Dragii moșului, în lumina ultimelor evoluții de peste granița de nord a României, se conturează o evoluție extrem de interesantă a lucrurilor în Europa și nu numai. Nu comentez chemarea la oaste a cocălarilor amorezați de iPhone, lucru extrem de plâns de aceștia sau articolele scoase de diverși magazioneri ce se bat cu cărămida în piept de ce ar face ei cu Armata Română și nu s-a făcut, că de, tot românu’ e expert în fotbal, manele și (geo)politică. De obicei nu mă bag în chestii de-astea, pentru că nu-mi plac și nu le consider elementul meu. Dar acum e o situație specială.
În opinia mea, ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este continuarea logică a unui joc început acum 50 de ani, în apogeul Războiului Rece. Vestul a crezut că l-a câștigat, dar se pare că a fost numai o remiză, sau o pauză temporară, dacă nu vrem să considerăm că ne aflăm azi în cel de-al doilea Război Rece. Războaiele duse prin interpuși (războaiele de decolonizare din Africa, cel din Vietnam, războiul sovieto-afgan din anii ’80), folosirea gherilelor marxiste palestiniene și vest europene (și terorismul este o tehnică de luptă extrem de eficientă), presiunea dusă de partidele socialiste, influențarea opiniei publice prin ”intelectuali”, ziariști și ziare cumpărate, folosirea ”idioților utili”, toate acestea s-au înscris în gama largă de mijloace de luptă ale KGB-ului sovietic până la desființarea lui, în anii ’90. Dar cum lupul își schimbă părul dar nu și spiritul, FSB-ul, ca moștenitor, a primit și arhivele cuprinzând experiența și planurile operaționale ale fostului KGB.
Răspunsul Vestului a fost unul slab, singurele servicii de informații demne de luat în seamă fiind britanicele MI5 și MI6, într-o mult mai mică măsură SDECE-ul francez și CIA americană. Planuri ca operațiunea Gladio, scoase la iveală în 1990 de Giulio Andreotti, pe atunci premier al Italiei și dezmembrate apoi în toate statele NATO, au lăsat Europa la mâna liderilor socialiști ce au promovat apropierea de Moscova și reducerea cheltuielilor militare. Căderea Zidului Berlinului a adus în ”ograda” NATO un set de țări considerate semi-inamice, ce au fost ”castrate” militar și folosite ca zonă-tampon împotriva unei foste Uniuni Sovietice considerată extrem de slabă.
Răspunsul Moscovei la răspunsul Vestului a fost o lentă, dar permanentă întărire a capacităților informative și militare, promovarea unor politicieni loiali în țările apropiate (Lukașenco în Bielorusia, Yanukovici în Ucraina), precum și căutarea unor aliați de nădejde (tradiționala Serbie, Grecia, Ungaria). Astfel, în anul Domnului 2014, anexarea Crimeei a pus lumea în fața unui fapt împlinit, facilitat de palida reacție a vestului la cele două războaie din Cecenia și la cel din Abhazia, unde trupele georgiene au suferit o înfrângere umilitoare.
Actualul război din Ucraina este continuarea logică a 50 de ani de experiență în domeniul operațiunilor subversive, a războaielor prin interpuși și a stilului hibrid de luptă, unde ocuparea unei părți a teritoriului ”inamic” este mascată sub forma operațiunilor umanitare, iar mijloacele economice și politice sunt folosite pentru întârzierea și slăbirea răspunsului advers. În acest timp, omuleții verzi în uniforme militare, lipsiți de orice însemn dar purtători de Kalașnikov, fac legea în teritoriile ocupate.
Bun venit în a patra generație a războiului.
Lasă un răspuns