Roiu’!

groznyDrajilor, cerându-mi scuze pentru absenţa prelungită, din cauză de sărbautori, stresiune şi alte asemenea, ne vom depărta azi de subiectele legate de jucărele şi tacticile individuale, ca să bârfim un pic despre strategii sau tactici la nivel mai mare. Pentru că, nu-i aşa, cine nu cunoaşte istoria este condamnat s-o repete, vom trage azi o plimbare în trecut şi vom vedea cum au violat nişte unii măreţul popor rus (şi pe alţii, dar toate trei studiile de caz au cam treabă cu ruşii).

Ca să nu existe confuzii, conceptul de swarming (roire) este tactica de suprasaturare a apărării unei ţinte prin atacuri dispersate, venite din toate părţile. Este definită prin mobilitate, autonomia unităţilor, o bună comunicare, precum şi o minimă coordonare sau sincronizare. Întâlnită mai ales în războiul asimetric, cand forţele oponente nu sunt de acceeaşi mărime sau putere, tactica de atacuri concentrate ale forţelor dispersate non-liniar (o expresie pompoasă pentru o şatră de indivizi indisciplinaţi, ce au aprins focurile de tabără cu manualele de intrucţie de front) s-a dovedit extrem de eficientă de-a lungul istoriei.

Primul studiu de caz, băieţii veseli cu ochi oblici comandati de Genghis Han, posesor al unor tehnici de comunicatie militară nemaivăzute înaintea sa. Pe lângă utilizarea tobelor, a steagurilor şi cornurilor, hoardele mongole adoptaseră un sistem foarte bun de puncte de reaprovizionare, care, in afară de întăriri, aveau şi cai utilizaţi de curierii ce transmiteau ordinele de luptă. Ţinuţi la curent cu evoluţia luptei de către aceşti curieri, hanul şi ceilalţi conducători ai armatei puteau ajusta acţiunile armatei proprii, într-un stil similar cu actuala buclă OODA (observe, orient, decide, act). Astfel, micile forţe mongole au învins armate mult mai mari, folosind acest sistem de comunicaţii şi tehnici de decepţie, ce ademeneau forţele inamice în ambuscade mobile şi atacuri fulgerătoare din partea arcaşilor călări înarmaţi cu arcuri recurbate.

Al doilea, Războiul de Iarnă dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, când mica armată finlandeză a anihilat Armata Roşie printr-o tehnică numită motti, folosind cu pricepere terenul împădurit. Forţaţi să folosească drumurile izolate din cauza mijloacelor mecanizate, sovieticii s-au trezit atacaţi din toate părţile de patrule finlandeze, blocaţi, cu formaţiile fragmentate şi învinse de un adversar invizibil, ce lovea şi dispărea în întunericul pădurii boreale. Descrise pe scurt, tacticile finlandeze erau un amalgam de iniţiativă individuală şi a unităţilor mici (grupă, pluton), o concentrare şi o dispersie rapidă, un camuflaj expert şi ambuscade de orice dimensiune. Motti avea trei faze, după cum urmează:

– recunoaşterea şi încercuirea inamicului, pentru a bloca înaintarea,

– atacuri rapide şi puternice, folosind concentrări de forţe, în puncte vulnerabile de-a lungul coloanei, pentru a „sparge” formaţia sovietică în fragmente izolate,

– distrugerea totală a fiecărui punct de rezistenţă.

Motti

Motti

Ultimul studiu de caz, Cecenia. Micul stat din Caucaz a avut (şi încă mai are) unii dintre cei mai buni luptători de gherilă, foarte mulţi şcoliţi de sovietici (să nu uităm că primul preşedinte al Ceceniei independente, Dzokhar Dudayev, a fost general de aviaţie în armata rusă), oameni ce au produs imense pierderi forţelor angajate în luptele pentru Groznâi şi nu numai. Inovaţiile aduse de aceştia tehnicilor de gherilă, organizarea unităţilor luptătoare, ambuscadele eficiente şi utilizarea creativă a armamentului au dus faima cecenilor. Unul dintre modelele de organizare, considerată ideală pentru swarming, consta într-o unitate mobilă de 10-15 luptători, ce se puteau diviza în celule mai mici de 3-4 oameni, înarmaţi cu Kalaşnikoave şi aruncătoare antitanc RPG-18, ce puteau schimba poziţia la auzul sunetelor de motoare şi atacau prin volee de foc de la etajele superioare zonele vulnerabile din lateral, spate şi mai ales deasupra tancurilor. Un alt mijloc de luptă foarte bine folosit de ceceni a fost sniper-ul, utilizarea de către aceştia a întregului spectru de 360 de grade al terenului de luptă urban (etajele superioare ale cladirilor, poziţiile improvizate la nivelul solului, subsolurile precum şi reţeaua de canalizare pentru deplasare ascunsă) ducând la atacuri rapide şi devastatoare pentru moralul soldaţilor ruşi, care i-au poreclit pe lunetiştii ceceni „fantome”. Decimând om cu om forţele ruse, aceste forţe flexibile au condus la victoria separatiştilor în primul Război Cecen, terminat in 1996.

SniperConcluzia care se trage este că o utilizare inovativă a forţelor disponibile (chiar puţine şi prost înarmate) poate produce probleme mari unor unităţi mult superioare. Cunoaşterea terenului, dispersarea şi descentralizarea grupurilor de luptători va produce rezultate surprinzătoare, cel puţin pe câmpul de luptă.

Tăioase

Tăioase

Dragii moșului, azi povestim despre diversele chestii tăietoare ce se poartă prin buzunare sau atârnate la centură, pentru că, nu-i așa, vorba răposatei Marioara Murărescu, degeaba ai multe chestii dacă nu poți să le tai. Una din cele mai importante unelte ale omului, cuțitul este prin excelență o chestie multifuncțională, putând desface conserve, oameni, tăia pâine sau lemn (dacă ești suficient de hotărât), săpa în pământ și multe altele. Oferta fiind imensă, voi enumera azi doar câteva din cele mai potrivite modele pentru membrii Hoardei. Swiss Army Knife

Pe primul loc în ordinea numerelor de pe tricou, una din cele mai utile invenții ale țării vacii mov, briceagul elvețian reprezintă o sculișoară compactă, numai bună de operații mici, excelent de purtat în buzunar la orice ocazie, de la învârtitul pe lângă casă și până la expediții în jungla amazoniană. Paleta impresionantă de versiuni oferă un model potrivit pentru fiecare. În general, luând în considerare și modelul clasic ”Soldier”, încă în dotarea armatei elvețiene, un briceag cu 4-6 lame (lamă lungă/scurtă, desfăcător de conserve, desfăcător de sticle, tirbușon, cârlig, eventual foarfecă și fierăstrău scurt) oferă soluția a 90% din nevoile tăietoare ale unui om normal.

Victorinox Soldier

Victorinox Soldier

Pe al doilea, trecând în gama medie, umila baionetă de Kalașnikov reprezintă una din cele mai bune alegeri pentru un insurgent. Venind gratis cu pușca (sau putând fi cumpărată cu 10-15$), la momentul apariției sale a fost unul din cele mai remarcabile cuțite de luptă. Lama de tip Bowie are pe coamă un set de dinți de fierăstrău ce taie lemnul destul de ușor, având capacitatea de a secționa și alte materiale, cum ar fi plasticul și aluminiul, iar folosită împreună cu teaca (ce este, în general, izolată) se pot tăia diverse chestii cum ar fi sârma ghimpată și cabluri electrice. Rezistentă la abuzuri, este totuși o lamă destul de casantă din oțel carbon, ce necesită îngrijire.

Baionetă AK

Baionetă AK

Pe locul trei, produsul firmei austriece cu același nume, cuțitul de luptă Glock, oferit în două versiuni (F78 – fără fierăstrău, F81 cu fierăstrău), este realizat din oțel carbon de arcuri (având deci o elasticitate foarte bună) și are o teacă din polimer cu sistem de blocare a cuțitului, o buclă de prindere la centură și un orificiu de surgere a apei.

Glock F81

Glock F81

Pentru rafinați, pe locul 4 avem așa numitul ”multitool”, un patent multifuncțional cu tot felul de lame, șurubelnițe, foarfece și alte asemenea. Oferta este iarăși foarte mare, din care se recomandă modelele produse de firmele consacrate ca Leatherman (inventatorul multitool-ului), Victorinox, Gerber sau SOG, ce oferă jucării de foarte bună calitate. Multitool-ul devine o necesitate în cazul demolatorilor, toate firmele oferind modele de tip EOD, cu sistem de sertizare a capselor pirotehnice neelectrice pe fitil.

Leatherman MUT EOD Black

Leatherman MUT EOD Black

În cazul luptelor în terenuri împădurite, devine utilă o sculișoară de ceva mai mari dimensiuni, o macetă, kukri sau parang, după denumirea malaieziană. Având o lama mai lungă și mai grea, aceasta poate tăia pari pentru improvizarea de tărgi și/sau construirea de adăposturi. Lama lungă și mai lată în față se bate în general din foaie de arc, material cu proprietăți foarte bune de rezistență și elasticitate. În imaginile de mai jos aveți modelul creat de ruși pentru trupele Spetsnaz (zice-se) și un Martindale Paratrooper englezesc, ce a fost al meu și, cum se întâmplă foarte des, cineva l-a ”împrumutat” pe termen nedefinit.

Maceta Spetsnaz

Maceta Spetsnaz

Martindale Paratrooper

Martindale Paratrooper

În general, sculele enumerate mai sus vor satisface cu vârf și îndesat nevoile oricărei șatre de flăcăi veseli, aflate la ”picnic” pe diverse coclauri. Cu bani nu tocmai mulți, se pot cumpăra cuțite solide și extrem de utile.

Parles-vous francais?

Dragii moșului, sunt sigur că imaginile din clipul de mai sus vă sunt foarte familiare. Sunt din știrile de ieri, despre atacul de la Paris. Ca să dau cu tifla diverșilor dătători cu părerea din televiziuni, spun ”atacul” și nu ”atentatul terorist” pentru că treaba de ieri, după părerea mea, este o operațiune paramilitară de precizie, un asasinat multiplu cu ținte exacte, dacă vreți echivalentul islamist an unui atac cu drone american.

De ce spun asta? Pentru că în cei aproape 20 de ani cât am avut ca hobby operațiunile ”murdare”, formațiunile insurgente, ”neregulate”, unitățile paramilitare și de gherilă, începând cu partizanii sovietici și SOE-ul englez din cel de-al Doilea Război Mondial, continuând cu războaiele de decolonizare, post-coloniale și civile din Africa (Angola, Mozambic, Katanga/Congo, Guineea Bissau, Sudan, Somalia, Etiopia/Eritreea), războaiele mai mult sau mai puțin oficiale din Indochina (Vietnam, Laos, Cambodgia), terorismul palestinian și terminând cu gherilele marxiste europene susținute de KGB ce ajutau ”lupta de eliberare de sub jugul imperialist al popoarelor din Africa, Asia și America Latină” sau Operațiunea GLADIO a NATO, am învățat că există anumite șabloane, căi de de acțiune sau modus operandi specific unor anumite genuri de grupări insurgente/teroriste/de gherilă.

Pentru a defini termenul, ”paramilitar” denotă o organizație militară sau semi-militară a cărei structură organizatorică, instrucție, subcultură și funcție e sunt similare cu cele ale forțelor armate ale unei țări, fără a face parte în mod oficial/formal din acestea. În România, cel mai bun exemplu de forțe paramilitare au fost Gărzile Patriotice din perioada comunistă.

Întorcându-ne la ziua de ieri, avem un atac relaxat, metodic, secvențial, realizat după un scenariu îndelung repetat, după tipicul forțelor speciale. Analizând echipamentul (hainele aproximativ civile, ”pieptarele” port-încărcător și armele de tip Kalașnikov) concluzia este aceeași – o operațiune bine gândită, în care confortul operatorilor, anonimitatea, capacitatea de discriminare și de eliminare a victimelor colaterale sunt esențiale în planificare. Nu este o operațiune tipică organizațiilor islamiste de astăzi, caracterizate prin atentate (sinucigașe sau nu) cu bombe improvizate din explozivi artizanali sau industriali, ci mai degrabă duce cu gândul la atacul lui Carlos Șacalul asupra Conferinței OPEC de la Viena din 1975 sau la atacurile gherilelor marxiste ca Armata Republicană Irlandeză,  Armata Roșie Japoneză (masacrul de pe aeroportul Lod din Israel în 1972), Facțiunea Armata Roșie germană sau Brigăzile Roșii și formațiunile de extremă dreaptă contolate de rețeaua GLADIO a NATO ce au ucis sute de oameni în Italia anilor 1970-1980 al căror operatori, antrenați de instructori ai KGB sau altor servicii secrete comuniste (StB-ul cehoslovac, Stasi est-german sau DS-ul bulgăresc) deveniseră unii dintre cei mai buni luptători de comando din lume, capabili de a se infiltra și a lovi oriunde în lumea vestică.

Acest atac ridică mai multe întrebări analiștilor de intelligence, prima fiind posibilitatea unei operațiuni de tip ”steag fals” (false flag) menită să atragă Vestul în războiul din Levant de partea regimului Assad (nivelul mult peste medie a pregătirii militare a atacatorilor) sau posiblitatea de creștere masivă a nivelului instrucției, tacticilor și strategiilor militanților extremiști, ceea ce impune o reanalizare a nivelelor de alertă, a strategiilor de răspuns contra/antiteroriste și a politicilor pro/antiemigrare a țărilor Vestice.

Hoarda Toyota – Organigrama

Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, în disertația de azi vom trata cel mai de jos nivel al organigramei din Hoardă, și anume celula multifuncțională. La fel cum familia e fundamentu’ societății, celula multifuncțională este baza oricărei mișcări insurgente sau de gherilă.

Celula fundamentală a oricărei organizații insurgente sau/și de gherilă este compusă, potrivit studiilor de specialitate, din 5-8 oameni, fiecare cu competențe specifice, dar care sunt antrenați să poate face treaba oricărui coleg din șatră. Înarmați cu arme ușoare, grenade, explozive improvizate și motorizați cu mașini civile, celula noastră poate executa o gamă mare de operațiuni specifice, cum ar fi asasinate, atacuri cu IED, mortiere sau rachete, luări de ostatici, răpiri, sabotaje, supraveghere/strângere de informații, ”colectare” de fonduri și atacuri de anvergură ca parte a unei forțe mari. Aceasta este unitatea de bază din care derivă toate celelalte celule specializate.

Principalele posturi în organigramă cu armamentul individual aferent sunt:

  • șef de celulă (cunoscut și ca ”bulibașă”) – cărător de AKM sau mitralieră universală de tip PKM,
  • adjunctul șefului – cărător de AKM, eventual cu un aruncător de grenade de tip GP30,
  • 2 grenadieri, înarmați cu AKMS-uri cu pat rabatabil și aruncătoare de tip RPG-7/AG-7,
  • un lunetist/gardă de siguranță, înarmat cu un Mosin Nagant cu lunetă (sau fără),
  • o gardă de siguranță, înarmat cu o pușcă mitralieră de tip RPK,
  • 1 sau 2 șoferi, dotați cu AKMS-uri și pistoale.
Șef sau bulibașă

Șef sau bulibașă

În afară de armamentul sus menționat, în arsenalul celulei se pot găsi materiale de demolare (explozivi industriali, încărcături cumulative, grenade antitanc) cu diverse sisteme de inițiere (timp, presiune, optice, comandate prin radio, acustice, magnetice, de proximitate, infraroșu, etc.), dispozitive explozive improvizate de diverse feluri și mine antitanc clasice și de tip ”side attack”.

Side attack

Side attack

Echipamentul non-militar constă în binocluri, receptoare GPS comerciale (un Garmin eTrex H costa în jur de 100$), camere video și digitale pentru înregistrarea ”reușitelor”, dispozitive de vedere nocturne, un laptop, telefoane mobile și de satelit.

Garmin eTrex

Garmin eTrex

Motorizarea echipei se face cu așa numitele NSTV-uri, ”non-standard tactical vehicle”, în această categorie intrând orice vehicul civil, preferate fiind SUV-urile cu pedigree de tip Toyota Land Cruiser sau Nissan Patrol, precum și camionete de teren de tip Toyota Hilux sau Mitsubishi L200, multe dintre acestea fiind ”împrumutate” de la diverse ONG-uri. Dar aceasta e o altă discuție.

Toyota Land Cruiser

Toyota Land Cruiser

Luând în vedere armamentul greu, expresia ”nu au în dotare” nu este echivalentă cu ”nu folosesc”. Membrii celulei pot folosi mortiere de diferite calibre (de la modelele mici de calibru 60mm la cele tractabile de 120mm), rachete de calibrul 107mm, trase din lansatoare improvizate sau de tip BM-14/Type-63, precum și lansatoare multiple de rachete de tip BM-21 Grad, în acest caz putând funcționa și ca observatori înaintați de artilerie.

BM-14

BM-14

Având un număr mic de luptători și o flexibilitate mare în utilizare, acest tip de unitate paramilitară se impune prin eficiență, capacitatea sa de a se infiltra în mulțime, ușurința în antrenare (folosirea echipamentelor simple fiind un atu) făcând-o un adversar de temut pentru armatele moderne.