The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. 😀

Bufniţele

 

An-2

An-2

Crasna Vişeului, Maramureş

Toyota opri brusc, fără avertisment. Bărbosu’ se întoarse spre cei doi din spate:

– Jos! Şi, Piticule, mai discret, da?

– Adică? puse Piticul o întrebare fără răspuns.

În buza pădurii se vedeau două fete aşezate pe iarbă lângă o plasă de camuflaj întinsă peste un obiect de mari dimensiuni şi ceea ce părea un bărbat în uniformă ce făcea ceva la un foc.

– Blondule, i se adresă Bărbosu’, fă cunoştinţă cu domnu’. Are numele de cod Vasile şi nu-i bine să te iei la harţă cu el…

– Auzi băi puţă, se adresă acesta Piticului, dacă te vede Marmota, să vezi ce capace-ţi dă, spuse el îmbrăţişând transmisionistul de la VM. L-ai lăsat atunci fără palincă…

– Las’ că-i trece, spuse Piticu’ rânjind. Mergi cu noi?

– Binenţeles. Cine vrei să păzească puştoaicele astea cât bateţi voi coclaurile? Hai la cafea!

Blondul îşi mută atenţia de la bărbatul înalt şi spătos la cele două fete. O bruneţică mignonă şi o blondină mai înaltă, ambele în blugi şi adidaşi, cu tricouri negre. Cumva aveau un aer militar, cu bijuteriile discrete şi tunsorile oarecum cuminţi. Bruneta depuse două pupături prieteneşti pe obrajii Bărbosului şi îi întinse cana cu cafea.

– Ce ştie? întrebă Bărbosu’ făcând un semn din cap spre blondă.

– Lexa? Ştie că e copilotul meu în noaptea asta şi nimic mai mult. Ce nu ştie, n-o îngrijorează, îl ştii pe ăla care m-a învăţat treaba asta? spuse ea scoţând limba ca un copil.

– Da’ chiar, ce căutăm noi aici? întrebă Blondul.

– Flăcău’ tău şi-a uitat coaiele acasă, şefule? se auzi vocea brunetei. Sau îi place să se audă vorbind? Mai ştiu eu câţiva de-ăştia… spuse ea începând să desfacă plasa de camuflaj.

Înţelept, Blondul decise să nu răspundă insultei deschise. Mai ales că era ceva putred prin Danemarca, gândi el. Era clar, cele două fete nu erau turiste, iar Vasile venea şi el de pe la Vânătorii de Munte, din moment ce se cunoştea aşa bine cu Piticu’. Avea să fie o noapte plină de surpize, era clar.

De sub plasele de camuflaj se ivi un An-2 vopsit în verde măsliniu şi cu însemnele acoperite cu negru. Pe partea dreaptă, unde în mod normal trebuia să fie o dâră groasă de funingine de la eşapament, stătea instalat un cilindru metalic mărişor, vopsit şi el în negru. Arăta ca o tobă de eşapament, gândi Blondul, dar An-2-urile nu au tobe de eşapament, ce dracu’…

Se întoarse spre Bărbos, întrebător.

– Mergem să aducem acasă niște prieteni, spuse acesta ridicând din bena Toyotei un rucsac. Taci din gură, cască ochii şi nu supăra bufniţele astea două. S-ar putea să mai ai nevoie de ele şi e bine să laşi o amintire plăcută…

Mh, gândi Blondul privind fundul micuţ al brunetei şi întrebându-se dacă era la fel de tupeistă şi în pat.

– Care-i planul? întrebă Bărbosul.

– Păi aşteptăm să se întunece şi plecăm. Mi-au instalat sistemul ăla de termoviziune, aşa că pot să vad din timp dacă e ceva şi să ocolesc. În funcţie de ce zic pândarii tăi, alegem pe unde trecem graniţa. O luăm uşor, prin iarbă, să-ţi aduni nişte ace de brad pentru ceai. Aş prefera să trec valea Tisei pe lângă Kostylivka şi s-o luăm prin văile montane până aproape de Dobromil, lângă graniţa poloneză. Apoi fac dreapta spre Yavoriv, încă vreo 70 de kilometri. Cu totul, ceva mai mult de 600 km, dus întors. Ne întoarcem cu gaz acasă, spuse ea.

– Eşti sigură?

– Am luat un butoi de 220 de litri de kerosen, rezervă, spuse fata. Dacă nu avem un ghinion de-ăla nesimţit, ar trebui să fim înapoi la ivirea zorilor, ca să nu atragem prea multă atenţie pe graniţă. Ne vom bea cafeaua aici cu agentul tău, noi dormim o zi şi pe noapte ducem înapoi autobuzul ăsta. End of story.

– Ok şatră, îmbarcarea! spuse Bărbosu’ urcându-se în avion.

Cele două fete intrară în cabina biplanului şi începură să manevreze comenzile. Cei patru bărbaţi luară loc pe scaunele din pânză, după ce Vasile închise şi asigurase uşa. Motorul masiv tuşi odată şi apoi începu să scuture avionul, în timp ce bruneta urmărea indicatoarele de pe bord. Uşor, împinse maneta de gaze şi pe cea de acţionare a flapsurilor şi aeronava lipsită de graţie începu să ruleze pe iarbă. Aproape fără să-şi dea seama, Blondul privi pe geamul rotund şi văzu că erau în aer.

– Şefule, ceva semnal? se auzi, pentru prima dată, vocea blondei.

– Dana a pornit tableta?

– Am semnal, se pare că pândarii tăi ştiu să-şi facă treaba, spuse bruneta.

– Ok, spuse Bărbosu’, patrulă în colţul de est al zonei. Trage stânga şi redu viteza!

– Roger that!

Blondul se uită la Pitic şi la Vasile, ce discutau încetişor lucruri de ei ştiute, apoi aruncă un ochi pe ecranul laptopului din braţele Bărbosului. Pe o hartă tridimensională se vedeau două puncte roşii în stânga şi alte câteva simboluri colorate.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că lucrez în cadastru?, răspunse Bărbosu’. Asta e o chestie de tip Google Earth, numa’ că e îmbunătăţită. Are o cameră de termoviziune sub fuselajul avionului şi-mi arată tot ce mişcă. Cele două puncte roşii reprezintă patrula de grăniceri ucrainiană, iar restul de simboluri în fundal sunt satele, drumurile şi tot ce înseamnă activitate umană. De-aia avem sateliţi să facă poze şi drone. Pe fuselaj e instalat un receptor GPS de cadastru, cu precizie în timp real de 5 milimetri. Aşa că ştim la milimetru unde se află avionul ăsta. În plus, fetele au ochelari de vedere pe timp de noapte, aşa ca pot sa zboare în razmot.

– În ce?

– În razmot măi, la rasu’ ierbii adică. De-aia folosim autobuzu’ ăsta.

– Că altceva nu găseaţi, spuse iritat Blondu’.

– Blondule, de nu te-aş cunoaşte, ţi-aş da vreo două capace, că le meriţi. Da’ mai bine mă abţin, spuse Bărbosu’ întorcându-se la laptopul lui.

Blondul oftă din adâncul plămânilor. Din ianuarie, de când era cu şatra asta de civili, primise palmă după palmă peste ochi. Crezuse că era un soldat bun, dar vedea zilnic că era ciuca bătăilor. Nu era uşor pentru el să fie mucea, dar era un tip deştept care învăţa din mers. Şi avea ce învăţa de la Bărbosu’ şi ai lui. Aveau un stil leneş şi miştocar de a duce războiul, dar erau extrem de eficienţi şi prin asta adversari de temut. Nu se potrivea cu ce învăţase el, dar trebuia să admită că făceau mult mai multă treabă decât o brigadă de pufarezi la un loc.

– Şefule, spuse el, sunt prost. Aşa că te rog frumos, desenează-mi ca la proşti, să pricep şi eu ce facem în noaptea asta.

– Nu eşti prost, eşti militar. Dacă erai prost, nu ajungeai la noi. Da’ eşti obişnuit să gândeşti într-un fel, şi asta te limitează. Noi gândim altfel, de-aia lucrăm cum lucrăm.

– Ok, unde mergem?

– Mergem pe undeva la graniţa dintre Ucraina și Polonia să recuperăm niște agenți de-ai noștri. Autobuzul ăsta, oficial, are seria înmatriculată în Polonia, aşa că dacă se întâmplă ceva, o să se zică că a sărit graniţa cu un pilot beat şi a ars la prăbuşire. Sper să nu fie cazu’, dar am instalat nişte bombe Lewes pentru orice eventualitate.

– Ce bombe?

– Lewes măi. Le-a inventat unul din LRDG în Africa de Nord, în al doilea Război Mondial, când atacau aerodromurile germane. Se face din exploziv plastic amestecat cu ulei mineral şi amestec de termit, oxid de fier şi pulbere de aluminiu. Explodează dar şi prăjeşte. Interesul e să nu mai rămână nimic de identificat din avionul ăsta. Mi se rupe că îşi vor da seama că-i An-2. S-au fabricat 18.000 de avioane de-astea, poate să fie oricare dintre ele.

– Păi şi de ce îl folosiţi? Că-i vai de steaua lui ca avion. Nu-s bune decât de stropit culturile…

– Sunt bune de mai multe chestii, stai tu liniştit. E lent, poţi să faci figuri printre pomi fără greţuri, e anonim, e mare, cară două tone, aterizează pe un teren de fotbal… Cu ăsta zbori cu 50 la oră fără probleme, aşa că n-ai nici un stres să zbori la un metru, doi de pământ… Toată lumea când se gândeşte la avioane se gândeşte la alea rapide şi fiţoase, dar câteodată un autobuz de-ăsta e scula ideală pentru o treabă, cum ar fi asta. L-am modificat cu amortizor de zgomot pe eşapament şi sistem de navigaţie pentru noapte, aşa că nu ştie nici dracu’ pe unde şi cum mergem.

– Şi gagicile?

– Dana, aia brunetă, e pilot pe Spartan la 90 Transport Aerian. Alexandra, blonda, e elicopteristă pe IAR316, da’ a probat şi An-ul. Treaba asta s-a ivit pe blat, să mergem să scoatem omu’, aşa c-am asamblat operaţiunea în 48 de ore. Am făcut tot posibilu’, sper să iasă bine, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Intri şi ieşi, fără nici o urmă, dacă se poate.

Deci de asta avea în braţe un AS Val silenţios, gândi Blondul. Toţi patru aveau acelaşi tip de automat, calibrul 9x39mm, care nu făcea zgomot dar putea perfora o vestă antiglonţ de la 200 de metri. Privi luneta de vedere pe timp de noapte şi ochelarii cu intensificare pe care-i avea la gât. Intri şi ieşi. Gândul ăsta îl făcu să se simtă bine.

– Dobromil în faţă, se auzi vocea blondei. Virează stânga la 50 de grade…

Avionul se înclină ceva mai mult decât până în momentul acela, apoi vocea brunetei se auzi:

– Drum compas 52 de grade, reduc înălţimea la doi metri.

Să nu apară cineva în drum, că-l tundem cu elicea, gândi amuzat blondul.

– Şefule, juma’ de oră până la aterizare, spuse bruneta.

– Ok, răspunse Bărbosu’. Pregătiţi armele, pentru orice eventualitate. Cartuş pe ţeavă, piedica pusă.

La unison, cei patru bărbaţi pregătiră armele şi îndreptară ţevile spre podea. Tăcerea devenise absolută în cabină, tulburată doar de zgomotul înfundat al motorului. Piticul şi Vasile închiseseră ochii, se rugau? se întrebă Blondul. Bărbosu’ urmărea încordat harta tridimensională de pe ecranul laptopului.

– Yavoriv în faţă, se auzi glasul blondei.

– Stânga, drum compas 290 de grade, spuse Bărbosu’. Ar trebui să treci peste o pădure, printre două sate şi apoi iarăşi pădure.

– Afirmativ, spuse bruneta. Văd un sat în dreapta, harta îmi spune că-i Kokhanivka, e corect?

– Corect, primi răspunsul. Lasă-l în dreapta şi virează după pe drum compas 100 de grade. Ar trebui să vezi un culoar între două bucăţi de pădure.

– Afirmativ, se auzi din cabină. Văd pe NVG un licurici de semnalizare. E omul nostru?

– Da, pune-l jos, spuse Bărbosu’ pregătindu-și arma. Fiți gata!

Cu o hurducătură, avionul veni la aterizare și după un rulaj scurt, opri în dreptul licuriciului. Ușa se deschise, Bărbosu’ sări afară și după câteva secunde doi oameni urcară în avion. Șeful șatrei urcă și el, trânti ușa și strigă:

– Valea, mergem acasă!

Motorul își mări zgomotul, avionul zvâcni înainte și în câteva clipe roțile se desprinseră de pământ.

– Rosnivka în stânga, spuse bruneta. Doamelor și domnilor, destinația finală este Crasna, unde vom ajunge peste aproximativ trei ore. Vă mulțumim că ați ales să călătoriți cu compania noastră, se auzi pe un ton glumeț.

În lumina palidă din cabină, Blondul recunoscu pe cei doi agenți. Erau Olga, asiatica care-i adăpostise la Sevastopol și bărbatul cu codiță, acum tuns și cu o barbă scurtă. Acum înțelegea mai mult reputația Bărbosului, de om care dădea rezultate. Când ești loial până la moarte oamenilor tăi, aceștia au tendința în a te răsplăti cu aceeași monedă, gândi el.

Zborul de întoarcere fu la fel de lipsit de incidente ca și la dus. Dobromil după 45 de minute, apoi reîncepu dansul avionului prin văile munților. Blondul avea impresia că bruneta se distrează la culme zburând așa de jos. Citise despre comportamentul piloților de vânătoare, dar acum îl vedea pentru prima dată la un pilot de transportor, și mai ales femeie. La viteza mică pe care-o aveau, înțelegea, dar totuși era un avion măricel ce juca leapșa printre pomi…

– Șefule, ne apropiem de graniță, se auzi vocea blondei. Ce se aude cu patrula aia?

Când naiba trecuseră două ore? se întrebă Blondul. Se uită la ceilalți. Cei doi agenți dormeau, la fel ca Piticu. Vasile moțăia și el, în timp ce Bărbosu butona laptopul din poală.

– Cred că s-au retras, că plouă, nu se raportează activitate pe graniță. Redu viteza să nu facem gălăgie și găsește o vale ferită…

– Am înțeles, șefu’, spuse bruneta. 5 minute până la graniță, pregătiți pașapoartele pentru control, vă rugăm, se auzi tonul ei glumeț.

Traversară granița fără nici un incident și fură întâmpinați de discul portocaliu al soarelui luminând crestele munților printr-o spărtură de nori.

– 10 minute până la aterizare, se auzi.

– Domn’ Vasile, punem de-o cafea? întrebă Bărbosu’. Am și ceva întăritor pentru cei ce nu conduc, spuse el rânjind, scoțând o sticlă de whiskey din rucsac. Bushmill’s, ca la noi în Dublin!

– Punem, de ce să nu punem, primi răspuns. Cred că la toată lumea prinde bine ceva cald de băut…

Avionul veni ușor la aterizare, în același loc de unde plecase cu câteva ore în urmă. Hurducăi de câteva ori când roțile atinseră pământul, rulă puțin și se opri. Câțiva oameni îmbrăcați țărănește se repeziră și întinseră plasa de camuflaj pe avion folosind niște prăjini, imediat ce pasagerii și echipajul coborâră. Bărbosu se îndreptă spre Toyota ce-i aștepta, scoase un arzător și o butelie pe care scria mare Primus, îl asamblă și îl aprinse. Lângă el, Vasile trebăluia cu un ibric mare, un pachet de cafea și ceva zahăr. Fiecare primi câte o cană de tablă ce aburea.

– În sau lângă? întrebă Bărbosu’ ridicând sticla de whiskey.

– În, toată lumea. Și dă-i o doză dublă la pisi ăsta timid, se pare că are nevoie, spuse bruneta zâmbind galeș în direcția Blondului. A fost cam tăcut în seara asta, de parcă i-a mâncat pisica limba. Șefule, sigur e din gașca ta? Pe voi vă știu mai agresivi, nu ca ăsta micu’…

Blondul se uită urât la puștoaica tunsă scurt ce-l lua la mișto. Îi stătea pe limbă să-i spună vreo două, dar bruneta își câștigase respectul lui. Era clar, era un pilot de primă mână, ceea ce conta enorm. Așa că se mulțumi să soarbă din cafeaua tare și aromată.

Terminară cafeaua și Bărbosu’ își pregăti lumea de plecare. Olga urcă pe locul din dreapta față al Toyotei iar tipul cu codiță, pe care aflaseră că-l cheamă Andrei, urcă alături de Pitic și de Blond în spate. Mașina demară iar Vasile le făcu un semn de bun rămas. Fetele îi trimiseră bezele Blondului.

– Ai grijă de tine, pisi, îi strigă bruneta…

The AirForce

Băieții veseli și jucăriile lor

Băieții veseli și jucăriile lor

Dragii moșului, azi vom vorbi despre zburătoare. Da, știu, nu sunt pe lista normală de înzestrare a unei organizații insurgente, da’ cum trebuie să se primească într-un fel sau altul echipament și cel mai ușor e pe calea aerului, ajungem la subiectu’ discuției de azi.

Apărută în cel de-al doilea război mondial, aprovizionarea pe calea aerului a grupărilor insurgente / de partizani a pus în fața celor implicați în această treb’șoară ceva factori de risc, printre care rea-voința adversarilor, manifestată prin antiaeriană, aviație de vânătoare, patrule de poliție și alte chestii de genu’ ăsta a impus folosirea unui modus operandi specific, caracterizat prin folosirea unor avioane mici, cu capacități de decolare/aterizare scurtă, cu o rază de acțiune destul de măricică (600-1000 km), ușor de pilotat și zboruri la joasă înălțime pe timp de noapte. Sovieticii au folosit avioanele de antrenament de tip Po-2, precum și o serie de planoare, englezii bombardierul ușor Westland Lysander, iar germanii au utilizat ceea ce a fost considerat cel mai bun avion de observație și legătură din cel de-al doilea război mondial, Fiesler-ul Fi-156 Stork, model recunoscut pentru excelentele calități STOL (short take off and landing) copiat după război de ruși, francezi și cehi. Americanii au folosit modelul Douglas DC-3 Dakota ca avion multifuncțional, ca transportor de trupe și cargo, lansator de parașutiști și avion de evacuare medicală, fiind trimis în zone ca Africa sahariană, Europa  (Franța, Belgia, Olanda, Italia, Yugoslavia, Polonia) și Asia/Pacific (aprovizionarea rapidă a bazelor din Birmania ale unităților Chindit și a garnizoanelor din insulele Pacificului). Acest model a fost fabricat sub licență de sovietici, sub numele de Lisunov Li-2.

Polikarpov Po-2

Polikarpov Po-2

Westland Lysander

Westland Lysander

Fieseler Storch

Fieseler Storch

Douglas DC-3

Douglas DC-3

Ca să ne întoarcem la discuția de azi, avem de livrat o încărcătură de diverse unei găști de băieți veseli, aflată la intersecția dintre Nicăieri și La Dracu’n Praznic, de preferință fără să ridicăm prea multe sprâncene întrebătoare. Cel mai ușor se poate face folosind un avion sau elicopter, zburând la joasă înălțime (până și cele mai nașpa țări africane au radare) și parașutând sau aterizând în locuri dosite. Binențeles, nu poate fi vorba de piste betonate, control al traficului sau alte asemenea, majoritatea ”aeroporturilor” din Africa, Asia sau Oceania fiind simple fâșii de pământ bătătorit.

Nediscutând calitățile piloților, trebulița de față cere utilizarea unui avion/elicopter robust, cu o capacitate de încărcare de cca. 1 tonă, capabil să zboare minim 500 km și capabil să aterizeze (aproape) oriunde. Capacitatea de a fi anonim este preferabilă, dar nu necesară.

În ordinea numerelor de pe tricou (nu vă gândiți la spart bani, orice organizație insurgentă e săracă), primul pe lista mea este venerabilul Antonov An-2. Apărut în 1946 și produs în peste 18,000 de exemplare, cu o capacitate de transport de 2 tone sau 12 pasageri, o rază de acțiune de 850 km, o viteză maximă de 258 km/h, ”autobuzul zburător” sovietic își poate livra marfa oriunde, fiind gândit ca un avion utilitar multifuncțional, configurabil în aproape orice fel imaginabil, de la transport pasageri la chimizări agricole și bombardier. Faptul că a fost produs în număr uriaș și că se găsește în aproape orice colț al Africii și al Asiei îi oferă un plus de anonimitate.

Antonov An-2

Antonov An-2

Pe locul 2, tot din Uniunea Sovietică, deținătorul recordului pentru cel mai produs elicopter, modelul Mil Mi-8, capabil să transporte 24 de pasageri sau 3 tone de marfă, cu o viteză de 260 km/h și o rază de acțiune de 450 km, ce poate fi mărită prin reducerea încărcăturii și instalarea de rezervoare suplimentare.

Mil Mi-8

Mil Mi-8

Pe locul 3,americanul Lockheed C-130 Hercules, avionul cu cea mai lungă producție, capabil de a transporta 96 de pasageri, 33 de tone de marfă ori 2-3 mașini de tip Humvee (sau Hilux), cu o viteză de 540 km/h pe o rază de acțiune de 3800 km. Cvadrimotor de mare capacitate, principalul transportor al aviațiilor multor națiuni.

C-130 Hercules

C-130 Hercules

Mențiune, din țara vacii mov, modelul Pilatus PC-6 Turbo Porter, supranumit de americani ”the jeep of the air”. Apărut în 1958, fabricat în numai 587 de exemplare, poate transporta o încărcătură de 1,4 tone sau 10 pasageri, cu o viteză de 230 km/h și o rază de acțiune de 730 km. Este deținătorul recordului pentru cea mai înaltă aterizare în categoria avioane, ajungând la 5750 m pe un ghețar în Nepal.

Pilatus Turbo Porter

Pilatus Turbo Porter

O altă mențiune, italo-americanul AerItalia/Alenia C27 Spartan (numit la origine G222), apărut în 1982, fabricat în peste 2000 de exemplare, poate transporta 53 pasageri sau 9 tone de marfă. Viteza de 540 km/h și raza de acțiune de 4600 km îl fac ideal pentru livrarea diverselor mărfuri în locuri uitate de Dumnezeu.

G222 Spartan A

G222 Spartan A

În general, zburătoarele de producție sovietică au fost produse în numere enorme și oferite ca ”ajutor” țărilor din lumea a doua și a treia, astfel că sunt mult mai ușor de ”camuflat” prin revopsire în culorile unei țări terțe sau a aviației adverse. Cuplat cu folosirea unor piloți experimentați și a unei aparaturi bune de navigație, aceste ”camioane” își vor îndeplini misiunile cu succes.