Arhiva etichetelor: 3D printing

Rastelul din beci (part 3)

Posted on by
Răspunde

rambo-1

Ceea ce vedeţi mai sus este o minunată creaţie a trumpiştilor de la Armament Research, Development and Engineering Center (ARDEC) aparţinând de Picatinny Arsenal în frumosu’ New Jersey, patria faimosului Bon Jovi (da, ăla cu Blaze of Glory).

Dragii moşului, acu vreo trei ani, băieţii veseli ai Unchiului Sam din patiseria mai sus pomenită au reuşit să tipărească pe nişte imprimante 3D o copie a celebrului aruncător de grenade caliberul 40 mm M203, pe care l-au botezat din lipsă de inspiraţie (de alcool nu cred că duceau lipsă) M203XX. Mangleala proietului numit Rapid Additively Manufactured Ballistics Ordnance (RAMBO)  a fost demonstrarea „că se poate” tipări 90% din piesele unui aruncător, cu tot cu muniţia aferentă, direct în teatrul de operaţiuni. Problem solved, cu toate că unele şuruburi şi arcuri au fost prea fine/complicate pentru printarea 3D şi arma a trebuit să fie asamblată manual.

Capacitatea noilor tehnici de tipărire 3D de a folosi o varietate de materiale, dincolo de plasticele obişnuite, ca resine, aluminiu şi chiar oţel a permis cercetătorilor trumpişti să obţină piese identice cu originalele, folosind aceleaşi materiale (cum ar fi cele din aluminiu) şi având forme foarte cumplicate, cum ar fi ghinturile ţevii. Pentru cei ce ling bere cu fructe de pădure, ghinturile ţevii vor imprima proiectilului o rotire în jurul axei longitudinale ce îl va stabiliza giroscopic pe de o parte, pe cealaltă permiţând armarea focosului la o distanţă dată de gura ţevii, astfel sporind siguranţa utilizatorului.

https://youtu.be/Tqw2sd4XhtQ

Partea a doua a distracţiei vine din Ţara Sfântă, unde o cofetărie de acolo a reuşit (nu cred că a fost prea greu) să coacă o dronă încapsulată într-un ambalaj de calibrul (ghici) 40 mm, lansabilă din orice aruncător manual, incluzând aici cel tipărit mai sus. Cântărind mai puţin de 250 grame, cu o autonomie de 40 de minute, Ninox 40 oferă infanteriştilor posibilitatea de a vedea „peste gard”, graţie camerelor de zi/noapte şi infraroşii, crescând astfel capacitatea de a colecta informaţii. Compania producătoare laudă drona cum că ar avea capacitatea de recunoaştere a ţintei şi de urmărire automată.

https://youtu.be/yufCQdD8Z-E

O variantă mai mare este încapsulată într-un container de calibrul 66 mm, ce se lansează din aruncătoarele de grenade fumigene de pe vehiculele mai mult sau mai puţin blindate, oferind mai multe încărcături utile şi posibilitatea de a se conecta mai multe într-un „roi” independent.

https://youtu.be/Tqw2sd4XhtQ

Un nou concept ce prinde contur este cel de a avea un container ISO echipat cu imprimante 3D, gata de trimis oriunde este  nevoie, ce poate tipări orice de la accesorii de arme la mine antitanc/EFP-uri, trecând prin dronele de recunoaştere şi cele kamikaze.

Welcome to Battlefield Earth 2021.

 

 

 

 

3D: rastelul din beci (part 2)

Posted on by
2

Dragii moșului, ca să vă lămuresc nedumerirea, flăcăul de mai sus se numește Cody Wilson, președinte al Distributed Defense, și este resposabil pentru pistolul din plastic tipărit pe o imprimantă 3D despre care am vorbit aici. Tot el este responsabil pentru Ghost Gunner, o mașinărie de frezat cu comandă numerică, capabilă să finalizeze așa numitele ”80% receivers” în produse finite, gata de asamblat în arme ”fantomă”. (Pentru cei ce-au deschis televizoarele mai târziu, ”lower receiver” sau cutia mecanismelor la un AR15/M16 este considerat miezul armei și cel inscripționat cu numărul de serie al armei).

Tot Cody este responsabil pentru o bătălie juridică / legală cu guvernul american, care, folosind un set de legi numite International Traffic in Arms Regulation (poate ați auzit de ITAR), a cerut firmei Distributed Defense închiderea serverului și eliminarea fișierelor CAD puse la liber pentru download. După o luptă legală în care Wilson a folosit ca argumente amendamentele 1, 2 și 5 ale constituției SUA (dreptul la liberă exprimare, dreptul de a purta arme și dreptul de a refuza țintrebări ce duc la auto-incriminare), pe 10 iulie 2018 guvernul american a oferit o înțelegere juridică în care celor de la DefDist li se permite redeschiderea serverului și distribuția nelimitată a fișierelor. Platforma DEFCAD, depozitul de fișiere, va fi refăcut și mărit, devenind astfel principala bază de date a proiectelor de armament 3D.

De ce apare acest articol astăzi, 1 august? Pentru că astăzi DEFCAD.com se relansează. Și, așa cum spun cei de la DefDis, ”the age of the downloadable gun formally begins.”

Bun venit în viitor.

 

Cărămizi

Posted on by
Răspunde

Dragii moșului, azi vom discuta despre niște scule de mare efect, folosite în general de trupeții ”ușori” (care numai ușori nu sunt, denumirea venind de la faptul că pe ei nu-i cară nimeni, ci își folosesc picioarele și cârca pentru a-si căra chiuveta din bucătărie, un Matiz feliat și cinci chinezi mici in rucsace pe distanțe mare) pentru a face praf diverse chestii, mișcătoare sau nu. În speță, vom bârfi despre bombele/munițiile multifuncționale de tip SLAM.

SLAM

SLAM

SLAM, pre numele său întreg Selectable Lightweight Attack Munition, produs în serie limitată, între 1992 şi 2002, și reintrodus în fabricație în 2012, acest fursec prezintă nişte caracteristici extrem de interesante, ceea ce-l face dezirabil pentru forţele speciale şi cei din categoria infanterie uşoară, ce cară totul în cârcă şi nu vor să fie confundaţi cu măgarul lui Buridan. Această mină (sau mai bine spus “muniţie”) este compusă dintr-un focos de tip EFP (explosive formed penetrator) şi un sistem multi-senzor de declanşare. Este folosit pentru a distruge blindate uşoare de tip BMP/BTR, avioane parcate, depozite de muniţii şi carburanţi, evitând contactul direct cu inamicul.

Principiul de funcționare

Principiul de funcționare

Având o greutate de 1 kg şi dimensiunile unei cărămizi mai măricele, capacitatea de penetrare a acestui fursec este de 40 mm blindaj omogen la o distanţă de 8 metri. Suficient pentru a distruge un APC şenilat sau pe roţi din clasa BMP/BTR, un rezervor de combustibil de mici dimensiuni (până la, să zicem, 40-50.000 l), orice avion parcat sau un depozit de muniţii, greutatea şi dimensiunile reduse îl fac extrem de dezirabil pentru orice soldat modern. Fursecul are 4 moduri de acţiune, prin utilizarea senzorilor proprii, trip-wire, comandă manuală, precum şi sistem de detonare programată cu timer. Tipurile de atacuri sunt “bottom attack”, când mina detectează câmpul magnetic al ţintei şi detonează sub vehicul, “side attack”, acţionând la amprenta termică/infraroșu şi lovind ţinta din lateral, “timed demolition”, cand fixezi cronometru’ şi te cari, precum şi modul “piroman”, adică un sistem de comandă manuală cu fitil, capsă detonantă şi celelalte trăznăi.

MI-HPD F2-01

MI-HPD F2-01

Armata broscară a vărului întru ginta latină Fransoa Hollande are în dotare ceea ce în frumoasa lor limbă se numește ”Mine antichar a haut pouvoir de destruction modele F2 (MI AC HPD F2)” adică ”mină antitanc cu mare putere de distrugere model F2”. Cu o greutate de 7 kg, mina a fost gândită pentru a fi amplasată folosind mijloace mecanice, având doar un senzor de influență magnetică, fără alte sisteme. Focosul penetreaza 100 mm de blindaj din oțel omogen, având un sistem de siguranță ce permite și instalarea manuală, timpul de întârziere fiind de 10 minute. La  consumarea bateriilor (după 30 de zile) se auto-neutralizează, ceea ce permite schimbarea lor și refolosirea minei.

Anno Domini 2016, când poți folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D  din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon). Sistemul electronic (focos / sistem de culegere și transmisie a datelor / sistem de comandă) se produce simplu și ușor dintr-un microcontroller de tip Arduino Micro / Raspberry Pi Zero / etc., la un preț de 5 verzișori controlerul + încă vreo 5 senzorii (care pot fi de orice fel, influență magnetică, vibrații, acustic, infraroșu, etc.).

Concluzia care se poate trage este că revoluția electronicii (microcontrollere puternice și ieftine, printare 3D într-o gamă din ce în ce mai mare de materiale cu proprietăți mecanice bune, etc.) va produce o mult mai mare capacitate de producție a armelor sofisticate tehnologic, punând-o la dispoziția grupărilor insurgente cu posibilități materiale extrem de limitate.

Ghiocei

Posted on by
2
Ghiocel

Ghiocel

Dragii mei cititori, cu ocazia frumoasei zi de Dragobete, azi vom discuta despre cele mai delicate şi mai frumoase flori, anume despre vestitorii lu’ primăvara, anume ghioceii. Pentru că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara şi turismu’ pe coclauri mai nebătute aduce multe belele, pe lângă satisfacţii nebănuite.

Ca să scurtăm coada vulpii, pe la începutul anilor ’90, serioasa seră Schweizerischen Munitionsfabrik din elegantul târg helveţian Thun (unde mai salăşluiesc ceva producători de jucărele, un bun exemplu fiind fabrica de cutii Brugger & Thomet) a scos primul model de ghiocel, numit extrem de plastic SM-EOD 20, la mare modă printre cei ce curăţau la începutul anilor 2000 pădurile yugoslave de ceea ce tehnic se numesc UXO (UneXploded Ordnance – muniţii neexplodate) şi ERW (Explosive Remnants of War – rămăşiţe explozive ale războiului), adică, mai pre româneşte, mine de teren şi muniţii abandonate. Pentru necunoscători, procedura cea mai simplă şi mai sigură pentru rezolvarea unui incident specific izolat este descris de acronimul BIP (nu vă gândiţi la prostii, traducerea este „blown in place” – deci distrugere pe loc, de preferinţă folosind un cartuş de exploziv de 100g, aşezat în sau aproape în contact cu obiectul ce trebuie neutralizat). Ghiocelul nostru, ce căpătase între timp şi un frate mai mare, numit SM EOD 33, a fost conceput ca un mijloc simplu de folosit pentru distrugerea oricărui material exploziv, folosind o încărcătură cumulativă de foarte mici dimensiuni (lungime 50mm, diametru 24mm, greutate cu tot cu tripod 72g, greutatea masei explozive 11,5g), cu o capacitate de penetrare de 55mm era capabil să distrugă low order (deci fără explozia propriu zisă a obiectului) orice mină antipersonal. SM EOD 33 era destinat distrugerii proiectilelor de artilerie şi a bombelor de mici dimensiuni. Mai târziu, pe baza aceluiaşi principiu (încărcătură cumulativă modulară), au apărut SM EOD 67, SM EOD 130 şi SM EOD 190, ce puteau fi folosite şi la distrugerea drumurilor, pistelor de aterizare, a depozitelor de carburant şi muniţii, precum şi pentru distrugerea bombelor de mari dimensiuni. În 2007 fabrica din Thun, ce aparţinea de RUAG Land Systems Warhead Division, a fost vândută celor de la SAAB Bofors, produsele fiind în ofertă până în 2012 când au fost retrase.

SM EOD 20 - secţiune

SM EOD 20 – secţiune

În 1985, apărea în perfidul Albion o mică firmă, creată de unul din cei mai trăzniţi specialişti în explozive din lume, cunoscut în branşe drept Uncle Syd. Sydney Alford, ajutat de fiul său, Roland Alford, a revoluţionat lumea explozivelor prin folosirea inovativă a efectului Monroe. Produsele firmei Alford Technologies constau din simple recipiente din plastic, ce pot fi încărcate cu orice exploziv aflat la îndemână, de la plastice de tip C4 sau Semtex şi până la artizanale de tip ANFO, şi pot fi „căpăcite” cu diverse module din tablă de cupru sau aluminiu, ce le transformă în dispozitive cumulative „clasice” sau de tip EFP (explosively formed penetrator) ce pot penetra ziduri, uşi, carcase blindate, chile de nave, pot secţiona cabluri de diverse grosimi (incluzând cabluri de ancorare grase de 6-10 cm), având o siguranţă în exploatare deosebit de bună, încărcăturile putând fi umplute de către utilizator înainte de misiune sau la locul faptei. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale firmei se numeşte Krakatoa, după vulcanul ce a distrus o insulă indoneziană în 1883, şi este o încărcătură modulară simplă de tip EFP ce poate distruge tancuri sau alte vehicule de la 20 de metri depărtare.

Krakatoa

Krakatoa

Anul Domnului 2016, când orice idiot (a se citi „om cu idei constructive„) îşi poate băga nasu’ într-o piesă clasică a literaturii ca Fundamentals of Shaped Charges de Zukas şi Walters, pentru a învăţa să calculeze o încărcătură cumulativă, apoi poate folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D (cea mai bună ofertă, Prusa I3 – 655 euro + 18 euro transportul spre România) sau online, cu un cost de 10-15 euro pe 3Dhubs.com, din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon), cele mai mari probleme fiind găsirea unei surse de tablă de cupru şi încărcătura explozivă în sine.

Desen tehnic

Desen tehnic

La final, spălaţi-vă ochii:

3D: rastelul din beci

Posted on by
Răspunde

 

3D silencer

3D silencer

Dragii moşului, acum trei ani, cam pe vremea asta, ATF-ul (agenţia americană pentru controlul alcoolului, tutunului şi al armelor de foc) se alegea cu o nouă durere pe cap: o gaşca de ţăcăniţi „tipăriseră”, cu ajutorul unei imprimate 3D, un pistol perfect funcţional. Utilizând muniţie de calibrul .380 ACP, fabricat din ABS, un plastic din care se fac bidoanele pentru şampon, Liberator-ul (aşa a fost numit) a reprezentat prima armă tipărită din lume, planurile lui găsindu-se astăzi la liber pe torrenţi, Pirate Bay alegându-l ca simbol al noii „libertăţi”. Un Liberator în calibrul 9×19 mm a fost încercat de un canal TV israelian, fiind folosit pentru a lovi o ţintă la câţiva metri, treabă îndeplinită cu brio, şi fiind introdus fără nici o problemă în parlamentul israelian, purtătorul ajungând până la câţiva metri de primul ministru de atunci, Benjamin Netanyahu.

Fast forward un an. Pe YouTube încep să apară diverse clipuri cu piese de arme tipărite din plastic pe imprimante 3D „casnice”, de tip RepRap sau Prusa Mendel, ce se pot cumpăra inclusiv în România cu mai puţin de 1000 de euro asamblate şi gata de funcţionare. Părţi ca paturi, uluce, încărcătoare de diferite capacităţi şi modele (inclusiv „tobe” de 75 de cartuşe pentru Kalaşnikov), inclusiv „baza” unui CZ Skorpion şi receiver-ul inferior al unui AR15 (M16) capabil de a rezista la tragerea a 600 de cartuşe.

Noua tehnologie numită DMLS (Direct Metal Laser Sintering) permite utilizarea pulberilor metalice din oţel, aluminiu sau titan pentru a tipări noi „jucării”, cum ar fi un Browning 1911 funcţional sau un amortizor de sunet. Folosind o imprimată în valoare de aproximativ 1 milion de dolari (ştiu, e cam peste mână pentru mulţi utilizatori) o firmă de armament din Noua Zeelandă a scos o serie de amortizoare excelente, în clasicele calibre 9×19, 5,56×45 şi 7,62×51 mm, fabricate din titan şi având excelente caracteristici mecanice.

O altă nouă tehnologie disponibilă la un preţ aproape rezonabil este prelucrarea materialelor de orice fel, de la plastic la oţel şi titan cu maşini cu control numeric (CNC), după planuri realizate pe calculator în AutoCAD, SOLIDWORKS sau alte asemenea programe, astfel, un „lower receiver” pentru AR15 fiind prelucrat în câteva ore pe o maşina cu control numeric prelucrătoare în 3 axe. Un redactor al revistei americane Wired a luat un blank finisat în proporţie de 80% şi în câteva ore a avut o armă complet funcţională, ce teoretic ar trebui înregistrată, dar practic se poate să nu, astfel fiind o armă „fantomă”, ce nu apare în nici un centralizator oficial.

CNC de masă

CNC de masă

Arma "fantomă"

Arma „fantomă”

Iarăşi fast forward până în 2015. După 3 ani de muncă, Universitatea din Virginia a creat pentru US Army o dronă ce poate fi tipărită într-o singură zi, la un preţ de aproximativ 2500 de verzişori. Cu o anvergura de 1,20 metri, are o încărcătură utilă de aproximativ 0,8 kg şi un telefon mobil cu Android ce rulează o aplicaţie de pilotaj drept „creier”. Poate zbura timp de 40 de minute cu o viteză de aproximativ 60 km/h, ceea ce permite acoperirea unei zone destul de respectabile, în condiţiile în care transmisia datelor (imaginilor) se face prin intermediul reţelelor de telefonie mobilă. Preţul de 2500 foşnitori verzi este dat pentru sistemul complet, incluzând tableta de control, preţul materialelor pentru drona în sine fiind de aproximativ 800 de dolari. Astfel, se poate considera că avem o dronă de unică folosinţă, în cazul pierderii, avariei sau distrugerii, una nouă putând fi tipărită în aproximativ 31 de ore. Binenţeles, design-ul poate fi modificat, drona putând fi mai mare sau mai mică, cu o nouă formă a aripii, alt tip de motor, capabilitatea de modificare fiind practic infinită.

Ne îndreptăm astfel spre o eră în care orice grupare insurgentă va putea să îşi creeze propriile arme, de la pistoale uşor de ascuns la rachete, drone şi dispozitive explozive de tip EFP cu ajutorul tehnologiilor ce devin din ce în ce mai accesibile? Va putea în curând un copil de 12 ani să modeleze în 3D diversele piese ale unui sistem de arme? Să nu uităm că şi electronica devine din ce în ce mai miniaturizată şi mai uşor de utilizat. Deci vom ajunge să asistăm la concursuri între puştani de genul „cel mai bun design de IED” sau „cea mai arătoasă armă de asalt”? Cred că asta ar fi bomboana de pe coliva producătorilor consacraţi de armament…