Black Owl Down

seretrainingUndeva în Ucraina

„- Fir-ar doamna mă-ta a dracu, Bărbosule! Te-ai gândit la toate, ai?” gândi bruneta strângând patul Glockului 19 în mână. Lângă ea, blonda dormea ghemuită în simulacrul de sac de dormit. Mai avea 2 ore şi se întuneca. Timp să meargă mai departe.

„- Crezi că suntem Francis Gary Powers, nu?” gândea blonda prefăcându-se că doarme. Cel puțin ploua. Știa că pentru un urmăritor serios nu era nici o problemă să le ia urma în ploaie, dar nu auzise ca ucrainienii să aibe așa talente. Deja aveau în reflexe ce le învățase Bărbosu’. „N-ai să vezi, moșule”

* * *

Pasul Rotunda, jud. Suceava

– Pletosuleeeee! se auzea vocea Bărbosului

– Ce talpa mea jegoasă vrei mă? întrebă chelul scoțând capul de după Mitsubishi-ul alb. Te aud foarte bine, nu-i nevoie să urli în halu’ ăsta…

– A căzut Vampiru’, bufnițele-s pe fugă…

– Și care-i beleaua? Antrenate sunt, echipament au, GPS-urile merg, la ce oră trebuie să fie la primu’ RV? Ai planu’ de zbor?

– Îl am. La 2 ar trebui să fie pe lângă Sărata, așteptăm transmisia radio. Mergem noi doi, Piticu’ și Ovidiu?

– Cu Rinocerbu’? Ok. Instalez DȘK-ul sau aruncatoru’ de 40?

– Pune aruncătoru’. Face tămbălău mai mare.

– Ok boss, spuse Cosmin și se îndreptă spre magazie.

* * *

 Ucraina

Blonda se extrase din sacul de dormit, îl strânse și îl băgă într-un buzunar al vestei de zbor. Porni GPS-ul prins pe mâna dreaptă și așteptă să se inițializeze. Mulțumită de rezultat, își verifică pistolul, bău o gură de apă din rezervorul prins pe vestă și se întoarse spre bruneta ce-o privea.

- Auzi, șopti ea, cum naiba te-ai cunoscut tu cu Bărbosu’?

* * *

 Forchana, Ciad, 7 ani înainte

- Sublocotenent Pătrașcu, știu că ești pilot de Spartan, dar nu așa se face o aterizare! Nu suntem sub foc inamic, se poate ateriza ca pe un aeroport normal!

- Permiteți să raportez, mi s-a spus că sunt rebeli în zonă. Și o pistă prăpădită din pământ bătut nu cred că poate fi numită aeroport normal…

- Nu-ți permit să fii obraznică! Până la noi ordine, ești consemnată în bază! Liber!

Bruneta ieși plină de draci din cortul comandantului. Trecu pe lângă cei doi bărbați sprijiniți de Land Cruiserul ce purta mândru un tun automat cu două țevi. Se înfioră gândindu-se că proiectilele de 23 mm puteau să-i transforme transportorul în fâșii de aluminiu.

- Auzi băi Marmotă, are curișor mișto gagica asta, pe lângă faptu’ că-i descreierată. Dacă e la pat la fel cum e la manșă, e spectacol, ascultă-mă pe mine… spuse cel mai înalt.

- Șefule, e mai pe măsura mea, mignonă… Matale ar trebui s-o pui în poziția aia, mama iedului, sau deasupra… răspunse bondocul.

- Taci băi, știi vorba aia, în pat amândoi au aceeași înălțime…

Fata se întoarse și le arătă degetul mijlociu. Bondocul avea grade de plutonier pe umeri, deci îi era inferior în grad, iar de celălalt nu-i păsa. Era îmbrăcat în civil și avea barbă, deci nu se supunea regulamentelor militare.

- Bagă-ți degetul ăla în nas, pizduș, se auzi vocea bărbosului.

- Nu ești prea politicos, șefule, spuse ea ciudat avertizată de ceva necunoscut.

- Șef îți e ăla care a urlat la tine în birou, nu eu. Eu nu sunt aici și conversația asta n-a existat niciodată, spuse bărbosul scoțând limba la ea. Liber!

Se întoarse să plece. Își dăduse seama cine era. Reporterul de care auzise atâtea. Iar celălalt era transmisionistul cercetașilor, cel care salvase un convoi de refugiați folosind cablu de veioză pe post de antenă radio. Nu mai putea să comenteze nimic.

* * *

Baza RAF Akrotiri, Cipru, 4 ani înainte

- Locotenent Pătrașcu, spuse colonelul, vei executa un zbor spre Homs, în Siria. Vei fi dumneata, comandantul și loadmasterul. Nu te interesează ce transporți, acest zbor nu există în mod oficial. Vei zbura la înălțime foarte mică, sub orizontul radarului, cu transponderele oprite. Ai dreptul să refuzi misiunea. În caz că n-o faci, vei uita că noaptea asta a existat. Ai înțeles?

- Permiteți să raportez, accept misiunea. Nu vă voi dezamăgi, domnule colonel!

- Du-te și verifică planul de zbor. Plecarea este la ora 23. Liber!

Ieși din biroul răcit zdravăn de aerul condiționat direct pe pista fierbinte. Simțea căldura asfaltului încins direct prin tălpile bocancilor, așa că se îndreptă direct spre hangarul în care avea Spartanul ca să prindă un pic de umbră. Se opri la ușă, privind cu mirare la o Toyota Hilux încărcată cu echipament și la cinci oameni în uniforme de deșert. Cu o privire ironică, cel sprijinit de aripa mașinii i se adresă:

- Deci, mândro, rămânem datori c-o șaormă dacă ne lași unde treb’e. Dacă nu, o să ai mult de mers pe jos, spuse Bărbosu rânjind. Ce zici, te descurci cu măgăoaia asta gri?

”Să te fut, șefule” gândi ea, ultragiată de jignirea adusă avionului.

- Ai vrea tu, pizduș, spuse bărbatul rânjind, de parcă îi citise gândurile. Se răsuci și se urcă la volan. Dintr-o singură mișcare, întoarse camioneta și o dădu în marșarier până intră cu totul în cala avionului, oprindu-se în stopperele instalate în podea. Loadmasterul și doi dintre mecanicii din hangar se apucară să fixeze lanțurile de ancoraj. Ceilalți patru membri ai echipei urcară fără un cuvânt și luară loc pe scaunele incomode din pânză. Bruneta urcă în cockpit și începu să încălzească motoarele.

- Au pus pariuri despre ce număr porți la sutien, auzi vocea loadmasterului, un maistru clasa a doua. Șeful lor cică n-ai pe ce să-l pui… Ăștia n-au pic de bun simț?!?

Bruneta se învineți la față și se întoarse, cu o replică ascuțită pe limbă. Privirea ei o întâlni pe cea a Bărbosului, ce transmitea ceva de genul ”hai să te vedem”. Renunță la idee, cuprinsă de același sentiment de pericol iminent pe care-l avuse cu ani în urmă. Omul ăsta nu era un om obișnuit, era clar.

Întunericul se lăsase ușor, avionul fusese verificat, alimentat, motoarele pornite și își luaseră zborul de pe pista încinsă. Ora de zbor trecu repede,  așa că echipajul pregăti aterizarea.

- Unde e pista? întrebă fata pe comandant.

- Nu avem pistă, îi lăsăm pe o bucată de șosea. Privește și învață, locotenente, spuse comandantul zâmbind.

Pilotul alinie aeronava pe axul șoselei și execută o aterizare ca la carte. Chiar înainte de oprirea avionului, Bărbosu băgă capul în cabină și se adresă comandantului:

- Boss, mulțumim de plimbare. Bem sticla aia când ne întoarcem, ok?

- Ok, aveți grijă de voi, să ne vedem sănătoși! răspunse comandorul zâmbind larg.

- Rugăminte, ai grijă de puștoaica asta, văd că-i pricepută, spuse Bărbosu făcând cu ochiul. Am plecat, zbor liniștit spre casă!

Fata întoarse capul ca să vadă bărbatul solid sărind în bena camionetei ca să apuce mânerele mitralierei grele. Șoferul acceleră și mașina se făcu nevăzută în întuneric. Cele două turbomotoare ale avionului își sporiră turația, avionul începu să se miște și în curând erau în drum spre Akrotiri. Din laterala scaunului, comandantul scoase o sticlă de coniac Remy Martin.

- Sper să te întorci s-o bem, idiotule. Nu știu ce te face să-ți pui pielea la bătaie în halul ăsta, spuse el ca pentru sine.

- Cine-i omul ăsta, șefule? întrebă locotenenta.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, puștoaico. Ăsta a fost primul lucru care l-am învățat de la el, răspunse pilotul. Și acum gura, mergem acasă…

* * *

Secuiu, com. Gura Teghii, Buzău, 2 ani înainte

Camionul frână brusc, iar cei din spate săriră repede din el. Era ultimul curs din perioada de instrucție, cel de supraviețuire / evadare, care se zvonea că devenise un chin, după ce ani de zile fusese o formalitate. În umbra recentelor pierderi din Orientul Mijlociu, NATO hotărâse că piloții trebuiau să aibe cunoștințe serioase de supraviețuire. Așa că aviatorii trebuiau să treacă prin ceea ce fusese poreclit „Behind Enemy Lines”, cu căpitanul Grigore în rolul lui Owen Wilson. Locotenentul Surghe încercase să îi pună mâna pe fund locotenentului Pătrașcu, ”din greșeală”, fapt ce o făcuse pe aceasta să-i arate degetul mijlociu.

 – Ți-am zis să-ți bagi degetul ăla în nas, locotenente, se auzi o voce sigură. Toți întoarseră capetele în direcția ei, pentru a descoperi un bărbat solid, cu tuleie nebărbierite pe obraji, purtând o uniformă fără însemne și o vestă cu multe buzunare ce păreau pline și un  toc din care se ivea mânerul unui Glock.

Dintr-un ARO vechi coborî colonelul ce asigura comanda exercițiului. Toată lumea luă poziția de drepți, mai puțin posesorul vocii.

- Căpitan Andronescu, la dumneata nu se aplică regulamentele militare? întrebă colonelul.

- Permiteți să raportez, spuse apelatul, sunt căpitan de numai 14 ore, domnule colonel.

- Și mai ai nevoie de timp ca să te obișnuiești cu ideea, sau cum?

- Nu, primi răspunsul, împricinatul luând poziția regulamentară.

- Regulile sunt simple, spuse colonelul. Trebuie să ajungeți până mâine seară la ora 19 la Întorsura Buzăului la primărie. Veți pleca perechi, la fiecare jumătate de oră. Vă descurcați cu ce aveți prin buzunare. Dacă veți fi capturați, veți avea neplăceri. Căpitan Grigore, preia comanda. Căpitan Andronescu, din moment ce ești rezervist voluntar, ai voie să pleci singur. Întrebări?

- Permiteți să raportez, se auzi vocea Bărbosului, aș vrea ca însoțitor pe locotenentul Pătrașcu. E cam riscant să fii singur în munți.

- Pătrașcu, faci echipă cu Andronescu!

- Am înțeles, domnule colonel! spuse bruneta, privind strâmb la bărbatul solid.

Fură prima pereche care plecă. Prima surpriză plăcută a fost faptul că el își ajustase pasul după al ei, părând că străbate terenul fără efort. Căuta cele mai facile locuri de străbătut, neținând linia dreaptă. Observă că pe mâna dreaptă avea un aparat, ca un fel de ceas mare, pe care-l consulta din când în când.

- Șefule, nu te supăra, ce-i ăla?

- Care?

- Ce ai tu pe mâna dreaptă.

- E un GPS Garmin Forerunner 401. De ce întrebi?

- Nu știam că e voie cu GPS-uri…

- Colonelul a spus să ne descurcăm cu ce avem prin buzunare. Nu e voie cu GPS-uri, dar nu știa ce am eu în buzunare. Ce nu știe, nu-l îngrijorează.

- Bine, dar nu e corect…

- Ce nu e corect?

- Să folosim un GPS și ceilalți nu…

Bărbatul se întoarse și o privi de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor.

- Să-mi bag cracu’, spuse el, și aveam așa o părere bună despre tine…

- Și de ce n-o mai ai?

- Hai să mergem, dracului, că ne prinde noaptea în pădure…

- Șefule, am înțeles, sunt proastă. Deci, te rog frumos, luminează-mă!

- Pizduș, tu ce mușchiu’ meu crezi că facem aici?

- Facem un exercițiu de supraviețuire.

- Ok, hai să-ți desenez, poate pricepi. E un exercițiu, adică simularea unei situații reale. Adică dacă pun aia de ne vânează gheara pe noi, n-o să pățim mare lucru. Dacă am fi, teoretic, pe unde m-ai lăsat tu acum doi ani, s-ar lăsa cu chestii amuzante, cum ar fi ceva bătăi, foame, sete, tortură, o mică decapitare, în cazu’ tău ceva violuri multiple. Așa că, dacă nu-ți e cu supărare, voi profita cu nesimțire de orice avantaj îl pot avea ca să mă întorc ok acasă. Nu e corect față de alții? Mă doare fix în clanța ușii de la Prefectura din Baia Mare de treaba asta. Mai bine plânge mă-sa decât să plângă mama.

Fata privi uimită la cel din fața ei. I se părea o enormitate ceea ce auzise, dar știa că avea dreptate.

- Ok, am înțeles. Teach me, Yoda, spuse ea zâmbind.

- Aham, ți-a venit mintea la cap, spuse Bărbosu. Deci, cele două părți ale distracției de azi, pricepeniile și echipamentul. Pricepeniile le înveți pe parcurs, echipamentul e pe vestă.

- Ce conține vesta?

- Pe spate ai un Camelbak cu 3 litri de apă, în buzunare un kit de supraviețuire, compus din cutie, bandă adezivă, busolă de rezervă, fierăstrău sârmă, pătură de supraviețuire, chibrituri, brichetă cu LED, o frontală cu LED, ace de siguranță, ac de cusut cu ață, pastile de purificat apa și niște pungi cu fermoar. În celelalte buzunare sunt rații de la bărcile de salvare, un bivibag, baterii de rezervă pentru GPS, un filtru de apă compact pentru reumplut rezervorul din spate, un cuțit Falkniven A2, iar în toc și lângă un Glock 19 de 9 mm cu două încărcătoare de 17 cartușe și amortizor. Glock-ul l-am modificat cu înălțător și cătare cu tritiu, pentru ochire pe timp de noapte. La mâini am ceasul c-o minibusolă și GPS-ul.

- La ce naiba îți trebuie filtru de apă?

- Pentru că nu stau să fac focul și să car oală după mine s-o fierb. Știi ce înseamnă să te caci împrăștiat din cauza dizenteriei? Aici apa e ok, dar la Dunăre sau prin tot felu de locuri uitate de Dumnezeu pe unde văd că ai tu plăcere să zbori găsești numai apă mizerabilă, pe care e mai bine s-o filtrezi.

- Mda, spuse fata, am multe de învățat…

- Nu te îngrijora asta, dacă n-o știai, este? Ai mîncare, apă, bandaje, ceva pastile, poți să dormi fără să-ți fie frig, ai cu ce să te orientezi. Învață, e pielea ta în joc…

- Corect…

Orele trecuseră repede, găsiseră un brad prăbușit unde Bărbosul imporvizase un adăpost pentru ea, așa că dormise bine, iar a doua zi ajunseseră la destinație. Părea că ruta aleasă îi ferise de patrulele de căutare, așa că ajunseseră primii, spre mulțumirea colonelului.

- Căpitan Andronescu, locotenent Pătrașcu, liber. Felicitări, spuse bărbatul în vârstă, zâmbind.

- Vă mulțumim, domnule colonel, spuse fata zâmbind la rândul ei.

Se retrăseseră spre camionul care-i aștepta iar Bărbosul își scosese vesta și GPS-ul de la mână, punându-le pe ea.

- Până-ți fac rost de una pe măsura ta, o folosești pe asta, spuse el, luând pistolul și încărcătoarele de pe vestă. Comentarii?

- Nu șefule, mulțumesc, spuse fata îmbujorată. Rămân datoare…

* * *

Lângă Sărata, Ucraina

Cele două umbre mergeau aplecate, ciulind urechile la fiecare zgomot. Blonda urmărea indicațiile GPS-ului prins de mâna dreaptă, arătând prin semne direcția. Urmau să ajungă la penultimul punct de întâlnire, unde, dacă aveau baftă, trebuiau să fie așteptate de Dihori. Se apropiară cu atenție, iar bruneta scoase stația radio și șopti în microfon:

- Bufnițele chiamă Dihorii, recepție!

Din aparatul ce-l ținea în mână se auziră două semnale discrete, iar fetele schimbară zâmbete de ușurare. Tresăriră când la câțiva metri de ele o siluetă înfășurată într-un maldăr de zdrențe se ridică de la pământ. Arăta ca un tufiș.

- Ce v-a luat atâta? se auzi șoapta cheliosului. Se răcește cafeaua, ce dracu’…

 Traversarea frontierei fusese lipsită de evenimente. Pe drum li se alăturaseră  Ovidiu și Bărbosu’, Piticu’ monitorizând transmisiile radio din camioneta acoperită cu o plasă de camuflaj.

- Ceva interesant? fusese întrebarea șefului.

- Au găsit niște resturi la 50 de kilometri de aici, acum juma’ de oră, primi răspunsul. Nu se știe de la ce sunt, se presupune că era o dronă de cercetare.

- Bine, hai să mergem acasă. Gagici, v-ați descurcat de minune…

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D

 

Istorii

 

Arms cache

Arms cache

Dragii moșului, ceea ce vedeți în poza de mai sus este o colecție de arme capturate de Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite în Mali (MINUSMA) la Aguelhok, în nordul țării. Până acum, nimic gazos, câteva puști amărâte. Ceea ce e uimitor e că, într-o eră în care toată lumea vorbește de bombardiere, tancuri sofisticate și multiroluri, o bună parte din Africa și nu numai e controlată de războinici înarmați cu arme vechi nu de zeci, ci de sute de ani.

Ca s-o luăm metodic, în prim-plan se vede o ladă conținând grenade rusești de tip F1, aflate și în dotarea Armatei Române, cunoscute larg ca ”grenade defensive” sau ”ananași”. Apărută îm arsenalul Armatei Roșii la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, are ca bază modelul francez F1, introdus în fabricație în 1915 și larg folosit în Prima Cotonogeală Mondială. Armata Roșie nu a făcut decât să schimbe focoasele franceze primitive cu UZMRG-ul sovietic, considerat extrem de eficient.

Singura armă de tip Kalașnikov este un Type 56 chinezesc, ușor de recunoscut după baioneta nedemontabilă pliată sub țeavă. În schimb, predomină puștile SKS, apărute la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și trimise în depozite în mai puțin de 5 ani, datorită apariției AK-ului 47. Pentru necunoscători, SKS este o pușcă semiautomată, calibrată în același 7,62×39 mm ca și AK-urile, având un încărcător fix de 10 cartușe și baionetă fixă, pliabilă.

Armele cu repetiție din imagine arată o vechime mai mare, una dintre ele fiind o carabină Mosin-Nagant model 1944, identificabilă după baioneta pliabilă în lateral (calibrul fiind 7,62×54 R, cel mai vechi cartuș încă în folosința unei armate, introdus în înzestrarea armatei țariste în 1891, deci acum aproape 135 de ani!) și cireașa de pe tort, un Mauser model M904/M39, identificat după numărul de serie ca parte a unei comenzi portugheze din 1904 (!), calibrat în 7,92×57 mm, ajunsă în Mali, se presupune, din una dintre fostele colonii ale Portugaliei din zona Africii de Vest (Capul Verde sau Guineea Bissau).

Cele două mitraliere sunt un FN MAG inutilizabil (patul lipsește, astfel făcând arma inutilă) și o mitralieră sovietică de tip Degtyarov DP, calibrul 7,62x54R mm, identificată după încărcătorul circular în forma de tigaie.

Concluzia care se impune: într-o eră în care toată lumea vorbește despre lasere aeropurtate, portavioane, multiroluri și alte asemenea, legea e încă făcută de arme extrem de vechi, ”uitate” de majoritatea armatelor lumii. Arme simple, solide, ce pot fi utilizate cu un minim de pregatire și, folosite într-un context, loc și în situații specifice, pot face diferența între viață și moarte pentru un soldat izolat, ce se găsește într-un scenariu de tip ”evasion and escape”.

Plimbări

”Rucsac”

”Rucsac”

Piatra Șoimului, jud. Neamț.

Camionul opri brusc și se auzi o ușă trântită.

– Fazekaș, Bela și Bulz, la mine! se auzi vocea civilului. Era prietenul șefului, care apleca urechea la sfatul lui, așa că era bine să nu comenteze. Săriră din camion. Nu aveau voie cu bagaje, era ordinul, ci numai ce puteau sa ia in buzunare sau în mână. Singurele arme ce le aveau erau baionetele.

– Șefule, ne vedem peste 3 zile. Dacă nu, înseamnă că suntem într-o belea majoră, spuse el rânjind. Da’ sper să-ți aduc berbecii ăștia întregi și sănătoși, cel puțin la fizic.

– De ce nu și la cap? întrebă Mullahul.

– Pe mine dacă mă mușcă un câine, turbează, spuse civilul. Gata flăcăi? La drum, ca ne prinde ploaia!

* * *

Prima noapte o petrecuseră într-o stână părăsită. Totul fusese ok până civilul ochise un ghem de sfoară uitat într-un colț. Se dusese afară, tăiase trei bucăți de lemn și mai cotrobăise printr-un colț, de unde scosese o bucată de prelată zdrențuită.

- Bulz, ia foaia aia de cort și treci încoa’, zisese el cu voce moale. Din cele trei bucăți de lemn apăruse un cadru triunghiular legat cu sfoară, în vărf avănd prinse două bretele din prelată fixate la bază cu bucăți de sfoară. PET-urile pe care-i pusese să le adune pe drum fuseseră spălate, umplute cu apă de la izvorul de lângă stână, înfășurate în foaia de cort și legate de cadru.

- Fazekaș, pune-l în spate și vezi dacă e ok, spuse el.

- E ok, domnu’, spuse lunetistul. Da’ unde ați învățat să faceți de-astea?

- Mai umblă omu’ prin lume, flăcăule, spuse civilul zâmbind. Hai să mergem…

* * *

- Bulz, unde-i nordul? întrebă civilul dintr-o dată.

- Ce ziceți, domnu’? întrebă mezinul grupului.

- Unde-i nordul? De unde știm noi că mergem bine și că nu ne-am rătăcit?

- Păi…

- Bela, unde-i nordul?

- În dreapta, domnu’, zise ungurul cel mut. În stânga e soarele, și acolo-i sudu’, am învățat la geografie când eram copil. Noi trebuie să mergem spre apus, spre Ardeal, deci dacă suntem cu spatele spre Moldova, de unde răsări soarele, e clar că acu’ tre’ să-l avem în stânga, nordu’ e în partea ailaltă, deci e în dreapta. După ceasu’ meu e 1 ziua, așa că avem soarele în stânga și nordu’ în dreapta. Mergem bine, domnu’.

- Bravo flăcăule, bravo. Cu tine iese omu’ la liman. Ce-ai făcut până să intri în armată?

- Am fost țapinar, domnu’, spuse liniștit Bela.

- Ar fi trebuit să faci o facultate, că te duce capu’ mai bine decât pe mulți din țara asta, baiatule…

- Am vrut, domnu’, da’ ai mei sunt bătrâni și n-am avut bani prea mulți niciodată. De-aia m-am dus la pădure să muncesc… Am luat bacalaureatu’, da’ mai departe, de unde?

- Las’ că-ți punem o vorbă bună la șefu’ să te ajute. Ar fi mare păcat să nu faci o școala, că ești băiat deștept.

- Mulțumesc domnu’, zise soldatul zâmbind.

* * *

A doua noapte o petrecuseră la cort. Adică luaseră doi foi de cort și le prinseseră în nasturi, fabricaseră un cadru din trei crengi cu spatele la un trunchi căzut și astfel încropiseră un adăpost suficient de mare pentru toți patru. Bela îl luase pe Bulz să adune ciuperci, iar civilul și Fazekaș se duseseră după lemne. Reveniseră și cu câteva brațe de cetină și de ferigi pe care le puseseră în cortul improvizat. A treia foaie de cort întinsă peste ele definitivase patul pe care dormiseră. Când juniorii grupului se întoarseră cu câteva ciuperci mari, Bulz întrebase:

- Domnu’, da’ de ce ați pus frunze sub foaia de cort?

- Niciodată să nu dormi pe pamântu’ gol, flăcăule. Vara nu dormi bine, că te răcești, mai ales dacă e umed. Iarna poți să mori prin hipotermie, că îngheți mai repede. Întotdeauna te bagi într-un loc adăpostit de vânt și ploaie și pui ceva izolație între tine și pământ. Și niște cartoane sunt bune, dacă n-ai altceva, dar dacă ești în pădure ai ferigi și cetină sau frunze. În cinci minute îți strângi un strat până la genuchi și pe ăla dormi boierește. Știi care-i prima obligație a soldatului, nu?

- Care?

- Să se ajute singur, spuse civilul zâmbind.

* * *

A treia zi începuse ploaia. După un sfat scurt, în care se hotărâse că vor continua drumul, Fazekaș scosese un sul de saci mari de gunoi din buzunar și dăduse fiecaruia câte unul. În două minute, folosind baionetele, tăiaseră deschizături pentru cap și mâini și îmbrăcaseră sacii pe post de impermeabile de ploaie. Mulțumit, civilul săltă rucsacul improvizat în spate și o luară la picior.

Găsiseră un drum forestier și, după o scurtă consultare a busolei, îl urmară la vale. După vreo două ore, Fazekaș le arătase un indicator pe care scria ”Ocolul Silvic Tarcău, District II Ața”.

– În trei ore ajungem la Dămuc, apoi încă două până la Bicaz Chei, unde ne așteaptă camionul, spuse el. Ce ziceți, ajungem acolo înainte să ne-ajungă întunericul?

– Hai noapte, hai, spuse civilul făcându-i pe toți să zâmbească. Și se așternură la drum.

* * *

Camionul îi aștepta în fața unui magazin alimentar. Mullahul îi privi cum se apropiau și spuse:

- Nu păreți prea șifonați. Să înțeleg că v-a plăcut plimbarea?

- Șefule, când mai faci o treabă de-asta să știi că-s amator, spuse civilul. Zâmbetele largi ale celorlalți fură un răspuns mai mult decât suficient.

- Hai sus și să mergem acasă, spuse ofițerul urcând în camion.

 

SERE

Dragii moșului, bârfa de azi are ca subiect situațiile extrem de nefericite când cineva chiulește, fiind pierdut ca patrupedul în porumb. Pentru situațiile de genul acesta, când împricinatul dorește să se întoarcă între prietenii și colegii săi de făcut prostii, s-au dezvoltat un set de competențe specifice, grupate sub acronimul SERE, adica Survival, Evasion, Resistance și Escape. Deci amatorii de leguminoase aveți nota 2, vă rugam să treceți la colț. :P

Pierdut pe coclauri

Pierdut pe coclauri

În general, situațiile de acest gen au ca scenariu un soldat/pilot ajuns din diverse cauze în spatele liniilor inamice, care trebuie să se întoarcă sau să fie recuperat de către forțele proprii. Pentru aceasta, el trebuie să se descurce singur o perioadă mai mică sau mai mare de timp, procurându-și singur hrana și apa, să se ferească de intemperii (frig, ploaie, arșiță, etc.), să ajungă în niște puncte de preluare prestabilite, să comunice cu forțele amice, totul în timp ce evită capturarea de către dușman.

"No one is left behind"

„No one is left behind”

Pentru aceasta, cei supuși riscurilor majore de captură trec printr-un curs de supraviețuire, cu tehnici derivate din cele de luptă a cercetașilor sau a forțelor speciale, unde învață să-și construiască un adăpost, să facă focul cu mijloace improvizate, să-și găsească și să-și prepare singuri hrana, să purifice apa de băut pentru a evita bolile gastro-interstinale, să navige în teren după hartă și busolă sau după mijloacele naturale (soare, stele), să se ascundă și să țină legătura cu forțele de recuperare, totul cu un echipament minimal. În caz de captură, soldatul este antrenat să reziste interogatoriilor o perioadă cât mai mare de timp și să evadeze cu prima ocazie, caz în care se revine la prima situație.

Echipamentul necesar este în mare parte improvizat, manualul de bază al tălpașului american, FM 3-21-75 recomandând aranjarea kitului de supraviețuire în trei straturi, în funcție de gravitatea situației:

– faza 1, soldat fără nici un fel de echipament: ace de siguranță (folosite pentru repararea hainelor si ca ace de pescuit), un briceag de buzunar cu o bara de magneziu pt aprins focul si o lungime buna (5-6 metri) de suspantă de parașută, folositoare pentru legatul diverselor lucruri.

– faza 2, soldat cu hamul port-încărcător, ce va conține un mic kit de supraviețuire și alte obiecte utilitare, cum ar fi un cuțit solid/baionetă, oglindă de semnalizare, pastile de purificat apa, banda adezivă, brichetă sau chibrituri impermeabile, ace de cusut și ață tare, aspirină, ceva bandaje, pungi mici de plastic pentru transportul apei, lumânări, etc. În fotografia de mai jos aveți un asemenea kit, cu toate componentele explicate:

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

– faza a 3, soldat cu echipament complet (rucsac), în care se pot afla o pelerină de ploaie (cu care se poate improviza un adăpost sau se poate aduna apă de ploaie), un schimb de haine (impermeabile, pt fentat ploaia sau zăpada), un sac de dormit ușor, precum și apă și mâncare.

”Pentru oameni puternici”

”Pentru oameni puternici”

O mențiune specială pentru piloți și cei din Forțele Speciale, ei mai au în dotare așa numtele radiouri de salvare, stații radio cu frecvențe fixe, ce pot funcționa ca baliză de direcționare, asigurând localizarea supraviețuitorului și pornirea operațiunii de salvare în cel mai scurt timp.

Survival radio

Survival radio

În concluzie, am putea spune că SERE se ocupă în aducerea rătăciților acasă. :D