Ladies and gentlemen…

… meet the Rhino. Sau Rinocerbu’.

VLUU L200  / Samsung L200Va fi platforma de experimente, modificări și alte asemenea, pe post de jucărie, sistem logistic, generator de curent și orice vă trece prin cap, turnați mai jos. Promit ca le voi citi pe toate, cu toate că (și acum vine partea mai tristă) în următoarele luni voi fi extrem de ocupat cu cea mai importantă perioadă din viața oricărui student: licența. Așa că nu voi mai scrie așa de mult, dar promit sa mă revanșez.

Have fun:

Road to…

Kaninah, guvernoratul Hadramawt, Yemen

Somewhere...

Somewhere…

Din toată situaţia, măgăruşul era singurul nevinovat. Sau poate singurul vinovat. Căruţul răsturnat şi fructele împrăştiate blocau drumul îngust, iar şoferul Volkswagenului Transporter începu să ţipe. Ajutorul său, enervat, trase un foc în aer, ceea ce-l luă prin surprindere pe Honved, servantul de la mitralieră, care, cu aplomb, consumă o jumătate de bandă ciuruind dubiţa. „O situaţie confuză” ar fi descris rapoartele oficiale incidentul, şi ar fi fost purul adevăr.

– Ce dracu’ faci, Honved? Unde ţi-e capu’? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Mi-a scăpat degetu’ pe trăgaci, spuse împricinatul ridicând din umeri. Cine dracu’ l-a pus pe ăla să tragă ca la nuntă? Uite ce se întâmplă când nu respecţi regulamentu’…

– Bă, tu eşti tâmpit? E război civil aici, nu suntem la cazarmă!

– Gura, controlaţi duba şi vedeţi ce şi cum. O ştergem rapid de aici, spuse Bărbosu’ băgând pistolul în toc. DeeJay, da-mi Inmarsatul.  Şi mai freacă staţia aia. Cineva trebuie să răspundă la bază, ca-mi bag picioarele. N-o să mor într-o fundătură uitată de Dumnezeu pentru că-şi împachetează ei ţoalele de gală!

– Bine şefu’, se auzi vocea moale a lui Bela.

Bărbosu’ privi încruntat cerul senin.

– Auzi bă ungure, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Lunetistul se uită într-o doară la el.

– Șefule, treci în maşină, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Bennett de la OGA. Legenda vie a trailerului privea concentrat pe ecranul de pe perete. Mitraliorul din camionetă ciuruise dubiţa sănătos, spera doar că încărcătura scăpase fără alte răni. Dar cine erau cei din maşină? Uniforme, arme de tip est-european… Erau din Forţa de Stabilizare? Ceru tehnicianului să mărească imaginea celui care părea liderul grupului.

* * *

Yemen

Acoperit de DeeJay şi de Dumbravă, Bărbosu’ deschise uşa laterală a Transporterului. Pe cele din faţă nu avea rost, era clar că mitraliera Honvedului se achitase cu brio de menirea ei. Pe lângă un purtător de Kalaşnikov decedat, căpitanul mai găsi doi prizonieri legaţi de mâini şi de picioare, cu saci negri pe cap. Nu mai avea loc de îndoială, aşa că le făcu semn subordonaţilor să-i ducă la camionetă şi adună rapid tot ce însemna acte şi dispozitive electronice.

* * *

Trailerul

Bennett privi cu atenţie steagul de pe mâneca ofiţerului. Avea memoria feţelor, de aceea ceva îi părea cunoscut. Mai văzuse undeva figura acestuia. Roşu, galben, albastru, plus ceva ca un dragon cu cap de lup brodat peste. Căută pe Google drapelul. Două ţări, România şi Ciad. Clar, forţa de stabilizare. Dar cine era ofiţerul, de ce figura lui i se părea cunoscută? Vedea cum oamenii săi erau luaţi din epava ciuruită şi mutaţi în bena camionetei. Transmise un mesaj cu prioritate CRITIC.

* * *

Yemen

Bărbosu’ ridică iar telefonul de satelit încercând să prindă baza, în timp ce Dumbravă, DeeJay şi Honvedul încercau să asigure un confort minim celor două victime, după ce le tăiaseră legăturile. Rănile multiple arătau o tortură destul de rea, cine-i prelucrase pe cei doi folosise multă forţă. Dar nici ei nu erau tipul clasic de arabi subnutriţi. Păreau bine făcuţi. Trei priviri întrebătoare se întoarseră spre comandantul lor.

* * *

Trailerul

George Andronescu. Captain, Romanian Army reserve. Scout, mountain warfare specialist, sniper and demolitions qualified. Certified paramedic. Former journalist. Previous deployments: Chad, Syria, South Sudan.

Arpad Bela. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, sniper qualified. Previous deployments: Syria.

Adrian Dumbravă. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, parachute rigger, driver/mechanic. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Tiberiu Popescu. Sergeant Major, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, RTO/communication specialist. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Marko-Istzvan Rosztóczy-Szervánszky. Corporal, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, machine gunner qualified. Previous deployments: Syria.

Bennett fluieră. Şase ani. Coloana de refugiaţi din Ciad. Reporterul dement era acum căpitan în rezervă. Căută în memorie. Cum îl numise atunci mercenarul ăla ucrainian, copilotul de pe avionul de transport? Bozgor.

* * *

Yemen

Bărbosu’ încerca a cincea oară telefonul de satelit. Nici un răspuns. Întinse mâna să plieze antena, când aparatul bipăi scurt şi pe ecran se ivi imaginea unui plic poştal. Cine dracu’ îi dădea lui sms-uri? Deschise mesajul.

„Take care of my men, bozgor. I’ll buy the drinks. Instructions will follow”

Cei patru soldaţi din Toyota Hilux îşi priviră uimiţi şeful cum arătă degetul mijlociu cerului şi urlă:

– Sunt dobrogean, în morţii mă-tii, nu bozgor!

* * *

Trailerul

– I think they got your message, Sir, spuse tehnicianul din faţa consolei, rânjind amuzat la gestul celui de pe ecran.

* * *

Yemen

– Honved, trusa medicală! Şi din containerul alb, două pungi de glucoză şi două de Ringer! urlă Bărbosu’. Restul în maşină şi valea!

– Şefu, am prins baza! E Schmidt, germanezu’…

– Pai Richardson unde dracu’ e?

– Pe mine mă întrebi?

Bărbosul luă receptorul staţiei radio AN/PRC-117. De la capătul celălalt se auzi vocea maiorului german:

Captain, the main base was attacked, we are preparing to shut down and get out. Expecting new attacks. I spoke to colonel Richardson and you are advised to leave the country immediately, by any means. You are on your own, officially. I say again, you are on your own! Do you understand?

– Yes sir, we will leave the country. We will expect any help?

No. Proceed to nearest Yemeni border exit and go! Contact your embassy in the country you land. This is an official order!

– Clearly understand. Patrol 226, over!

Good luck, captain!

– Deci valea, spuse Bărbosu’. Asiguraţi pe amărăţii ăia doi şi s-o călcăm…

– Unde bre? Şi cine bidonu’ meu sunt ăştia? întrebă Dumbravă.

– La dracu’! Şi ăştia, dacă ar fi să ghicesc, sunt Delta. Sau CIA. Americani, sigur.

– De unde ştii?

– Mi-a adus aminte cineva că am o datorie la el. Cam lungă. Trebuia să dau de băut acum nişte ani, dar nu s-a prezentat s-o încaseze.

– Şefule, nu arată ăştia a  americani. Sunt arabi ceva mai hrăniţi… spuse honvedul.

– Cred că-s ceva neam de vaffanculo, macaronari sau ceva mexicani, ăia-s mai coloraţi…

– Mda, spuse mitraliorul, bagi pungile astea în ei? Le agăţ de postament?

– Exact, spuse căpitanul, scoţând telefonul de satelit care începuse să bipăie. Deschise mesajul.

„Head east to Mahmeddah, then go south to Hisn Ba Qirdan. Follow the river valley until you reach the E3 road, go south east to As Sufal. Then go south-west until you reach the sea coast. You will be waited. Password is Bozgor, answer is Chad.”

– Bela, scoate harta!

* * *

6 ore mai târziu, As Sufal, Yemen

– Acum ce facem, şefule? întrebă Bela de la volan.

– Ia-o la dreapta, spre Aden. Avem de mers până ajungem la mare. Mai ai vreo 15 kilometri, dacă harta nu minte. Când ajungem la ţărm, cică ne aşteapta cineva. Presupun că va trebui să lăsăm maşina, să ne săltăm bagajele şi să ne cărăm cu ceva elicopter. Ce muniţie mai avem?

– Păi ce-a consumat Honvedu’, juma’ de bandă. În rest, muniţia e completă. Apă avem, haleu este, vezi ce ne mai trebuie pentru autostopiştii ăia doi, spuse DeeJay, adjunctul la comandă. Ce fac?

– Bre, după câte două pungi de glucoză şi una de Ringer de căciulă, cel puţin au puls şi tensiune stabilă. Oxigenarea e la 96%, ceea ce-i bine, presupun că n-au leziuni interne. Per total, vor prinde mâine soarele răsărind…

– Bun aşa, rânji operatorul radio.

Munţii sterpi care se mai vedeau în zare lăsaseră loc unui deşert aproape plat, presărat cu tufe de iarbă uscată şi culcată de vânt. În benă, îngrămădiţi printre bagaje, cei doi străini absorbeau încet conţinutul pungilor de perfuzii, supravegheaţi atent de căpitan şi de mitralior.

– Şefule, ajungem pe plajă, spuse lunetistul de la volan. Nu-i nici un elicopter aici…

– Cum dracu’? Da’ ce e?

– Pai văd o barcă cu motor şi doi sprijiniţi de ea, par că fumează…

– Hai la ei, să-i intrebam de sănătate.

Camioneta se apropie încet de Zodiacul cu motor, cu armele pregătite. Bărbatul mai înalt ce se sprijinea de barcă veni spre ei, în timp ce celălalt începu să pregătească plecarea.

– Who is the bozgor? întrebă.

– I am, I was in Ciad, veni replica Bărbosului.

– Ok captain, help me move the wounded, take your bags, leave the truck and we have to go. We’ll made a nice boat trip to Horn of Africa, spuse bărbatul bronzat zâmbind.

– Ce zice ăla şefu’? Că engleza mea nu-i prea strălucită, spuse Honvedul.

– Cică să-i mutăm pe autostopişti în barcă, să ne luăm bulendrele şi să lăsăm căruţa aici. O să facem o plimbare cu barca.

– Care barcă, aia de cauciuc?

– Presupun că au una mai mare, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Cu asta nu ajungem noi în Africa nici să ne ducă Sinbad Marinaru’…

Zis şi făcut, cei doi răniţi fură aşezaţi în barcă cu atenţie, bagajele mutate, iar cei cinci membrii ai patrulei dădură o mână de ajutor împingând Zodiacul la apă. Îşi găsiră locuri confortabile şi priviră coasta cum se îndepărtează.

– I hope you don’t mind, captain, spuse încet cel ce părea la conducere, but because of your passengers we must keep a very low profile.

– Ce zice yankeu’?

– Că din cauza autostopiştilor tre’ să mergem pe burtă, de-aia n-au venit cu elicopterele…

După o jumătate de oră, barca se lipi de o navă de mici dimensiuni, cu catarg şi vele. Răniţii fură imediat transportaţi în cală, la umbră, bagajele săltate la bord iar cei cinci soldaţi fură invitaţi pe punte, să ia loc în faţa unei mese îmbelşugate. Era o schimbare binevenită faţă de raţiile mâncate în ultima săptămână. Doze de sucuri reci fură împărţite.

– Do you have a Dr. Pepper at hand? întrebă Bărbosu’.

– Ce-i aia? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Suc de cireşe. Bate la cur orice, după părerea mea.

– Dă-mi şi mie unul, să-l încerc…

* * *

15178-sailing-largeQandala, Somalia

Croaziera durase o zi şi o noapte, timp în care Bărbosu’ primise mulţumiri pentru tratamentul asigurat celor doi autostopişti de către un medic ce se ivise din cala vasului. Dormiseră pe punte, înfăşuraţi în pături, vegheaţi de cerul înstelat şi legănaţi de valuri. Era atâta linişte, îşi spuse Bela, că-şi putea auzi gândurile. Nu împuşcături, nu urlete, nu frica de necunoscut. Doar o mare calmă, o navă cu pânze şi linişte.

După prânz, dhow-ul se apropiase de gura unui râu. Marinarii arabi strânseră pânza mare, lăsară la apă barca cu motor şi mutară răniţii în ea. Americanul făcu semn celor cinci soldaţi să-şi strângă echipamentul şi să coboare în Zodiacul ce sălta uşor pe valuri. Odată toată lumea la bord, cârmaciul făcu un rondou larg în jurul navei şi se îndreptă spre mal. Acolo erau aşteptaţi de un bărbat înalt, solid, cu o barba stufoasă şi un aer relaxat de şef.

– Captain Andronescu, my name is Bennett. I think we have a long history to share together. And this one, spuse el întinzându-i o sticlă de Remy Martin.

– Seems that you know more about me than I know about you, sir, including my tastes of booze… replică Bărbosu’ zâmbind.

– Ce ciripesc aia acolo mă? se auzi şoapta Honvedului. Că am învăţat engleza în orezărie…

– Şefu’ îi zice ăluia ca amerlocu’ îl cunoaşte bine, incluzând preferinţele la pileală, primi răspuns de la Dumbravă.

– E de bine sau de rău?

– Zic că-i de bine, dacă împart cu noi sticla aia…

Bărbosu’ primi sticla şi făcu semn spre două camioane din spatele lui Bennett, unul în care fuseseră încărcaţi cei doi răniţi, doctorul şi echipamentul medical. Americanul făcu semn către cel gol, iar Bărbosu’ şi Dumbravă schimbară nişte zâmbete de încântare.

– Low profile, that’s it? fu întrebarea pusă americanului.

– Lowest at all, răspunse acesta rânjind.

– Ce dracu’…

– Gura Honved. Nu în fiecare zi ai ocazia să te plimbi c-o bucată de istorie!

– Adică?

– Unimog 404, Dumbravă, ştii să-l conduci?

– Ştiu bre. Am văzut unul în Germania, la un vecin de-al lu’ văr-meu. E pe benzină, are motor de 2 litri şi ceva, luat de la Mercedesu’ ăla vechi, bot de cal. Motoare fără moarte, mănâncă benzină oricât de proastă, punţi portal, camion simplu, de luptă şi război. E modelul ăla cu trei manete la cutia de viteze?

– Cum dracu’ trei manete la cutia de viteze? se auzi vocea DeeJay-ului.

– Prima schimbă vitezele, a doua schimbă sensul de mers, înainte-înapoi, şi a treia cuplează reductorul. Simplu!

– Simplu pentru tine, bodogăni transmisionistul. Nevastă-mea abia se descurcă cu una…

– Îmbarcarea! Dumbravă, conduci tu sau trec eu la volan?

– Boss, fă-mi plăcerea şi lasă-mă pe mine…

* * *

unimog_s_404_sp_2014-06-15Drumul fusese scurt. Ajunseseră la o pistă de pământ bătătorit, pe care staţiona un Hercules cu însemne civile. Primul camion urcă direct, iar cel de-al doilea îl urmă. Patru aviatori se repeziră să asigure cele două vehicule, în timp ce piloţii porneau motoarele şi efectuau ultimele verificări înainte de zbor. Bărbosu’ desfăcu sticla de coniac şi trase un gât zdravăn. O întinse americanului.

– I should pay for another one, I was due for six years…

– It’s ok, răspunse acesta sorbind din sticlă înainte dea o întinde spre Bela. Acesta sorbi şi o întinse celui de-al doilea american, cel care-i luase de pe plajă. Acesta, al cărui nume aflaseră că este Matt, sorbi fără comentarii şi o împinse DeeJay-ului. Sticla făcu astfel încounjurul calei avionului până se goli.

– For the guys you saved, fu concluzia lui Matt, scoţând o sticlă de bourbon. This one is on me, spuse el înmânând sticla Honvedului…

A state of mind

„Trance is a state of mind” – DJ Tiesto

SL272933Dragii moşului, aia a fost jucăria cu care m-am bestializat în weekend. Un Hilux dubla cabină, în varianta de bază, cu 88.000 km la bord, nemodificată, aparţinând celor de la RedBull. Am chinuit-o prin pasul Jiu-Cerna şi la Râpa Dracilor, cărând lemne pentru focul de tabără, pe drumuri forestiere rupte de camioanele forestierilor ilegali (RomSilva să trăiască!), fără să sughită în vreun fel, încărcată cu buşteni şi cinci nesănătoşi la cap.

Seara, la foc, întrebat de ce mi-am pus ambiţia să urc până în varful Pietrei Iorgovanului, mi-am dat seama că Hilux-ul, ca maşină în sine, nu reprezintă nimic. Ceea ce conteză e ideea din spatele lui, conceptul de lucru universal, care poate face orice, ajunge oriunde, la orice oră din zi sau din noapte, indiferent dacă e căratul unui kilogram de roşii de la Lidl sau degustarea de jiao-zi în Beijing, luând în răspăr tot Drumul Mătăsii ca să faci asta.

Ideea de briceag elveţian în lumea auto, ce poate face orice îi trece prin cap unui om (mers pe şosea sau arătură, transport marfă ori persoane, maşină de luptă, vehicul de plăcere) şi să ajungă oriunde, din creierii munţilor până pe cea mai depărtată plajă, surâde unor utilizatori la fel de polivalenţi ca maşina ce-o aleg. Indiferent dacă eşti scafandru, paraşutist, pasionat de camping sau alpinist (dau doar câteva exemple) genul ăsta de maşină va fi printre primele la care te vei gândi.

La fel şi oamenii. Indiferent de ce te apuci mai întâi, vei ajunge s-o faci si pe aia, şi pe cealaltă, aşa că la final te vei trezi o persoană capabilă să facă orice, să ajungă oriunde, prin forţe proprii, fără a cere ajutorul cuiva. O persoană ce face treaba până la capăt, fără să-i pese de părerile „binevoitorilor”, indiferent de eforturi sau sacrificii. O persoană polivalentă, policalificată, echivalentul uman al briceagului elveţian.

Ca final, o piesă favorită a lui DJ Bumtzi-Bumtzi Fumatu’, mare amator de gazon, piesă ce avea mari şanse să ajungă în topul most hated, alături de Holograf:

Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că Rosztóczy-Szervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

- Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii:

„Don’t have” vs „don’t use”

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?

Cap. 4: … cu de toate

Zakho, Kurdistan

– Ce bidonu’ meu vrea ăla, mă? se auzi vocea șoferului.

– Stai dracu’ potolit, cu mâinile la vedere, că nu ești la tine-n Colentina! veni răspunsul. Felcere, pregătește banu’, mergem la cumpărături.

– Ce cumpărăm, șaorma? se auzi o voce calmă și încrezătoare.

– Numa’ la șaorma ți-e gându’, spuse tipul de lângă mașină. Luăm altceva, mai gustos. Gogele, stai cuminte aici, cu mâinile la vedere. Nu de alta, da’ dacă te împușcă ăștia și-mi strică parbrizu’, îl pun pe Crețu’ amanet!

Crețu’ era fratele șoferului, mezinul găștii, un student cuminte foc, numa’ bun de pus pe rană. Între ei era celebră sfiala Crețului în ceea ce privea fetele, la care avea mare succes, din cauza feței sale de nevinovat.

Cei doi dispărură pe aleile bazarului, în timp ce șoferul apăsă pe butoanele radioului. Din boxe se revărsă o melodie lentă, ce parcă se potrivea cu peisajul din jur. Privi ecranul de pe consola centrală: Hans Zimmer – Hunger.

”Să-mi bag …” gândi el.

*

 Totul începuse cu 5 zile înainte, cu un telefon. Se uitase la știri și apoi îl sunase pe Felcer:

– Bursucu’ ce face?

Ăăăă, nu știu! venise răspunsul. Am două numere de telefon, îl sun acum. Sper să fie bine…

– Și eu sper, te-ai uitat la știri?

Iranienii? se auzi vocea Felcerului, crescută cu vreo două octave. Nu-mi zice că-s la el în zonă! Stai, stai… Soran, Shaklawa, Erbil…

– Ce bani avem?

Ăăăăă de ce? Doar nu vrei să mergem după el!

– Ar fi o idee, dacă aflăm pe unde e. Pregătește trusa medicală și anunță-l pe Sclipici, el va fi șoferul de schimb. Și vezi de ce bani dispui, avem 2800 de kilometri până acolo.

Hai că-l sun și te sun înapoi, ok? se auzi vocea îngrijorată de la celălalt capăt.

Bărbosul se uită pe harta de pe ecranul computerului și se încruntă. 2800 km, 8 litri la 100 km, asta însemna 224 litri motorină, cam 4 rezervoare… Descărcă harta în tabletă, adăugă o listă de cumpărături și coborî în curtea casei. În fața garajului, ridicată pe cauciucuri de 32 de țoli, stătea impasibilă o Toyota Hilux verde metalizat.

Din buzunar, telefonul începu să sune. Număr necunoscut, +822 16… ”Thuraya”, gândi el, ”Bursucu’!”

Ce faci bre? se auzi de la celălalt capăt al convorbirii.

– Tu ce faci, amețitule! Bagi oamenii în fibrilații?

Lasă-mă că-i groasă, au intrat iranienii, sunt lupte peste tot, aeroporturile sunt închise, pe ăia de la ambasadă îi doare în fund de noi…

– Tu unde ești?

La o sondă, la mama dracu’, cu ambulanța. Rămânem aici până la noi vești, apoi va trebui să văd cum dracu’ vin acasă. Că mi s-a acrit.

– Tot Land Cruiseru’ ăla îl ai ambulanță? Telefonul ăsta e al tău?

Da, în ambele cazuri. De ce?

– Sper că ai cum să ții telefonu’ încărcat. Vezi dacă poți să-mi trimiți niște coordonate GPS prin sms. Îl sun pe Felcer și pe Sclipici și venim după tine cu tigaia mea. Ok?

Îi sun eu. Mulțumesc, frățioare.

– Stai tu liniștit. No one is left behind, vorba lu’ Zimmer.

După 5 minute, Sclipici la telefon:

Bă, tragi la mine noaptea asta? Să-l dau pe Crețu’ afară, zicea că vine cu gagică-sa…

– Care dintre ele? Spune-i că ajung în 4 ore, spuse Bărbosu’, urcându-se în mașină.

*

 … Îi văzu întorcându-se. Felceru’ avea în mână o pungă mare de plastic și ceva atârnat de umăr, iar celălalt căra o ladă din lemn cu mânere.

– Ce dracu sunt alea? întrebă Sclipici.

– Kebab Kenjeh, veni răspunsul Felcerului. Ăsta l-a ales. Și sunt niște porții…

– Nu bă, alea de le aveți pe umeri. Ce flintă e? Și ce-i în lada aia?

– Păi, fratele meu, ținând seama că n-ai făcut o zi de armată, nu cred că-i cazu’ să-ți bați capu’, zise Bărbosu’. Sculișoarele astea nu-s pentru toți jucătorii de CounterStrike, ci doar pentru ăia cărora le place versiunea live.

– Da, da, bine că ești tu deștept. Deci, ce-i în ladă?

– O cutie de muniție și ceva grenade.

– Și pușcociu’?

– Un Kalașnikov sârbesc. Ceva asigurare suplimentară că ne vom întoarce sănătoși.

– Acum ce facem?

– O luăm din loc. Vezi pe unde-i ieșirea spre Duhok și calc-o.

După 10 minute, făcură pauză la o benzinărie. Rezervorul era jumătate, dar făcură plinul pentru a avea o rezervă în caz că lucrurile erau mai nasoale decât consideraseră. Dosite printre bagajele din benă mai erau două canistre de câte 20 de litri. Într-un sfert de oră arma fuseseră curățată, reglată, verificată și stătea în poala Bărbosului, pe locul din dreapta.

– Calc-o spre Duhok, prietene, și trezește-ne când apare vreun post de control, spuse Bărbosu’ închizând ochii. Pe bancheta din spate, Felceru’ deja sforăia ușurel.

*

Ajunseră fără incidente la Duhok, opriseră pentru o cafea și Bărbosu’ trecuse la volan. La ieșirea din oraș, un polițist mustăcios le făcu semn să tragă pe dreapta. Urmă o convorbire într-un amestec ciudat de engleză, turcă și arabă, câteva bancnote își schimbară proprietarul, iar ei fură liberi să plece.

- Ce-ai bârfit cu ăla? întrebă Felceru’.

- Mi-a zis s-o luăm pe direct, spre Zawita și apoi Lalish. Drumul e foarte bun, zice, și iranienii n-au fost observați la Akre. Deci putem să ajungem lejer. Mergem, spuse Bărbosu’.

- Nu știam că vorbești araba, spuse Sclipici de pe locul mortului.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, veni replica șoferului. Treci la somn, va fi o noapte lungă.

Întunericul se lăsase încet peste munții care străjuiau șoseaua. Motorul mașinii torcea, înghițind kilometru după kilometru. Sclipici privi ecranul radioului. Lorena McKennit – Caravanserai.

- N-ai gusturi proaste la muzică, moșule, spuse el.

- Se pupă, ai? rânji Bărbosu’. Cine dracu’ s-ar fi gândit că vom fi trei demenți într-o camionetă, la miezu’ nopții, pe un drum uitat de Dumnezeu din fundu’ Irakului?

- Chestia asta nu e reală, nu? Adică, noi acum nu suntem aici, mergând după Bursucu’? E prea mișto drumu’…

- Bun venit în O Mie și Una de Nopți, Gogele. Ar fi trebuit sa ne oprim undeva, să facem un foc de tabără, să povestim legendele lui Harun Al Rașid, marele calif al Bagdadului, la un ceai fierbinte, înainte de a dormi lângă o caravană de cămile… Păcat că n-avem timp, dar poate o vom face într-o zi…

- Musai, e ireală senzația…

În fața lor, un indicator sclipi în întuneric: Nahla, 10 km, Akre, 37 km. Mai aveau o jumătate de oră, apoi vor porni tableta și vor urma ruta spre sonda unde se afla Bursucu’. Până în acel moment totul fusese liniștit, sperau că și mai departe va fi tot așa. Și că prietenul lor era bine sănătos.

*

- Cine dracu’ ar fi putut sa vină după mine? întrebă retoric Bursucu’. Cei trei care-au speriat Estu’!

- Lasa miștourile, ia bagaju’ și hai să ne cărăm. Nu m-a făcut mama ninja să bântui noaptea pe coclauri neumblate, împănate cu tot felu’ de neaveniți ce nu-mi vor binele…

- Zi mai bine că se deschide șaormeria în 4 ore și ți-e foame deja, se auzi vocea miștocară a lui Sclipici.

- Bă, ți-am zis că nu ești la tine-n Colentina? Aici șaormeriile sunt instituții serioase!

- Nu vă supărați, se auzi o voce necunoscută, nu știți cum ajungem la spitalul Floreasca? Avem două cazuri destul de grave, spuse posesorul vocii, un soldat ce se ivise parcă din pământ. Instantaneu, AK-ul Bărbosului fu la umăr, cu țeava îndreptată spre oamenii ce intrau cu armele îndreptate spre ei.

- Ni s-a spus că aici găsim un doctor competent. Ajutați-ne și vom pleca fără să vă facem probleme…

Unul dintre ultimii veniți arătă spre gâtul Felcerului, unde, atârnată de un lanț subțire de aur, sclipea Steaua lui David. Instantaneu, soldații îndreptară țevile armelor spre pământ, urmați imediat de Bărbos.

- Ce faci mă? întrebă nervos Sclipici. Cine-s ăștia?

- Niște flăcăi veseli, care, ca și noi, nu se află oficial aici. La ei acasă li se zice Sayeret. Se pupă sâmbăta cu Felceru’ la sinagogă.

- Of, să-mi bag… oftă din străfundul sufletului Sclipici.

- Prietene, se adresă Bărbosu’ celui care vorbise, adu răniții și ăștia doi îi vor petici pe cât se poate de bine, că-s doctori pe ambulanță. Nu știu ce vehicule ai la dispoziție, da’ se pare că va trebui să spălăm putina cât de repede posibil.

- Am săltat o șenilată de la iranieni. N-are viteză prea mare, da’ ne-a adus până aici. Aveți ceva mai bun?

- O Toyota Hilux și o Land Cruiser 105 ambulanță de aici. Câți sunteți?

- 8, din care 3 răniți, doi cam grav…

- Păi adu-i încoa’, ce mai stai?

*

Celor doi doctori le luase 45 de minute ca să trateze cei trei răniți. Cel mai grav fusese un pneumotorace sufocant, care avusese nevoie de o decompresie toracică, treabă rezolvată rapid cu o branulă și un prezervativ pe post de supapă. Folosind rezervele de plasmă ale ambulanței și sânge de la un soldat, rănitul moțăia acum legat de targa ambulanței, asistat de Bursuc și cu locotenentul israelian ca șofer. În față, Hilux-ul purta cu mândrie o mitralieră grea DShK de producție iraniană, montată pe rollbar. Ceilalți doi răniți erau instalați confortabil pe bancheta din spate, Sclipici era șofer, Felceru’, în dreapta, mai arunca câte un ochi în spate. Cei doi nu erau prea rău, o dublă fractură de braț și picior la unul și două găuri într-o pulpă la celălalt, operate expert de Bursuc. Acum moțăiau și ei, cu armele în poală. În benă, Bărbosu’ și ceilalți patru membri ai echipei israeliene se înghesuiseră printre canistrele de combustibil luate din blindatul iranian și de la sonda Bursucului.

- Deci, spuse sergentul care le stricase seara, care e itinerariul?

- Păi noi ne întorceam prin Duhok, apoi Zakho, granița turcă și acasă. Ne programasem să ne oprim în Turcia la un hotel pentru o baie și 12 ore de somn, zise Bărbosu’. De ce, aveți poftă de-o șaorma? Sau vreți să vă lăsăm undeva?

Urmă o conversație scurtă între sergent și căpitanul israelian. Bărbosu’ nu înțelegea ebraica, așa că trebui să aștepte finalul.

- Șefule, spuse sergentul, te superi dacă faceți un mic ocol? Va veni cineva să ne ia, da’ nu putem face autostopu’ până acolo. Deci te rugăm pe tine și pe băieți să ne duceți, dacă nu te superi.

- Unde tre’ să ajungem?

- De la Duhok spre lacu’ ăla de acumulare, e o tabără de refugiați sirieni. Va trebui să ajungem cam prin zona aia și de acolo voi vă vedeți de treaba voastră.

- Bine bre. Păi anunță lumea, eu îi zic lu’ Sclipici să schimbe direcția, spuse Bărbosu lovind de două ori în acoperișul mașinii. Sergentul cotrobăi printre lucrurile din benă, scoase ceva ce semăna cu o stație radio si o întinse căpitanului. Acesta luă receptorul stației, apăsă pe două butoane și începu să vorbească în receptor.

- Auzi, da’ de unde știi românește?

- Am crescut pe Fundeni, răspunse sergentul. Când aveam 16 ani mama a divorțat, l-a luat pe bunicul care e evreu și pe mine și-am emigrat în Israel. Încă mai avem apartamentul chiar lângă spital, da’ n-am mai fost de trei ani acolo…

*

Își luaseră rămas bun pe o bucată de nisip bătută de vânt, la 10 kilometri de tabăra de refugiați. Cei 8 membri ai echipei fuseseră așteptați de două Unimog-uri cu însemne de Semilună Roșie. Își strânseseră mâinile, cei trei răniți fuseseră urcați în camioane, primiseră provizii și combustibil suplimentar, era timpul să plece.

– Șefule, mulțumim pentru tot. Dacă nu erați voi, eram cu unu’ mai puțin, și Zvi e băiat tare de treaba, mi-ar fi părut rău să-l pierdem…

– Voi să fiți sănătoși, spuse Felceru’. Dacă mai ai nevoie, ne găsești în Colentina, zise el zâmbind. Apropo, cu ambulanța ce facem?

– Vom face noi în așa fel încât să ajungă înapoi. N-o să vă bată nimeni obrazu’, zise sergentul zâmbind la rândul lui. Baftă și drum bun înapoi…

– Ne vedem la București, spuse Bărbosu’ urcând în benă. Bursucule, treci la volan, Sclipici la somn, Felceru’ nu conduce, eu sunt servant la mitralieră. Calc-o, că deschide la șaormerie! zise el făcând din mână…

 

 

NSTV-uri

Dragi cititori, astăzi vom discuta despre diferitele mijloace motorizate de transport folosite de flăcăii din Hoardă, grupate sub numele generic de NSTV – non-standard tactical vehicle. Acesta poate fi orice vehicul din afara dotării forțelor militare (deci Humvee este exclus), printre favorite fiind cele folosite în general de diversele ONG-uri din zona respectivă, lesne de ”împrumutat”.

Toyota Land Cruiser - Somali version

Toyota Land Cruiser – Somali version

În general, sunt preferate mașinile de teren (SUV-uri sau pickup) Toyota, Land Rover, Nissan sau Mitsubishi, mărci ale căror modele utilitare constituie o prezenţă permanentă în orice bazar, piaţă, staţie de transport, pe orice drum. Folosite pentru a căra oameni, animale, marfă, produse agricole, în general, orice va trebui transportat din punctul A în punctul B, la mare preţuire sunt modelele japoneze de gen Toyota Hilux şi Land Cruiser, Mitsubishi L200 şi Nissan D22/Navara, primul fiind campionul absolut. Dotate în general cu motoare diesel simple, de 2,5l capacitate cilindrică, aceste cotigi au fost gândite ca utilitare pure, capabile de a folosi combustibil oricât de prost, cu suspensii rezistente (cu arcuri foaie), simplă sau dublă cabină (putând transporta confortabil 3-5 persoane) şi o capacitate de încărcare între 700-1000 kg. Amprenta logistică, faţă de o maşină blindată (transportor blindat, maşina de luptă a infanteriei, tanc) este mult redusă, consumul de combustibil este mai mic cu 25 până la 65%, sunt foarte uşor de întreţinut, piesele de schimb sunt mult mai ieftine decât cele pt maşini de luptă specializate, iar numărul lor le face foarte uşor de înlocuit prin cumpărare, rechiziţionare sau furt. Folosind o analogie cu armatele contemporane, funcţional şi doctrinal o Toyota Hilux având instalată o rachetă Fagot are acelaşi efect asupra adversarului ca un Humvee cu un TOW pe el sau un VBL francez ce are montată o rachetă Milan.

Stropitori

Stropitori

Având o capacitate de încărcare destul de mare, imaginaţia umană şi aparatul de sudură le-a dotat cu tot felu’ de drăcovenii omorâtoare, de la mitraliere uşoare de genul Kalaşnikov PK la tuburi de lansare a rachetelor de tip Grad, ciordite din instalațiile guvernamentale, trecând prin toată gama de jucarii intermediare, ca mitraliere grele DShK şi KPV, tunuri automate ZU-23-2 şi lansatoare de rachete nedirijate de tip S-5/S-8/S-13 pentru elicoptere.

Spețnaz Toyota

Spețnaz Toyota

Capturate de forțele sovietice în timpul războiului din Afganistan, unitățile Spețnaz le-au folosit împotriva foștilor utilizatori, camuflajul de mașini civile și încărcătura de luptă adăugată făcându-le mijloace de lovire mult mai eficiente decât blindatele greoaie și lente ale forțelor regulate. Potrivit lucrării ”Spețnaz GRU n Afganistane” a lui Alexandr Suholesky, mașinile capturate aveau un echipaj de 6 oameni (comandant, șofer/radio-operator, 2 servanți ai armamentului greu, 2 grenadieri) și aveau ca armament următoarele:

  • o mitralieră grea de tip DShK cu 300-500 cartușe rezervă de muniție sau un aruncător automat de grenade calibru 30mm de tip AG17 cu 87-116 lovituri;
  • aruncătoare de rachete termobarice RPO-A – 2-4 bucăți;
  • aruncătoare antitanc de tip RPG18/22 – 2-6 bucăți;
  • armamentul individual al echipei Spețnaz;
  • aruncătoare de grenade de tip GP-25 – 1-2 bucăți;
  • stații radio de tip R-392 sau R-159 – 1 complet.

Urcând o treaptă, un camion normal va duce ştacheta de transport mult mai sus, permiţând instalarea unor sisteme mult mai puternice, pornind de la mitralierele cvadruple de gen ZPU-2/4, cu 2 sau 4 mitraliere de 14,5mm, continuând cu tunuri antiaeriene duble de 23 mm (ZU-23-2), 37 mm (V-11) sau 57 mm (AZP S-60), cu o bătaie împotriva ţintelor terestre de 2-5 km şi o putere de penetrare de 20-100 mm oţel omogen, şi terminând cu celebrele BM-21 Grad, asigurând o mobilitate la fel de bună ca a maşinilor uşoare, în detrimentul vitezei. Oricum, o viteză de 50 km/h a unei formaţiuni insurgente poate fi atinsă cu uşurinţă, spre deosebire de viteza de maxim 30 km/h a unui AMX-10RC pe teren accidentat.

Siria special

Siria special

Concluzia o spune unul dintre cei ce au avut de luptat cu aceste jucării:

“You can’t underestimate the value of having a vehicle that is fast, will never break down, and is strong enough to mount a heavy weapon in the back.”