseră față masivului elicopter sovietic. Cu ultimele suflări, comandantul îi ordonase adolescentului subțire să-l ducă pe albul nebun ce-i ajutase de atâtea ori în teritoriul lor și să-l predea primei patrule EUFOR întâlnite. La nevoie să mărșăluiască cu el până la Birao și să-l lase la baza de acolo. Ceea ce umbra subțire făcea întocmai, fără să zică nimic, de o săptămână.

* * *

6 ore mai târziu, adolescentul își arătă dinții de un alb strălucitor indicând albului un stâlp triunghiular pe care erau trecute trei denumiri: Sudan, spre ei, Chad, spre nord vest și Republique Centrafricaine spre sud vest. Erau ascunși într-un tufiș și priveau patrula sudaneză ce tocmai se pregătea să plece. Albul se hotărâse însă. Urmau să petreacă toată ziua odihnindu-se, iar la căderea nopții să traverseze granița în Republica Centrafricană și s-o cotească spre sud-sud-vest, spre Birao. Dar, până atunci, vor sta cu ochii pe sudanezi, observându-le mișcările, ca nu cumva să fi amplasat mine pe graniță.

* * *

Noaptea se lăsă încet. Sudanezii plecaseră demult, păsările care-i dăduseră de gol de dimineață se liniștiseră, iar cele două umbre își puseră sandalele confecționate din cauciucuri de automobil, se ridicaseră și o luaseră fix pe urmele lăsate de patrula sudaneză ce treceau granița. Pe acolo în mod sigur nu erau mine.

Dincolo de graniță găsiră un drum ce, potrivit hărții, îi ducea în direcția potrivită. Îl flancară la vreo 200 metri, atenți să nu lase prea multe urme. Orice vehicul avea nevoie de faruri ca să meargă noaptea, iar cele două umbre puteau observa orice lumină de la kilometri distanță. 80 km până la Birao, spunea harta, 3-4 zile de mers, estimase albul. Hotarâseră să se ferească de orice buclucuri, dar, pentru orice eventualitate, atât AK-ul negrului cât și SKS-ul său erau încărcate și gata de acțiune.

* * *

4 zile mai târziu

Își luară ”la revedere” pe pista încinsă de soare, la rampa din spate a avionului ce pleca spre Goz Beida. Albul se ducea la ai lui și la comandamentul EUFOR, să predea imaginile în care surprinsese gropile comune și pe cei ce le făcuseră, iar adolescentul uscățiv urma să plece cu o patrulă poloneză spre locul lui de baștină, să ducă bătrânilor tribului vestea că războinicii lor muriseră eroic pentru a aduce lumii dovezi despre crimele din Darfur. Nu se mai simțea un orfan marginalizat. Își câștigase titlul de războinic.

Refugiații

CASA-212

CASA-212

Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Locotenentul O’Keefe se uită din nou în zare și se gândi dacă aproape 100 de oameni pe care nu-i mai văzuse pană acum 24 de ore meritau să-și distrugă cariera militară. Privi în ochii mari și speriați ai copilului de lângă el. Da, merita. Nu putea să-i lase în voia sorții. Sau a Janjaweez-ilor, mai precis. Își îndreptă atenția asupra sergentului Gallagher, care se învârtea pe lângă transmisionistul bondoc. Cel puțin, românii n-aveau întrebări existențiale. Păreau imuni la ce se întâmpla în jurul lor.

– Marmot, what the hell are you doing? întrebă Gallagher.

– Keep calm and carry on, dă-te-n mă-ta, replică bondocul, găurind lingura de plastic cu briceagul.

Introduse un capăt al cablului de cupru prin gaura făcută și il legă zdravăn. Mai dădu o gaură în celalt capăt al lingurii și legă un căpătâi de sfoară, apoi făcu semn bărbatului subțire și aristocratic ce părea conducătorul grupului de refugiați.

– Am nevoie de cineva care să se urce pe craca aia și să lege asta acolo, spuse el.

– Imediat, spuse negrul în română.

Rosti câteva cuvinte în dialectul lor iar un tânăr lung și slab luă capătul cablului și îl legă în locul indicat. Bondocul bătea deja un țăruș de lemn în pământ, de care legă celălalt capăt al cablului izolat de împământare printr-o altă lingură de plastic. Capătul de jos fu legat rapid la mufa de antenă a stației radio AN/PRC117. Roti două butoane, introduse frecvența și stația se trezi la viață.

– Avem radio! urlă el.

* * *

Cu 24 de ore înainte, patrula locotenentului O’Keefe, compusă dintr-un blindat Piranha și 3 Toyote Land Cruiser, respinsese un atac al milițiilor Janjaweed asupra unui grup de refugiați. Atacată din toate părțile, patrula făcuse un cerc protector în jurul refugiaților iar blindatul primise două grenade reactive ce distruseseră sistemul  radio și două roți de pe partea stângă. Vestea bună era că pierderile nu erau prea grave. Un Land Cruiser cu echipaj din români și ciadieni își folosise tunul automat de 23 mm pentru a-l scoate din belea. 2 ciadieni murisera iar celorlalți rămași, un negru și doi români, nu le era moale. Irlandezii aveau și ei 3 răniți. Cel puțin civilul ăla care făcea mișto de toți părea bine pregătit ca medic. Cei șase răniți stăteau întinși la umbră, supravegheați de două negrese tinere și de bărbatul înalt cu ținută aristocratică.

Locotenentul irlandez încercă să se hotărască dacă să se adreseze sergentului român sau să tacă  dracului din gură. Își dădea seama că liderul neoficial al românilor era civilul cu aparat de fotografiat, dar voia să respecte ordinea militară. Trebuia să se hotărască ce vor face, pentru că rezervele de muniție, apă, hrană și echipamente medicale erau aproape terminate.

* * *

Răzvănescu se adresă direct Bărbosului:

- Șefu’, muniție canci, apă și haleu mai avem pentru azi, medicamente și bandaje nu mai sunt, vestea bună e că Marmotă a făcut stația radio. Am cerut ajutor, da cică e furtună de nisip și nimic nu zboară pentru 48 de ore…

Bărbosu privi încruntat cerul senin.

- Auzi bă Mariuse, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Sergentul major se uită întrebător la el.

- Șefule, trage-te la umbră, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video pe tabăra improvizată și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Pariurile din camera răcită de aer condiționat fuseseră date peste cap de manevra curajoasă a Land Cruiserului ce pusese pe fugă șatra de Janjaweezi. Cei ce urmăreau monitoarele ce afișau imaginile transmise de drona ce se rotea asupra unui punct uitat al Africii nu mai văzuseră niciodată un așa curaj nebun. Dar trebuiau să recunoască, manevra fusese extrem de eficientă iar servanții foarte bine pregătiți. Colonelul Franklin înjurase admirativ, ceea ce pentru un veteran ca el, ce începuse ca un simplu soldat în Panama în 1989, era mare lucru. Bennett, tipul de la OGA, ridicase întrebător o sprânceană. Cererea de ajutor transmisă de patrulă fusese înregistrată cu 6 ore înainte.

– Send care package, spuse simplu colonelul. Sergentul de serviciu ridică receptorul telefonului și formă un număr.

– Green light for care package. Load the plane!

Pe pista arsă de soarele ce se ridica din ocean, un CASA 212 alb, lipsit de orice marcaj, își coborî rampa din spate și fu încărcat cu câteva palete înfășurate în plase rezistente. Cei doi piloți și load master-ul își luară locurile în avion după ce primiseră planul de misiune. Ciorici, copilotul ucrainean, avea o misiune specială ce-l făcea să zâmbească amuzat.

* * *

Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Patrula profitase de acalmie pentru a săpa poziții defensive. O rețea de tranșee brăzda acum coasta dealului cu puncte întărite în jurul blindatului și a mașinilor. Celor 3 Toyote ale patrulei li se alăturaseră încă două, lăsate în urmă de Janjaweezii care fugiseră. Una era avariată și cei care aveau idee de mecanică roiau în jurul ei, iar celeilalte i se cârpiseră cauciucurile sparte și fusese repusă ușor în funcțiune. Partea bună era că ambele aveau montate în spate mitraliere KPV de 14,5 mm, ceea ce sporise puterea de foc a grupului. Găsiseră și ceva muniție, dar nu prea multă, ce fusese distribuită rapid printre membrii patrulei.

Bărbosu’ vizitase răniții, schimbase ceva bandaje și înlocuise perfuziile de glucoză și Ringer ale conductorului irlandez, rănitul cel mai grav. Africanul înalt și aristocratic își lăsă capul și șopti ceva ce semăna a rugăciune. La final, făcu semnul crucii asupra rănitului și i se adresă celuilalt, ce cotrobăia prin rucsacul plin cu echipament medical:

– Nu știm cum vă vom putea mulțumi vreodată, dar sper ca Domnul vă va răsplăti pentru tot binele ce l-ați făcut aici, domnule.

– Ar fi bine ca Domnul să ne trimită măcar niște apă și mâncare, pentru că ăia mici nu mai rezistă mult, spuse Bărbosu’ arătând spre copiii ce se strânseseră ciorchine la umbră și îngânau un cântec lent. Da’ chiar, unde ai învățat românește?

– Am făcut facultatea de construcții la Cluj, cu bursă dată de statul român, apoi am lucrat la o fabrică de ciment în Port Sudan, construită tot de români… Până acum 25 de ani, a fost cât de cât bine, apoi a venit al-Bashir la putere și lucrurile au început să fie rele… Mai întâi cei din Sud, apoi noi, în Darfur, mai nou și cei din Kordofan…

– Mda, zise Bărbosu’, prea mult sânge, prea mult rău…

Apariția avionului zburând la rasul ierbii și legănându-și aripile îi luă pe amândoi prin surprindere. Bărbosu’ o luă la fugă urlând:

– Marmotă, 121,5 MHz, 121,5 MHz!

Bondocul introduse rapid frecvența pe tastatura stației radio iar din difuzor se auzi înfundat:

…FOR patrol, EUFOR patrol, prepare for airdrop, prepare for airdrop, please! Mark the dropzone!

– Unidentified aircraft, we prepare for airdrop, I throw smoke, over!, spuse Bărbosu’ în microfon aruncând o grenadă fumigenă în apropiere.

EUFOR patrol, I eyeball red smoke, I eyeball red smoke, over!

– Unidentified aircraft, that’s correct, replică Bărbosu’.

Avionul făcu un cerc larg, aliniindu-se cu vântul în față la o înălțime de vreo 50 de metri, iar pe rampa din spate ieșiră 6 paleți ai căror parașute se deschiseră imediat, frânându-le căderea spre pământ. Aterizară la mai puțin de 100 metri de blindatul avariat, înconjurând grenada ce încă fumega.

– Unidentified aircraft, six pallets received, thank you very much, spuse Bărbosu’ în microfonul stației. Nu știu cine ești, moșule, da’ sper să te întâlnesc vreodată să-ți dau o bere, mai spuse el.

Vezi ce-ți doriești, că se împliniește, bozgore, se auzi din stația radio.

– Rateu, șoldovene, în Dobrogea m-a născut mama, spuse Bărbosu rânjind. Da’ e clar, dacă știi cine suntem, știi și cum să dai de noi. Suntem datori cu o băută, dacă ne-om întoarce întregi, și să știi că ne ținem de cuvânt. Zi-le și celor care te-au trimis că le mulțumim și că le suntem datori.

Roger that, se auzi din stația radio. Să ne vedem sănătoși!

Membrii întregi ai patrulei precum și cei câțiva bărbați africani desfăcură plasele de pe paleți și inventariară conținutul. Apă, mâncare, hrană specială pentru copiii malnutriți, două stații radio, truse medicale, o trusă completă pentru mecanici într-un cufăr de plastic, muniție pentru arme și mitralierele grele, muniție pentru tunurile automate și cireașa de pe tort, patru rachete antiaeriene portabile. Bărbosu se uită la Răzvănescu:

– 4 ore, spune-le și irlandezilor. În patru ore se lasă noaptea, să facă tot posibilu’ să o întindem de aici. Cârpiți tot ce puteți la mașini, încercați să faceți și țestoasa și să plecăm dracu’ de aici, că mi s-a acrit.

* * *

Condus de blindatul irlandez, convoiul se puse încetișor în mișcare. Pe șase roți, ”țestoasa” nu putea atinge o viteză mai mare de 40 km pe oră, așa că Land Cruiserul ce căra tunul automat de 23 mm fusese lăsat în ariergardă, fiind cel mai puternic mijloc de foc în afară de Oto Melara de 30 mm din turela blindatului. Răniții fuseseră instalați în blindat, iar refugiații se înghesuiseră unul peste altul în cele cinci camionete de teren și pe ”țestoasa” ce înainta acum încet. Legătura cu baza fusese reluată, iar trei elicoptere de asalt și unul de transport se îndreptau spre ei, pentru a prelua răniții și a asigura protecția convoiului.

Pe cele două scaune ale tunului automat de 23, Bărbosu și Răzvănescu priveau noaptea care se lăsa ușor.

- Am scăpat ieftin, șefule, spuse sergentul major de pe scaunul din dreapta. Chiar am scăpat ieftin…

- Șase răniți, doi morți, nu-i prea ieftin… Sper să se facă bine băieții, să nu ducem post-mortem acasă, că nu vreau să fiu în pielea ăluia care-o să anunțe familiile…

- Dacă nu erai tu, era mai rău. Unde-ai învățat medicina asta, că nu se pupă cu nimic din ce-am văzut eu până acum?

- Mi-a dat Dumnezeu oameni buni pe lângă mine, de la care am avut ce învăța. spuse Bărbosu. Și m-au învățat bine, se pare…

- Lasă, că și tu ai fost elev silitor, se vede, spuse sergentul zâmbind. Hai să mergem acasă, le rezolvăm noi pe toate.

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Made in China

107 mm

107 mm

Dragii moșului, luând la puricat Iutubu’, căutand ceva interesant de văzut după o cură de istorie a la BBC (recomand tuturor pasionaților de istorie serialul ”Tudor Monastery Farm”) și încercând să contracarez asaltul posturilor românești de muzici, ce prezintă tot felul de penibilități (mi-a rămas în minte un exemplu cu ceva ”autobronzant”), am cotrobăit după ultimele trenduri în materie de armament din bătătura vărului Bashar Al-Assad, creații ale caselor de modă și diveselor ateliere de cazangerie din bazarele din Alep, Damasc și Homs. Printre multe altele, am dat de un vechi favorit al meu, aruncătorul tractabil de 107 mm de producție ceainiză, Type 63.

Lansator Type 63

Lansator Type 63

Apărut după cea de-a doua cotonogeală mondială pe undeva prin URSS, sub numele de BM-12(Boyevaya Mashina – maşină de luptă), această trompetă a cunoscut o mare apreciere şi producţie în China, începând cu anul 1963, de unde-i vine şi numele, Type 63. Având un calibru de 107 mm şi expediind rachete de 19 kg, cu o încărcătură explozivă de 1,3 kg, este considerată a avea o precizie bunicică, fiind extrem de eficientă în bombardamentul de saturaţie, după modelul Katiuşa. Are 12 tuburi de lansare, 3 rânduri a 4 tuburi fiecare, cântăreşte 602 kg şi are o bătaie de 8 km. A fost produsă în Sudan, Iran, Africa de Sud, Koreea nordică, Turcia şi Egipt, în afară de fosta Uniune Sovietică şi Ceaina.

Lansator improvizat

Lansator improvizat

Grup de șine lansatoare

Grup de șine lansatoare

Lansator multiplu auto-purtat

Lansator multiplu auto-purtat

Foarte des găsite în diversele ”depozite” de armament răspândite prin deșerturile și satele irakiene și afgane, rachetele de producție iraniană au fost folosite pentru bombardarea bazelor americane/NATO folosind lansatoare improvizate sau fără lansator. Lansatoarele improvizate, realizate din resturi metalice și asamblate cu ajutorul unui aparat de sudură, pot fi extrem de ingenioase, asigurând o ajustare precisă în elevație, astfel reglând lungimea tirului rachetei. Ținând cont de faptul că rachetele de calibrul 107 mm, având o viteză rotațională de 366 revoluții pe secundă, dată de motorul cu 7 ajutaje înclinate, au o traiectorie extrem de rectilinie din cauza stabilizării giroscopice, un trăgător ce-și cunoaște meseria poate lovi o țintă de mici dimensiuni (un avanpost sau o bază înaintată) cu destul de multă precizie. Nu o precizie de gen GPS, dar suficient pentru a lovi o clădire anume de la un 10 km, dintr-o poziție bine studiată.

Sistem de lansare - Irak

Sistem de lansare – Irak

Într-o lume ahtiată după arme și tehnologii cât mai noi și mai performante, granițele și țările sunt adesea modificate și retrasate de sisteme vechi, modificate în ateliere improvizate, ce dau de furcă armatelor moderne, forțate astfel să mobilizeze oameni și resurse pentru combaterea acestor reprezentanți ai timpurilor trecute.