Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că Rosztóczy-Szervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

- Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Bun venit în Hoardă

Dragii moșului, poate ăsta ar fi trebuit să fie primul articol pe site. Sau cel cu lămuriri de la ”about”. Pentru cine a crezut că aici voi continua Armureria, o veste proastă.  Așa e viața, nu putem să le avem pe toate.

Jucăria

Jucăria

Aici veți găsi un pic mai mult. Veți găsi o viziune proprie asupra războiului, care nu prea e scrisă în manuale. Un război care pune accent pe mijloacele ieftine și multifuncționale de a duce războiul, unde un SUV va face treaba unui tanc, tunurile vor fi înlocuite cu lansatoare multiple de rachete, iar ”roiuri” de luptători se vor aduna, vor lovi și se vor dispersa la fel de rapid precum au apărut. Un război hibrid, în stilul celui purtat de Hezbollah în 2006, când a dovedit că până și puternicul IDF poate fi umilit. Se va vorbi despre  Mogadishu, despre Kandahar, Juba sau alte fundături uitate de Dumnezeu, unde legea o fac AKM-ul și RPG-7, nu Abrams sau B2. Vom vorbi despre cercetași, lunetiști, IED-uri, infanterie ușoară, celule teroriste, unități paramilitare și mai puțin despre drone, multiroluri sau tancuri. Despre oameni, nu despre scule.

The Team

The Team

Pe vremuri, după ce aș fi terminat facultatea, aș fi ajuns ofițer în rezervă. Acum nu cred că mai e cazul, dar poate ceea ce scriu aici va da idei celor care vor face parte din Armata Română.

Somewhere...

Somewhere…

Bun venit în Hoarda Toyota.

SERE

Dragii moșului, bârfa de azi are ca subiect situațiile extrem de nefericite când cineva chiulește, fiind pierdut ca patrupedul în porumb. Pentru situațiile de genul acesta, când împricinatul dorește să se întoarcă între prietenii și colegii săi de făcut prostii, s-au dezvoltat un set de competențe specifice, grupate sub acronimul SERE, adica Survival, Evasion, Resistance și Escape. Deci amatorii de leguminoase aveți nota 2, vă rugam să treceți la colț. :P

Pierdut pe coclauri

Pierdut pe coclauri

În general, situațiile de acest gen au ca scenariu un soldat/pilot ajuns din diverse cauze în spatele liniilor inamice, care trebuie să se întoarcă sau să fie recuperat de către forțele proprii. Pentru aceasta, el trebuie să se descurce singur o perioadă mai mică sau mai mare de timp, procurându-și singur hrana și apa, să se ferească de intemperii (frig, ploaie, arșiță, etc.), să ajungă în niște puncte de preluare prestabilite, să comunice cu forțele amice, totul în timp ce evită capturarea de către dușman.

"No one is left behind"

„No one is left behind”

Pentru aceasta, cei supuși riscurilor majore de captură trec printr-un curs de supraviețuire, cu tehnici derivate din cele de luptă a cercetașilor sau a forțelor speciale, unde învață să-și construiască un adăpost, să facă focul cu mijloace improvizate, să-și găsească și să-și prepare singuri hrana, să purifice apa de băut pentru a evita bolile gastro-interstinale, să navige în teren după hartă și busolă sau după mijloacele naturale (soare, stele), să se ascundă și să țină legătura cu forțele de recuperare, totul cu un echipament minimal. În caz de captură, soldatul este antrenat să reziste interogatoriilor o perioadă cât mai mare de timp și să evadeze cu prima ocazie, caz în care se revine la prima situație.

Echipamentul necesar este în mare parte improvizat, manualul de bază al tălpașului american, FM 3-21-75 recomandând aranjarea kitului de supraviețuire în trei straturi, în funcție de gravitatea situației:

– faza 1, soldat fără nici un fel de echipament: ace de siguranță (folosite pentru repararea hainelor si ca ace de pescuit), un briceag de buzunar cu o bara de magneziu pt aprins focul si o lungime buna (5-6 metri) de suspantă de parașută, folositoare pentru legatul diverselor lucruri.

– faza 2, soldat cu hamul port-încărcător, ce va conține un mic kit de supraviețuire și alte obiecte utilitare, cum ar fi un cuțit solid/baionetă, oglindă de semnalizare, pastile de purificat apa, banda adezivă, brichetă sau chibrituri impermeabile, ace de cusut și ață tare, aspirină, ceva bandaje, pungi mici de plastic pentru transportul apei, lumânări, etc. În fotografia de mai jos aveți un asemenea kit, cu toate componentele explicate:

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

Kit de supraviețuire, faza a 2-a

– faza a 3, soldat cu echipament complet (rucsac), în care se pot afla o pelerină de ploaie (cu care se poate improviza un adăpost sau se poate aduna apă de ploaie), un schimb de haine (impermeabile, pt fentat ploaia sau zăpada), un sac de dormit ușor, precum și apă și mâncare.

”Pentru oameni puternici”

”Pentru oameni puternici”

O mențiune specială pentru piloți și cei din Forțele Speciale, ei mai au în dotare așa numtele radiouri de salvare, stații radio cu frecvențe fixe, ce pot funcționa ca baliză de direcționare, asigurând localizarea supraviețuitorului și pornirea operațiunii de salvare în cel mai scurt timp.

Survival radio

Survival radio

În concluzie, am putea spune că SERE se ocupă în aducerea rătăciților acasă. :D