Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii:

„Don’t have” vs „don’t use”

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?

Cap. 4: … cu de toate

Zakho, Kurdistan

– Ce bidonu’ meu vrea ăla, mă? se auzi vocea șoferului.

– Stai dracu’ potolit, cu mâinile la vedere, că nu ești la tine-n Colentina! veni răspunsul. Felcere, pregătește banu’, mergem la cumpărături.

– Ce cumpărăm, șaorma? se auzi o voce calmă și încrezătoare.

– Numa’ la șaorma ți-e gându’, spuse tipul de lângă mașină. Luăm altceva, mai gustos. Gogele, stai cuminte aici, cu mâinile la vedere. Nu de alta, da’ dacă te împușcă ăștia și-mi strică parbrizu’, îl pun pe Crețu’ amanet!

Crețu’ era fratele șoferului, mezinul găștii, un student cuminte foc, numa’ bun de pus pe rană. Între ei era celebră sfiala Crețului în ceea ce privea fetele, la care avea mare succes, din cauza feței sale de nevinovat.

Cei doi dispărură pe aleile bazarului, în timp ce șoferul apăsă pe butoanele radioului. Din boxe se revărsă o melodie lentă, ce parcă se potrivea cu peisajul din jur. Privi ecranul de pe consola centrală: Hans Zimmer – Hunger.

”Să-mi bag …” gândi el.

*

 Totul începuse cu 5 zile înainte, cu un telefon. Se uitase la știri și apoi îl sunase pe Felcer:

– Bursucu’ ce face?

Ăăăă, nu știu! venise răspunsul. Am două numere de telefon, îl sun acum. Sper să fie bine…

– Și eu sper, te-ai uitat la știri?

Iranienii? se auzi vocea Felcerului, crescută cu vreo două octave. Nu-mi zice că-s la el în zonă! Stai, stai… Soran, Shaklawa, Erbil…

– Ce bani avem?

Ăăăăă de ce? Doar nu vrei să mergem după el!

– Ar fi o idee, dacă aflăm pe unde e. Pregătește trusa medicală și anunță-l pe Sclipici, el va fi șoferul de schimb. Și vezi de ce bani dispui, avem 2800 de kilometri până acolo.

Hai că-l sun și te sun înapoi, ok? se auzi vocea îngrijorată de la celălalt capăt.

Bărbosul se uită pe harta de pe ecranul computerului și se încruntă. 2800 km, 8 litri la 100 km, asta însemna 224 litri motorină, cam 4 rezervoare… Descărcă harta în tabletă, adăugă o listă de cumpărături și coborî în curtea casei. În fața garajului, ridicată pe cauciucuri de 32 de țoli, stătea impasibilă o Toyota Hilux verde metalizat.

Din buzunar, telefonul începu să sune. Număr necunoscut, +822 16… ”Thuraya”, gândi el, ”Bursucu’!”

Ce faci bre? se auzi de la celălalt capăt al convorbirii.

– Tu ce faci, amețitule! Bagi oamenii în fibrilații?

Lasă-mă că-i groasă, au intrat iranienii, sunt lupte peste tot, aeroporturile sunt închise, pe ăia de la ambasadă îi doare în fund de noi…

– Tu unde ești?

La o sondă, la mama dracu’, cu ambulanța. Rămânem aici până la noi vești, apoi va trebui să văd cum dracu’ vin acasă. Că mi s-a acrit.

– Tot Land Cruiseru’ ăla îl ai ambulanță? Telefonul ăsta e al tău?

Da, în ambele cazuri. De ce?

– Sper că ai cum să ții telefonu’ încărcat. Vezi dacă poți să-mi trimiți niște coordonate GPS prin sms. Îl sun pe Felcer și pe Sclipici și venim după tine cu tigaia mea. Ok?

Îi sun eu. Mulțumesc, frățioare.

– Stai tu liniștit. No one is left behind, vorba lu’ Zimmer.

După 5 minute, Sclipici la telefon:

Bă, tragi la mine noaptea asta? Să-l dau pe Crețu’ afară, zicea că vine cu gagică-sa…

– Care dintre ele? Spune-i că ajung în 4 ore, spuse Bărbosu’, urcându-se în mașină.

*

 … Îi văzu întorcându-se. Felceru’ avea în mână o pungă mare de plastic și ceva atârnat de umăr, iar celălalt căra o ladă din lemn cu mânere.

– Ce dracu sunt alea? întrebă Sclipici.

– Kebab Kenjeh, veni răspunsul Felcerului. Ăsta l-a ales. Și sunt niște porții…

– Nu bă, alea de le aveți pe umeri. Ce flintă e? Și ce-i în lada aia?

– Păi, fratele meu, ținând seama că n-ai făcut o zi de armată, nu cred că-i cazu’ să-ți bați capu’, zise Bărbosu’. Sculișoarele astea nu-s pentru toți jucătorii de CounterStrike, ci doar pentru ăia cărora le place versiunea live.

– Da, da, bine că ești tu deștept. Deci, ce-i în ladă?

– O cutie de muniție și ceva grenade.

– Și pușcociu’?

– Un Kalașnikov sârbesc. Ceva asigurare suplimentară că ne vom întoarce sănătoși.

– Acum ce facem?

– O luăm din loc. Vezi pe unde-i ieșirea spre Duhok și calc-o.

După 10 minute, făcură pauză la o benzinărie. Rezervorul era jumătate, dar făcură plinul pentru a avea o rezervă în caz că lucrurile erau mai nasoale decât consideraseră. Dosite printre bagajele din benă mai erau două canistre de câte 20 de litri. Într-un sfert de oră arma fuseseră curățată, reglată, verificată și stătea în poala Bărbosului, pe locul din dreapta.

– Calc-o spre Duhok, prietene, și trezește-ne când apare vreun post de control, spuse Bărbosu’ închizând ochii. Pe bancheta din spate, Felceru’ deja sforăia ușurel.

*

Ajunseră fără incidente la Duhok, opriseră pentru o cafea și Bărbosu’ trecuse la volan. La ieșirea din oraș, un polițist mustăcios le făcu semn să tragă pe dreapta. Urmă o convorbire într-un amestec ciudat de engleză, turcă și arabă, câteva bancnote își schimbară proprietarul, iar ei fură liberi să plece.

- Ce-ai bârfit cu ăla? întrebă Felceru’.

- Mi-a zis s-o luăm pe direct, spre Zawita și apoi Lalish. Drumul e foarte bun, zice, și iranienii n-au fost observați la Akre. Deci putem să ajungem lejer. Mergem, spuse Bărbosu’.

- Nu știam că vorbești araba, spuse Sclipici de pe locul mortului.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, veni replica șoferului. Treci la somn, va fi o noapte lungă.

Întunericul se lăsase încet peste munții care străjuiau șoseaua. Motorul mașinii torcea, înghițind kilometru după kilometru. Sclipici privi ecranul radioului. Lorena McKennit – Caravanserai.

- N-ai gusturi proaste la muzică, moșule, spuse el.

- Se pupă, ai? rânji Bărbosu’. Cine dracu’ s-ar fi gândit că vom fi trei demenți într-o camionetă, la miezu’ nopții, pe un drum uitat de Dumnezeu din fundu’ Irakului?

- Chestia asta nu e reală, nu? Adică, noi acum nu suntem aici, mergând după Bursucu’? E prea mișto drumu’…

- Bun venit în O Mie și Una de Nopți, Gogele. Ar fi trebuit sa ne oprim undeva, să facem un foc de tabără, să povestim legendele lui Harun Al Rașid, marele calif al Bagdadului, la un ceai fierbinte, înainte de a dormi lângă o caravană de cămile… Păcat că n-avem timp, dar poate o vom face într-o zi…

- Musai, e ireală senzația…

În fața lor, un indicator sclipi în întuneric: Nahla, 10 km, Akre, 37 km. Mai aveau o jumătate de oră, apoi vor porni tableta și vor urma ruta spre sonda unde se afla Bursucu’. Până în acel moment totul fusese liniștit, sperau că și mai departe va fi tot așa. Și că prietenul lor era bine sănătos.

*

- Cine dracu’ ar fi putut sa vină după mine? întrebă retoric Bursucu’. Cei trei care-au speriat Estu’!

- Lasa miștourile, ia bagaju’ și hai să ne cărăm. Nu m-a făcut mama ninja să bântui noaptea pe coclauri neumblate, împănate cu tot felu’ de neaveniți ce nu-mi vor binele…

- Zi mai bine că se deschide șaormeria în 4 ore și ți-e foame deja, se auzi vocea miștocară a lui Sclipici.

- Bă, ți-am zis că nu ești la tine-n Colentina? Aici șaormeriile sunt instituții serioase!

- Nu vă supărați, se auzi o voce necunoscută, nu știți cum ajungem la spitalul Floreasca? Avem două cazuri destul de grave, spuse posesorul vocii, un soldat ce se ivise parcă din pământ. Instantaneu, AK-ul Bărbosului fu la umăr, cu țeava îndreptată spre oamenii ce intrau cu armele îndreptate spre ei.

- Ni s-a spus că aici găsim un doctor competent. Ajutați-ne și vom pleca fără să vă facem probleme…

Unul dintre ultimii veniți arătă spre gâtul Felcerului, unde, atârnată de un lanț subțire de aur, sclipea Steaua lui David. Instantaneu, soldații îndreptară țevile armelor spre pământ, urmați imediat de Bărbos.

- Ce faci mă? întrebă nervos Sclipici. Cine-s ăștia?

- Niște flăcăi veseli, care, ca și noi, nu se află oficial aici. La ei acasă li se zice Sayeret. Se pupă sâmbăta cu Felceru’ la sinagogă.

- Of, să-mi bag… oftă din străfundul sufletului Sclipici.

- Prietene, se adresă Bărbosu’ celui care vorbise, adu răniții și ăștia doi îi vor petici pe cât se poate de bine, că-s doctori pe ambulanță. Nu știu ce vehicule ai la dispoziție, da’ se pare că va trebui să spălăm putina cât de repede posibil.

- Am săltat o șenilată de la iranieni. N-are viteză prea mare, da’ ne-a adus până aici. Aveți ceva mai bun?

- O Toyota Hilux și o Land Cruiser 105 ambulanță de aici. Câți sunteți?

- 8, din care 3 răniți, doi cam grav…

- Păi adu-i încoa’, ce mai stai?

*

Celor doi doctori le luase 45 de minute ca să trateze cei trei răniți. Cel mai grav fusese un pneumotorace sufocant, care avusese nevoie de o decompresie toracică, treabă rezolvată rapid cu o branulă și un prezervativ pe post de supapă. Folosind rezervele de plasmă ale ambulanței și sânge de la un soldat, rănitul moțăia acum legat de targa ambulanței, asistat de Bursuc și cu locotenentul israelian ca șofer. În față, Hilux-ul purta cu mândrie o mitralieră grea DShK de producție iraniană, montată pe rollbar. Ceilalți doi răniți erau instalați confortabil pe bancheta din spate, Sclipici era șofer, Felceru’, în dreapta, mai arunca câte un ochi în spate. Cei doi nu erau prea rău, o dublă fractură de braț și picior la unul și două găuri într-o pulpă la celălalt, operate expert de Bursuc. Acum moțăiau și ei, cu armele în poală. În benă, Bărbosu’ și ceilalți patru membri ai echipei israeliene se înghesuiseră printre canistrele de combustibil luate din blindatul iranian și de la sonda Bursucului.

- Deci, spuse sergentul care le stricase seara, care e itinerariul?

- Păi noi ne întorceam prin Duhok, apoi Zakho, granița turcă și acasă. Ne programasem să ne oprim în Turcia la un hotel pentru o baie și 12 ore de somn, zise Bărbosu’. De ce, aveți poftă de-o șaorma? Sau vreți să vă lăsăm undeva?

Urmă o conversație scurtă între sergent și căpitanul israelian. Bărbosu’ nu înțelegea ebraica, așa că trebui să aștepte finalul.

- Șefule, spuse sergentul, te superi dacă faceți un mic ocol? Va veni cineva să ne ia, da’ nu putem face autostopu’ până acolo. Deci te rugăm pe tine și pe băieți să ne duceți, dacă nu te superi.

- Unde tre’ să ajungem?

- De la Duhok spre lacu’ ăla de acumulare, e o tabără de refugiați sirieni. Va trebui să ajungem cam prin zona aia și de acolo voi vă vedeți de treaba voastră.

- Bine bre. Păi anunță lumea, eu îi zic lu’ Sclipici să schimbe direcția, spuse Bărbosu lovind de două ori în acoperișul mașinii. Sergentul cotrobăi printre lucrurile din benă, scoase ceva ce semăna cu o stație radio si o întinse căpitanului. Acesta luă receptorul stației, apăsă pe două butoane și începu să vorbească în receptor.

- Auzi, da’ de unde știi românește?

- Am crescut pe Fundeni, răspunse sergentul. Când aveam 16 ani mama a divorțat, l-a luat pe bunicul care e evreu și pe mine și-am emigrat în Israel. Încă mai avem apartamentul chiar lângă spital, da’ n-am mai fost de trei ani acolo…

*

Își luaseră rămas bun pe o bucată de nisip bătută de vânt, la 10 kilometri de tabăra de refugiați. Cei 8 membri ai echipei fuseseră așteptați de două Unimog-uri cu însemne de Semilună Roșie. Își strânseseră mâinile, cei trei răniți fuseseră urcați în camioane, primiseră provizii și combustibil suplimentar, era timpul să plece.

– Șefule, mulțumim pentru tot. Dacă nu erați voi, eram cu unu’ mai puțin, și Zvi e băiat tare de treaba, mi-ar fi părut rău să-l pierdem…

– Voi să fiți sănătoși, spuse Felceru’. Dacă mai ai nevoie, ne găsești în Colentina, zise el zâmbind. Apropo, cu ambulanța ce facem?

– Vom face noi în așa fel încât să ajungă înapoi. N-o să vă bată nimeni obrazu’, zise sergentul zâmbind la rândul lui. Baftă și drum bun înapoi…

– Ne vedem la București, spuse Bărbosu’ urcând în benă. Bursucule, treci la volan, Sclipici la somn, Felceru’ nu conduce, eu sunt servant la mitralieră. Calc-o, că deschide la șaormerie! zise el făcând din mână…

 

 

NSTV-uri

Dragi cititori, astăzi vom discuta despre diferitele mijloace motorizate de transport folosite de flăcăii din Hoardă, grupate sub numele generic de NSTV – non-standard tactical vehicle. Acesta poate fi orice vehicul din afara dotării forțelor militare (deci Humvee este exclus), printre favorite fiind cele folosite în general de diversele ONG-uri din zona respectivă, lesne de ”împrumutat”.

Toyota Land Cruiser - Somali version

Toyota Land Cruiser – Somali version

În general, sunt preferate mașinile de teren (SUV-uri sau pickup) Toyota, Land Rover, Nissan sau Mitsubishi, mărci ale căror modele utilitare constituie o prezenţă permanentă în orice bazar, piaţă, staţie de transport, pe orice drum. Folosite pentru a căra oameni, animale, marfă, produse agricole, în general, orice va trebui transportat din punctul A în punctul B, la mare preţuire sunt modelele japoneze de gen Toyota Hilux şi Land Cruiser, Mitsubishi L200 şi Nissan D22/Navara, primul fiind campionul absolut. Dotate în general cu motoare diesel simple, de 2,5l capacitate cilindrică, aceste cotigi au fost gândite ca utilitare pure, capabile de a folosi combustibil oricât de prost, cu suspensii rezistente (cu arcuri foaie), simplă sau dublă cabină (putând transporta confortabil 3-5 persoane) şi o capacitate de încărcare între 700-1000 kg. Amprenta logistică, faţă de o maşină blindată (transportor blindat, maşina de luptă a infanteriei, tanc) este mult redusă, consumul de combustibil este mai mic cu 25 până la 65%, sunt foarte uşor de întreţinut, piesele de schimb sunt mult mai ieftine decât cele pt maşini de luptă specializate, iar numărul lor le face foarte uşor de înlocuit prin cumpărare, rechiziţionare sau furt. Folosind o analogie cu armatele contemporane, funcţional şi doctrinal o Toyota Hilux având instalată o rachetă Fagot are acelaşi efect asupra adversarului ca un Humvee cu un TOW pe el sau un VBL francez ce are montată o rachetă Milan.

Stropitori

Stropitori

Având o capacitate de încărcare destul de mare, imaginaţia umană şi aparatul de sudură le-a dotat cu tot felu’ de drăcovenii omorâtoare, de la mitraliere uşoare de genul Kalaşnikov PK la tuburi de lansare a rachetelor de tip Grad, ciordite din instalațiile guvernamentale, trecând prin toată gama de jucarii intermediare, ca mitraliere grele DShK şi KPV, tunuri automate ZU-23-2 şi lansatoare de rachete nedirijate de tip S-5/S-8/S-13 pentru elicoptere.

Spețnaz Toyota

Spețnaz Toyota

Capturate de forțele sovietice în timpul războiului din Afganistan, unitățile Spețnaz le-au folosit împotriva foștilor utilizatori, camuflajul de mașini civile și încărcătura de luptă adăugată făcându-le mijloace de lovire mult mai eficiente decât blindatele greoaie și lente ale forțelor regulate. Potrivit lucrării ”Spețnaz GRU n Afganistane” a lui Alexandr Suholesky, mașinile capturate aveau un echipaj de 6 oameni (comandant, șofer/radio-operator, 2 servanți ai armamentului greu, 2 grenadieri) și aveau ca armament următoarele:

  • o mitralieră grea de tip DShK cu 300-500 cartușe rezervă de muniție sau un aruncător automat de grenade calibru 30mm de tip AG17 cu 87-116 lovituri;
  • aruncătoare de rachete termobarice RPO-A – 2-4 bucăți;
  • aruncătoare antitanc de tip RPG18/22 – 2-6 bucăți;
  • armamentul individual al echipei Spețnaz;
  • aruncătoare de grenade de tip GP-25 – 1-2 bucăți;
  • stații radio de tip R-392 sau R-159 – 1 complet.

Urcând o treaptă, un camion normal va duce ştacheta de transport mult mai sus, permiţând instalarea unor sisteme mult mai puternice, pornind de la mitralierele cvadruple de gen ZPU-2/4, cu 2 sau 4 mitraliere de 14,5mm, continuând cu tunuri antiaeriene duble de 23 mm (ZU-23-2), 37 mm (V-11) sau 57 mm (AZP S-60), cu o bătaie împotriva ţintelor terestre de 2-5 km şi o putere de penetrare de 20-100 mm oţel omogen, şi terminând cu celebrele BM-21 Grad, asigurând o mobilitate la fel de bună ca a maşinilor uşoare, în detrimentul vitezei. Oricum, o viteză de 50 km/h a unei formaţiuni insurgente poate fi atinsă cu uşurinţă, spre deosebire de viteza de maxim 30 km/h a unui AMX-10RC pe teren accidentat.

Siria special

Siria special

Concluzia o spune unul dintre cei ce au avut de luptat cu aceste jucării:

“You can’t underestimate the value of having a vehicle that is fast, will never break down, and is strong enough to mount a heavy weapon in the back.”