Arhiva etichetelor: insurgenta

Burlane

Posted on by
Răspunde

 

Sistem de lansare 9P135 cu rachete Fagot și Konkurs

Sistem de lansare 9P135 cu rachete Fagot și Konkurs

Dragii moșului, continuând ocupația mea preferată de student în vancanță, puricatu’ Iutubului, am găsit multe clipuri ale glorioasei Armate Siriene Libere (FSA), consumând diverse chestii prin tot felu’ de grămezi de moloz pe la ei prin bazare. Printre multe altele, niște jucărele pe care știam eu în dotarea Armatei Române și nu numai, adică rachetele antitanc dirijate de tip Fagot și Konkurs.

Caracteristicile tehnice sunt în mare măsură asemănatoare, rachetele fiind dezvoltate în paralel, modelul Fagot fiind gândit a fi lansat de pe un lansator portabil iar Konkurs de pe vehicule. Dar prin modificarea sistemului de lansare 9P135 s-a reușit integrarea ambelor rachete ca sistem portabil pentru infanterie. Rachetele sunt păstrate și trase din containerul/tubul de lansare etanș. Sistemul de lansare cântărește 22,5 kg și constă dintr-un tripod, o cutie de ghidaj și un vizor cu factor de mărire de 10x și unghi de vizare de 5 grade. Sistemul poate lovi ținte în mișcare, cu condiția de a nu avea o viteza mai mare de 60 km/h, are posibilitatea de ajustare 360 de grade în travers și de +/- 20 grade pe verticală, putând fi folosit, cel puțin teoretic, împotriva elicopterelor la joasă înălțime. Rachetele folosesc un sistem de generare a gazului pentru a fi lansate din tub, pornind motorul cu combustibil solid la o distanță sigură pentru operatorul sistemului de lansare. Sistemul de ghidare este de tip SACLOS (Semi-Automatic Command – Line Of Sight), ce permite o utilizare facilă de către operatori fără mult antrenament.

Analizând informațiile provenite din Siria via YouTube (și nu numai) se observă folosirea de către forțele insurgente în special în teren urban / construit, în ambuscade la punctele obligatorii de trecere, portabilitatea sistemului făcându-l ideal pentru lovituri asupra mijloacelor blindate, a punctelor fortificate și nu numai. Fiind un sistem special gândit pentru a fi folosit de infanterie, raza mare de acțiune a rachetelor Fagot/Konkurs permite ducerea unui stil de luptă asimetric împotriva forțelor blindate, caracterizat prin folosirea judicioasă a terenului pentru ambuscade, atacuri de tip ”hit and run”, precum și lovituri asupra bazelor / aerodromurilor forțelor regulate. Capacitatea de penetrare de 600 mm oțel omogen asigură o putere de distrugere imensă, mai ales împotriva avioanelor parcate sau a mijloacelor ușor blindate.

În concluzie, un sistem portabil, ușor de folosit, ce permite unei forțe mici să lovească puternic un adversar ancorat în metodele ”tradiționale” de ducere a războiului.

„Don’t have” vs „don’t use”

Posted on by
Răspunde

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?

The AirForce

Posted on by
Răspunde
Băieții veseli și jucăriile lor

Băieții veseli și jucăriile lor

Dragii moșului, azi vom vorbi despre zburătoare. Da, știu, nu sunt pe lista normală de înzestrare a unei organizații insurgente, da’ cum trebuie să se primească într-un fel sau altul echipament și cel mai ușor e pe calea aerului, ajungem la subiectu’ discuției de azi.

Apărută în cel de-al doilea război mondial, aprovizionarea pe calea aerului a grupărilor insurgente / de partizani a pus în fața celor implicați în această treb’șoară ceva factori de risc, printre care rea-voința adversarilor, manifestată prin antiaeriană, aviație de vânătoare, patrule de poliție și alte chestii de genu’ ăsta a impus folosirea unui modus operandi specific, caracterizat prin folosirea unor avioane mici, cu capacități de decolare/aterizare scurtă, cu o rază de acțiune destul de măricică (600-1000 km), ușor de pilotat și zboruri la joasă înălțime pe timp de noapte. Sovieticii au folosit avioanele de antrenament de tip Po-2, precum și o serie de planoare, englezii bombardierul ușor Westland Lysander, iar germanii au utilizat ceea ce a fost considerat cel mai bun avion de observație și legătură din cel de-al doilea război mondial, Fiesler-ul Fi-156 Stork, model recunoscut pentru excelentele calități STOL (short take off and landing) copiat după război de ruși, francezi și cehi. Americanii au folosit modelul Douglas DC-3 Dakota ca avion multifuncțional, ca transportor de trupe și cargo, lansator de parașutiști și avion de evacuare medicală, fiind trimis în zone ca Africa sahariană, Europa  (Franța, Belgia, Olanda, Italia, Yugoslavia, Polonia) și Asia/Pacific (aprovizionarea rapidă a bazelor din Birmania ale unităților Chindit și a garnizoanelor din insulele Pacificului). Acest model a fost fabricat sub licență de sovietici, sub numele de Lisunov Li-2.

Polikarpov Po-2

Polikarpov Po-2

Westland Lysander

Westland Lysander

Fieseler Storch

Fieseler Storch

Douglas DC-3

Douglas DC-3

Ca să ne întoarcem la discuția de azi, avem de livrat o încărcătură de diverse unei găști de băieți veseli, aflată la intersecția dintre Nicăieri și La Dracu’n Praznic, de preferință fără să ridicăm prea multe sprâncene întrebătoare. Cel mai ușor se poate face folosind un avion sau elicopter, zburând la joasă înălțime (până și cele mai nașpa țări africane au radare) și parașutând sau aterizând în locuri dosite. Binențeles, nu poate fi vorba de piste betonate, control al traficului sau alte asemenea, majoritatea ”aeroporturilor” din Africa, Asia sau Oceania fiind simple fâșii de pământ bătătorit.

Nediscutând calitățile piloților, trebulița de față cere utilizarea unui avion/elicopter robust, cu o capacitate de încărcare de cca. 1 tonă, capabil să zboare minim 500 km și capabil să aterizeze (aproape) oriunde. Capacitatea de a fi anonim este preferabilă, dar nu necesară.

În ordinea numerelor de pe tricou (nu vă gândiți la spart bani, orice organizație insurgentă e săracă), primul pe lista mea este venerabilul Antonov An-2. Apărut în 1946 și produs în peste 18,000 de exemplare, cu o capacitate de transport de 2 tone sau 12 pasageri, o rază de acțiune de 850 km, o viteză maximă de 258 km/h, ”autobuzul zburător” sovietic își poate livra marfa oriunde, fiind gândit ca un avion utilitar multifuncțional, configurabil în aproape orice fel imaginabil, de la transport pasageri la chimizări agricole și bombardier. Faptul că a fost produs în număr uriaș și că se găsește în aproape orice colț al Africii și al Asiei îi oferă un plus de anonimitate.

Antonov An-2

Antonov An-2

Pe locul 2, tot din Uniunea Sovietică, deținătorul recordului pentru cel mai produs elicopter, modelul Mil Mi-8, capabil să transporte 24 de pasageri sau 3 tone de marfă, cu o viteză de 260 km/h și o rază de acțiune de 450 km, ce poate fi mărită prin reducerea încărcăturii și instalarea de rezervoare suplimentare.

Mil Mi-8

Mil Mi-8

Pe locul 3,americanul Lockheed C-130 Hercules, avionul cu cea mai lungă producție, capabil de a transporta 96 de pasageri, 33 de tone de marfă ori 2-3 mașini de tip Humvee (sau Hilux), cu o viteză de 540 km/h pe o rază de acțiune de 3800 km. Cvadrimotor de mare capacitate, principalul transportor al aviațiilor multor națiuni.

C-130 Hercules

C-130 Hercules

Mențiune, din țara vacii mov, modelul Pilatus PC-6 Turbo Porter, supranumit de americani ”the jeep of the air”. Apărut în 1958, fabricat în numai 587 de exemplare, poate transporta o încărcătură de 1,4 tone sau 10 pasageri, cu o viteză de 230 km/h și o rază de acțiune de 730 km. Este deținătorul recordului pentru cea mai înaltă aterizare în categoria avioane, ajungând la 5750 m pe un ghețar în Nepal.

Pilatus Turbo Porter

Pilatus Turbo Porter

O altă mențiune, italo-americanul AerItalia/Alenia C27 Spartan (numit la origine G222), apărut în 1982, fabricat în peste 2000 de exemplare, poate transporta 53 pasageri sau 9 tone de marfă. Viteza de 540 km/h și raza de acțiune de 4600 km îl fac ideal pentru livrarea diverselor mărfuri în locuri uitate de Dumnezeu.

G222 Spartan A

G222 Spartan A

În general, zburătoarele de producție sovietică au fost produse în numere enorme și oferite ca ”ajutor” țărilor din lumea a doua și a treia, astfel că sunt mult mai ușor de ”camuflat” prin revopsire în culorile unei țări terțe sau a aviației adverse. Cuplat cu folosirea unor piloți experimentați și a unei aparaturi bune de navigație, aceste ”camioane” își vor îndeplini misiunile cu succes.