Black Owl Down

seretrainingUndeva în Ucraina

„- Fir-ar doamna mă-ta a dracu, Bărbosule! Te-ai gândit la toate, ai?” gândi bruneta strângând patul Glockului 19 în mână. Lângă ea, blonda dormea ghemuită în simulacrul de sac de dormit. Mai avea 2 ore şi se întuneca. Timp să meargă mai departe.

„- Crezi că suntem Francis Gary Powers, nu?” gândea blonda prefăcându-se că doarme. Cel puțin ploua. Știa că pentru un urmăritor serios nu era nici o problemă să le ia urma în ploaie, dar nu auzise ca ucrainienii să aibe așa talente. Deja aveau în reflexe ce le învățase Bărbosu’. „N-ai să vezi, moșule”

* * *

Pasul Rotunda, jud. Suceava

– Pletosuleeeee! se auzea vocea Bărbosului

– Ce talpa mea jegoasă vrei mă? întrebă chelul scoțând capul de după Mitsubishi-ul alb. Te aud foarte bine, nu-i nevoie să urli în halu’ ăsta…

– A căzut Vampiru’, bufnițele-s pe fugă…

– Și care-i beleaua? Antrenate sunt, echipament au, GPS-urile merg, la ce oră trebuie să fie la primu’ RV? Ai planu’ de zbor?

– Îl am. La 2 ar trebui să fie pe lângă Sărata, așteptăm transmisia radio. Mergem noi doi, Piticu’ și Ovidiu?

– Cu Rinocerbu’? Ok. Instalez DȘK-ul sau aruncatoru’ de 40?

– Pune aruncătoru’. Face tămbălău mai mare.

– Ok boss, spuse Cosmin și se îndreptă spre magazie.

* * *

 Ucraina

Blonda se extrase din sacul de dormit, îl strânse și îl băgă într-un buzunar al vestei de zbor. Porni GPS-ul prins pe mâna dreaptă și așteptă să se inițializeze. Mulțumită de rezultat, își verifică pistolul, bău o gură de apă din rezervorul prins pe vestă și se întoarse spre bruneta ce-o privea.

- Auzi, șopti ea, cum naiba te-ai cunoscut tu cu Bărbosu’?

* * *

 Forchana, Ciad, 7 ani înainte

- Sublocotenent Pătrașcu, știu că ești pilot de Spartan, dar nu așa se face o aterizare! Nu suntem sub foc inamic, se poate ateriza ca pe un aeroport normal!

- Permiteți să raportez, mi s-a spus că sunt rebeli în zonă. Și o pistă prăpădită din pământ bătut nu cred că poate fi numită aeroport normal…

- Nu-ți permit să fii obraznică! Până la noi ordine, ești consemnată în bază! Liber!

Bruneta ieși plină de draci din cortul comandantului. Trecu pe lângă cei doi bărbați sprijiniți de Land Cruiserul ce purta mândru un tun automat cu două țevi. Se înfioră gândindu-se că proiectilele de 23 mm puteau să-i transforme transportorul în fâșii de aluminiu.

- Auzi băi Marmotă, are curișor mișto gagica asta, pe lângă faptu’ că-i descreierată. Dacă e la pat la fel cum e la manșă, e spectacol, ascultă-mă pe mine… spuse cel mai înalt.

- Șefule, e mai pe măsura mea, mignonă… Matale ar trebui s-o pui în poziția aia, mama iedului, sau deasupra… răspunse bondocul.

- Taci băi, știi vorba aia, în pat amândoi au aceeași înălțime…

Fata se întoarse și le arătă degetul mijlociu. Bondocul avea grade de plutonier pe umeri, deci îi era inferior în grad, iar de celălalt nu-i păsa. Era îmbrăcat în civil și avea barbă, deci nu se supunea regulamentelor militare.

- Bagă-ți degetul ăla în nas, pizduș, se auzi vocea bărbosului.

- Nu ești prea politicos, șefule, spuse ea ciudat avertizată de ceva necunoscut.

- Șef îți e ăla care a urlat la tine în birou, nu eu. Eu nu sunt aici și conversația asta n-a existat niciodată, spuse bărbosul scoțând limba la ea. Liber!

Se întoarse să plece. Își dăduse seama cine era. Reporterul de care auzise atâtea. Iar celălalt era transmisionistul cercetașilor, cel care salvase un convoi de refugiați folosind cablu de veioză pe post de antenă radio. Nu mai putea să comenteze nimic.

* * *

Baza RAF Akrotiri, Cipru, 4 ani înainte

- Locotenent Pătrașcu, spuse colonelul, vei executa un zbor spre Homs, în Siria. Vei fi dumneata, comandantul și loadmasterul. Nu te interesează ce transporți, acest zbor nu există în mod oficial. Vei zbura la înălțime foarte mică, sub orizontul radarului, cu transponderele oprite. Ai dreptul să refuzi misiunea. În caz că n-o faci, vei uita că noaptea asta a existat. Ai înțeles?

- Permiteți să raportez, accept misiunea. Nu vă voi dezamăgi, domnule colonel!

- Du-te și verifică planul de zbor. Plecarea este la ora 23. Liber!

Ieși din biroul răcit zdravăn de aerul condiționat direct pe pista fierbinte. Simțea căldura asfaltului încins direct prin tălpile bocancilor, așa că se îndreptă direct spre hangarul în care avea Spartanul ca să prindă un pic de umbră. Se opri la ușă, privind cu mirare la o Toyota Hilux încărcată cu echipament și la cinci oameni în uniforme de deșert. Cu o privire ironică, cel sprijinit de aripa mașinii i se adresă:

- Deci, mândro, rămânem datori c-o șaormă dacă ne lași unde treb’e. Dacă nu, o să ai mult de mers pe jos, spuse Bărbosu rânjind. Ce zici, te descurci cu măgăoaia asta gri?

”Să te fut, șefule” gândi ea, ultragiată de jignirea adusă avionului.

- Ai vrea tu, pizduș, spuse bărbatul rânjind, de parcă îi citise gândurile. Se răsuci și se urcă la volan. Dintr-o singură mișcare, întoarse camioneta și o dădu în marșarier până intră cu totul în cala avionului, oprindu-se în stopperele instalate în podea. Loadmasterul și doi dintre mecanicii din hangar se apucară să fixeze lanțurile de ancoraj. Ceilalți patru membri ai echipei urcară fără un cuvânt și luară loc pe scaunele incomode din pânză. Bruneta urcă în cockpit și începu să încălzească motoarele.

- Au pus pariuri despre ce număr porți la sutien, auzi vocea loadmasterului, un maistru clasa a doua. Șeful lor cică n-ai pe ce să-l pui… Ăștia n-au pic de bun simț?!?

Bruneta se învineți la față și se întoarse, cu o replică ascuțită pe limbă. Privirea ei o întâlni pe cea a Bărbosului, ce transmitea ceva de genul ”hai să te vedem”. Renunță la idee, cuprinsă de același sentiment de pericol iminent pe care-l avuse cu ani în urmă. Omul ăsta nu era un om obișnuit, era clar.

Întunericul se lăsase ușor, avionul fusese verificat, alimentat, motoarele pornite și își luaseră zborul de pe pista încinsă. Ora de zbor trecu repede,  așa că echipajul pregăti aterizarea.

- Unde e pista? întrebă fata pe comandant.

- Nu avem pistă, îi lăsăm pe o bucată de șosea. Privește și învață, locotenente, spuse comandantul zâmbind.

Pilotul alinie aeronava pe axul șoselei și execută o aterizare ca la carte. Chiar înainte de oprirea avionului, Bărbosu băgă capul în cabină și se adresă comandantului:

- Boss, mulțumim de plimbare. Bem sticla aia când ne întoarcem, ok?

- Ok, aveți grijă de voi, să ne vedem sănătoși! răspunse comandorul zâmbind larg.

- Rugăminte, ai grijă de puștoaica asta, văd că-i pricepută, spuse Bărbosu făcând cu ochiul. Am plecat, zbor liniștit spre casă!

Fata întoarse capul ca să vadă bărbatul solid sărind în bena camionetei ca să apuce mânerele mitralierei grele. Șoferul acceleră și mașina se făcu nevăzută în întuneric. Cele două turbomotoare ale avionului își sporiră turația, avionul începu să se miște și în curând erau în drum spre Akrotiri. Din laterala scaunului, comandantul scoase o sticlă de coniac Remy Martin.

- Sper să te întorci s-o bem, idiotule. Nu știu ce te face să-ți pui pielea la bătaie în halul ăsta, spuse el ca pentru sine.

- Cine-i omul ăsta, șefule? întrebă locotenenta.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, puștoaico. Ăsta a fost primul lucru care l-am învățat de la el, răspunse pilotul. Și acum gura, mergem acasă…

* * *

Secuiu, com. Gura Teghii, Buzău, 2 ani înainte

Camionul frână brusc, iar cei din spate săriră repede din el. Era ultimul curs din perioada de instrucție, cel de supraviețuire / evadare, care se zvonea că devenise un chin, după ce ani de zile fusese o formalitate. În umbra recentelor pierderi din Orientul Mijlociu, NATO hotărâse că piloții trebuiau să aibe cunoștințe serioase de supraviețuire. Așa că aviatorii trebuiau să treacă prin ceea ce fusese poreclit „Behind Enemy Lines”, cu căpitanul Grigore în rolul lui Owen Wilson. Locotenentul Surghe încercase să îi pună mâna pe fund locotenentului Pătrașcu, ”din greșeală”, fapt ce o făcuse pe aceasta să-i arate degetul mijlociu.

 – Ți-am zis să-ți bagi degetul ăla în nas, locotenente, se auzi o voce sigură. Toți întoarseră capetele în direcția ei, pentru a descoperi un bărbat solid, cu tuleie nebărbierite pe obraji, purtând o uniformă fără însemne și o vestă cu multe buzunare ce păreau pline și un  toc din care se ivea mânerul unui Glock.

Dintr-un ARO vechi coborî colonelul ce asigura comanda exercițiului. Toată lumea luă poziția de drepți, mai puțin posesorul vocii.

- Căpitan Andronescu, la dumneata nu se aplică regulamentele militare? întrebă colonelul.

- Permiteți să raportez, spuse apelatul, sunt căpitan de numai 14 ore, domnule colonel.

- Și mai ai nevoie de timp ca să te obișnuiești cu ideea, sau cum?

- Nu, primi răspunsul, împricinatul luând poziția regulamentară.

- Regulile sunt simple, spuse colonelul. Trebuie să ajungeți până mâine seară la ora 19 la Întorsura Buzăului la primărie. Veți pleca perechi, la fiecare jumătate de oră. Vă descurcați cu ce aveți prin buzunare. Dacă veți fi capturați, veți avea neplăceri. Căpitan Grigore, preia comanda. Căpitan Andronescu, din moment ce ești rezervist voluntar, ai voie să pleci singur. Întrebări?

- Permiteți să raportez, se auzi vocea Bărbosului, aș vrea ca însoțitor pe locotenentul Pătrașcu. E cam riscant să fii singur în munți.

- Pătrașcu, faci echipă cu Andronescu!

- Am înțeles, domnule colonel! spuse bruneta, privind strâmb la bărbatul solid.

Fură prima pereche care plecă. Prima surpriză plăcută a fost faptul că el își ajustase pasul după al ei, părând că străbate terenul fără efort. Căuta cele mai facile locuri de străbătut, neținând linia dreaptă. Observă că pe mâna dreaptă avea un aparat, ca un fel de ceas mare, pe care-l consulta din când în când.

- Șefule, nu te supăra, ce-i ăla?

- Care?

- Ce ai tu pe mâna dreaptă.

- E un GPS Garmin Forerunner 401. De ce întrebi?

- Nu știam că e voie cu GPS-uri…

- Colonelul a spus să ne descurcăm cu ce avem prin buzunare. Nu e voie cu GPS-uri, dar nu știa ce am eu în buzunare. Ce nu știe, nu-l îngrijorează.

- Bine, dar nu e corect…

- Ce nu e corect?

- Să folosim un GPS și ceilalți nu…

Bărbatul se întoarse și o privi de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor.

- Să-mi bag cracu’, spuse el, și aveam așa o părere bună despre tine…

- Și de ce n-o mai ai?

- Hai să mergem, dracului, că ne prinde noaptea în pădure…

- Șefule, am înțeles, sunt proastă. Deci, te rog frumos, luminează-mă!

- Pizduș, tu ce mușchiu’ meu crezi că facem aici?

- Facem un exercițiu de supraviețuire.

- Ok, hai să-ți desenez, poate pricepi. E un exercițiu, adică simularea unei situații reale. Adică dacă pun aia de ne vânează gheara pe noi, n-o să pățim mare lucru. Dacă am fi, teoretic, pe unde m-ai lăsat tu acum doi ani, s-ar lăsa cu chestii amuzante, cum ar fi ceva bătăi, foame, sete, tortură, o mică decapitare, în cazu’ tău ceva violuri multiple. Așa că, dacă nu-ți e cu supărare, voi profita cu nesimțire de orice avantaj îl pot avea ca să mă întorc ok acasă. Nu e corect față de alții? Mă doare fix în clanța ușii de la Prefectura din Baia Mare de treaba asta. Mai bine plânge mă-sa decât să plângă mama.

Fata privi uimită la cel din fața ei. I se părea o enormitate ceea ce auzise, dar știa că avea dreptate.

- Ok, am înțeles. Teach me, Yoda, spuse ea zâmbind.

- Aham, ți-a venit mintea la cap, spuse Bărbosu. Deci, cele două părți ale distracției de azi, pricepeniile și echipamentul. Pricepeniile le înveți pe parcurs, echipamentul e pe vestă.

- Ce conține vesta?

- Pe spate ai un Camelbak cu 3 litri de apă, în buzunare un kit de supraviețuire, compus din cutie, bandă adezivă, busolă de rezervă, fierăstrău sârmă, pătură de supraviețuire, chibrituri, brichetă cu LED, o frontală cu LED, ace de siguranță, ac de cusut cu ață, pastile de purificat apa și niște pungi cu fermoar. În celelalte buzunare sunt rații de la bărcile de salvare, un bivibag, baterii de rezervă pentru GPS, un filtru de apă compact pentru reumplut rezervorul din spate, un cuțit Falkniven A2, iar în toc și lângă un Glock 19 de 9 mm cu două încărcătoare de 17 cartușe și amortizor. Glock-ul l-am modificat cu înălțător și cătare cu tritiu, pentru ochire pe timp de noapte. La mâini am ceasul c-o minibusolă și GPS-ul.

- La ce naiba îți trebuie filtru de apă?

- Pentru că nu stau să fac focul și să car oală după mine s-o fierb. Știi ce înseamnă să te caci împrăștiat din cauza dizenteriei? Aici apa e ok, dar la Dunăre sau prin tot felu de locuri uitate de Dumnezeu pe unde văd că ai tu plăcere să zbori găsești numai apă mizerabilă, pe care e mai bine s-o filtrezi.

- Mda, spuse fata, am multe de învățat…

- Nu te îngrijora asta, dacă n-o știai, este? Ai mîncare, apă, bandaje, ceva pastile, poți să dormi fără să-ți fie frig, ai cu ce să te orientezi. Învață, e pielea ta în joc…

- Corect…

Orele trecuseră repede, găsiseră un brad prăbușit unde Bărbosul imporvizase un adăpost pentru ea, așa că dormise bine, iar a doua zi ajunseseră la destinație. Părea că ruta aleasă îi ferise de patrulele de căutare, așa că ajunseseră primii, spre mulțumirea colonelului.

- Căpitan Andronescu, locotenent Pătrașcu, liber. Felicitări, spuse bărbatul în vârstă, zâmbind.

- Vă mulțumim, domnule colonel, spuse fata zâmbind la rândul ei.

Se retrăseseră spre camionul care-i aștepta iar Bărbosul își scosese vesta și GPS-ul de la mână, punându-le pe ea.

- Până-ți fac rost de una pe măsura ta, o folosești pe asta, spuse el, luând pistolul și încărcătoarele de pe vestă. Comentarii?

- Nu șefule, mulțumesc, spuse fata îmbujorată. Rămân datoare…

* * *

Lângă Sărata, Ucraina

Cele două umbre mergeau aplecate, ciulind urechile la fiecare zgomot. Blonda urmărea indicațiile GPS-ului prins de mâna dreaptă, arătând prin semne direcția. Urmau să ajungă la penultimul punct de întâlnire, unde, dacă aveau baftă, trebuiau să fie așteptate de Dihori. Se apropiară cu atenție, iar bruneta scoase stația radio și șopti în microfon:

- Bufnițele chiamă Dihorii, recepție!

Din aparatul ce-l ținea în mână se auziră două semnale discrete, iar fetele schimbară zâmbete de ușurare. Tresăriră când la câțiva metri de ele o siluetă înfășurată într-un maldăr de zdrențe se ridică de la pământ. Arăta ca un tufiș.

- Ce v-a luat atâta? se auzi șoapta cheliosului. Se răcește cafeaua, ce dracu’…

 Traversarea frontierei fusese lipsită de evenimente. Pe drum li se alăturaseră  Ovidiu și Bărbosu’, Piticu’ monitorizând transmisiile radio din camioneta acoperită cu o plasă de camuflaj.

- Ceva interesant? fusese întrebarea șefului.

- Au găsit niște resturi la 50 de kilometri de aici, acum juma’ de oră, primi răspunsul. Nu se știe de la ce sunt, se presupune că era o dronă de cercetare.

- Bine, hai să mergem acasă. Gagici, v-ați descurcat de minune…

Popcorn anyone?

Toyota-Hilux-Guerilla-Truck-08Drajilor, la un pahar de Cappy Pulpy Peach şi aşteptand sa se coacă o pizza, recomandările subsemnatului pentru Top 10 pentru mardelile anului 2017.

Pe primul loc, binenţeles, Siria şi Irak. După implicarea masiva a flăcăilor veseli ai Maiestăţii Sale Lizica a Doua şi a vânătorilor de scalpuri ai lui Vlăduţ Putin, golanii cu turbane ai ISIL au cam dat năvală în ascunzişuri. Dar treaba încă nu s-a terminat.

Medalia de argint se duce la Istambul, Turcia cunoscând anul trecut o evuluţie interesantă. Pseudo-lovitura de stat, atacurile teroriste ale ISIL/Kurzi/dracu’ ştie, mişcările sultanului Erdogan duc la conbcluzia că Turcia va fi o chestie extrem de interesantă de urmărit. PS. Ştie cineva vreo ofertă bună pentru Antalya?

Bronzul pleacă la amicii noştri din Yemen, care, prigoniţi de toţi, o dau în barbă cocălarilor saudiţi. Un conflict foarte interesant pentru mine, asimetric prin simplul fapt că nişte sărăntoci se opun bogatei (nu puternică, competentă sau orice altceva) Arabii Saudite.

Prima menţiune se duce în Sahel / bazinul lacului Ciad. O zonă săracă, cu graniţe poroase şi guverne neputincioasă, este locul de joacă a multor jihadişti, grupuri armate şi reţele de infractori. Boko Haram, AQIM (Al Quaeda in Islamic Maghreb), al-Mourabitoun fac legea în Nigeria, Mali, Coasta de Fildeş, Niger, Ciad, Mali şi alte zone din Africa Centrală.

A doua este Republica Democratică Congo, loc unde corupţia endemică l-ar face de ruşine pe Teleor-Man şi gaşca lui de ciorditori flacăi dibaci. Tovaraşu’ Joseph Kabila şi-a prelungit şederea în palatul prezidenţial chiar după expirarea mandatului, aşa că restu’ (termen general desemnând opoziţia, Biserica Catolică, populaţia civilă din diverse triburi de negraci, leşinaţi de foame) a ieşit în stradă, fiind întâmpinaţi de forţele de ordine cu gloanţe de Kalaşnikov, un raport oficial declarând 53 de morţi anul trecut.

A treia, Sudanul de Sud. Cea mai nouă naţiune a lumii, etalonul mondial la corupţie, unde preşedintele Salva Kiir se împuşcă cu vicepreşedintele Riek Mechar pentru ceva petrol, cherestea şi alte asemenea, a produs până acum 1,8 milioane refugiaţi interni şi încă 1,2 milioane refugiaţi peste graniţă. Catastrofă umanitară? Ce-i aia?

Cei care n-au prins podiumul:

Afganistan – se explică de la sine. Relaţiile încordate cu Pakistanul, din cauza relaţiilor strânse ale acestuia cu talibanii, violenţa sectariană, corupţia endemică, statutul indisputat de cel mai mare producător de droguri al lumii duc la o situaţie extrem de volatilă.

Ucraina – situaţia incertă a regiunilor Donbas şi Lugansk (anexarea Crimeei este un fait accompli) va duce la mutări interesante, inclusiv pentru România.

Ultima de pe listă, Europa. După atacurile din Califatul Al Parisi Călcat cu Camionul şi Împuşcat, Şaormen Land şi Ţara Pişăciosului în Fântână, aşteptăm cu mult interes viitoarele pocneli din Italia, Greţia şi ţările scandinave, până acum iertate.

Bufniţele

 

An-2

An-2

Crasna Vişeului, Maramureş

Toyota opri brusc, fără avertisment. Bărbosu’ se întoarse spre cei doi din spate:

– Jos! Şi, Piticule, mai discret, da?

– Adică? puse Piticul o întrebare fără răspuns.

În buza pădurii se vedeau două fete aşezate pe iarbă lângă o plasă de camuflaj întinsă peste un obiect de mari dimensiuni şi ceea ce părea un bărbat în uniformă ce făcea ceva la un foc.

– Blondule, i se adresă Bărbosu’, fă cunoştinţă cu domnu’. Are numele de cod Vasile şi nu-i bine să te iei la harţă cu el…

– Auzi băi puţă, se adresă acesta Piticului, dacă te vede Marmota, să vezi ce capace-ţi dă, spuse el îmbrăţişând transmisionistul de la VM. L-ai lăsat atunci fără palincă…

– Las’ că-i trece, spuse Piticu’ rânjind. Mergi cu noi?

– Binenţeles. Cine vrei să păzească puştoaicele astea cât bateţi voi coclaurile? Hai la cafea!

Blondul îşi mută atenţia de la bărbatul înalt şi spătos la cele două fete. O bruneţică mignonă şi o blondină mai înaltă, ambele în blugi şi adidaşi, cu tricouri negre. Cumva aveau un aer militar, cu bijuteriile discrete şi tunsorile oarecum cuminţi. Bruneta depuse două pupături prieteneşti pe obrajii Bărbosului şi îi întinse cana cu cafea.

– Ce ştie? întrebă Bărbosu’ făcând un semn din cap spre blondă.

– Lexa? Ştie că e copilotul meu în noaptea asta şi nimic mai mult. Ce nu ştie, n-o îngrijorează, îl ştii pe ăla care m-a învăţat treaba asta? spuse ea scoţând limba ca un copil.

– Da’ chiar, ce căutăm noi aici? întrebă Blondul.

– Flăcău’ tău şi-a uitat coaiele acasă, şefule? se auzi vocea brunetei. Sau îi place să se audă vorbind? Mai ştiu eu câţiva de-ăştia… spuse ea începând să desfacă plasa de camuflaj.

Înţelept, Blondul decise să nu răspundă insultei deschise. Mai ales că era ceva putred prin Danemarca, gândi el. Era clar, cele două fete nu erau turiste, iar Vasile venea şi el de pe la Vânătorii de Munte, din moment ce se cunoştea aşa bine cu Piticu’. Avea să fie o noapte plină de surpize, era clar.

De sub plasele de camuflaj se ivi un An-2 vopsit în verde măsliniu şi cu însemnele acoperite cu negru. Pe partea dreaptă, unde în mod normal trebuia să fie o dâră groasă de funingine de la eşapament, stătea instalat un cilindru metalic mărişor, vopsit şi el în negru. Arăta ca o tobă de eşapament, gândi Blondul, dar An-2-urile nu au tobe de eşapament, ce dracu’…

Se întoarse spre Bărbos, întrebător.

– Mergem să aducem acasă niște prieteni, spuse acesta ridicând din bena Toyotei un rucsac. Taci din gură, cască ochii şi nu supăra bufniţele astea două. S-ar putea să mai ai nevoie de ele şi e bine să laşi o amintire plăcută…

Mh, gândi Blondul privind fundul micuţ al brunetei şi întrebându-se dacă era la fel de tupeistă şi în pat.

– Care-i planul? întrebă Bărbosul.

– Păi aşteptăm să se întunece şi plecăm. Mi-au instalat sistemul ăla de termoviziune, aşa că pot să vad din timp dacă e ceva şi să ocolesc. În funcţie de ce zic pândarii tăi, alegem pe unde trecem graniţa. O luăm uşor, prin iarbă, să-ţi aduni nişte ace de brad pentru ceai. Aş prefera să trec valea Tisei pe lângă Kostylivka şi s-o luăm prin văile montane până aproape de Dobromil, lângă graniţa poloneză. Apoi fac dreapta spre Yavoriv, încă vreo 70 de kilometri. Cu totul, ceva mai mult de 600 km, dus întors. Ne întoarcem cu gaz acasă, spuse ea.

– Eşti sigură?

– Am luat un butoi de 220 de litri de kerosen, rezervă, spuse fata. Dacă nu avem un ghinion de-ăla nesimţit, ar trebui să fim înapoi la ivirea zorilor, ca să nu atragem prea multă atenţie pe graniţă. Ne vom bea cafeaua aici cu agentul tău, noi dormim o zi şi pe noapte ducem înapoi autobuzul ăsta. End of story.

– Ok şatră, îmbarcarea! spuse Bărbosu’ urcându-se în avion.

Cele două fete intrară în cabina biplanului şi începură să manevreze comenzile. Cei patru bărbaţi luară loc pe scaunele din pânză, după ce Vasile închise şi asigurase uşa. Motorul masiv tuşi odată şi apoi începu să scuture avionul, în timp ce bruneta urmărea indicatoarele de pe bord. Uşor, împinse maneta de gaze şi pe cea de acţionare a flapsurilor şi aeronava lipsită de graţie începu să ruleze pe iarbă. Aproape fără să-şi dea seama, Blondul privi pe geamul rotund şi văzu că erau în aer.

– Şefule, ceva semnal? se auzi, pentru prima dată, vocea blondei.

– Dana a pornit tableta?

– Am semnal, se pare că pândarii tăi ştiu să-şi facă treaba, spuse bruneta.

– Ok, spuse Bărbosu’, patrulă în colţul de est al zonei. Trage stânga şi redu viteza!

– Roger that!

Blondul se uită la Pitic şi la Vasile, ce discutau încetişor lucruri de ei ştiute, apoi aruncă un ochi pe ecranul laptopului din braţele Bărbosului. Pe o hartă tridimensională se vedeau două puncte roşii în stânga şi alte câteva simboluri colorate.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că lucrez în cadastru?, răspunse Bărbosu’. Asta e o chestie de tip Google Earth, numa’ că e îmbunătăţită. Are o cameră de termoviziune sub fuselajul avionului şi-mi arată tot ce mişcă. Cele două puncte roşii reprezintă patrula de grăniceri ucrainiană, iar restul de simboluri în fundal sunt satele, drumurile şi tot ce înseamnă activitate umană. De-aia avem sateliţi să facă poze şi drone. Pe fuselaj e instalat un receptor GPS de cadastru, cu precizie în timp real de 5 milimetri. Aşa că ştim la milimetru unde se află avionul ăsta. În plus, fetele au ochelari de vedere pe timp de noapte, aşa ca pot sa zboare în razmot.

– În ce?

– În razmot măi, la rasu’ ierbii adică. De-aia folosim autobuzu’ ăsta.

– Că altceva nu găseaţi, spuse iritat Blondu’.

– Blondule, de nu te-aş cunoaşte, ţi-aş da vreo două capace, că le meriţi. Da’ mai bine mă abţin, spuse Bărbosu’ întorcându-se la laptopul lui.

Blondul oftă din adâncul plămânilor. Din ianuarie, de când era cu şatra asta de civili, primise palmă după palmă peste ochi. Crezuse că era un soldat bun, dar vedea zilnic că era ciuca bătăilor. Nu era uşor pentru el să fie mucea, dar era un tip deştept care învăţa din mers. Şi avea ce învăţa de la Bărbosu’ şi ai lui. Aveau un stil leneş şi miştocar de a duce războiul, dar erau extrem de eficienţi şi prin asta adversari de temut. Nu se potrivea cu ce învăţase el, dar trebuia să admită că făceau mult mai multă treabă decât o brigadă de pufarezi la un loc.

– Şefule, spuse el, sunt prost. Aşa că te rog frumos, desenează-mi ca la proşti, să pricep şi eu ce facem în noaptea asta.

– Nu eşti prost, eşti militar. Dacă erai prost, nu ajungeai la noi. Da’ eşti obişnuit să gândeşti într-un fel, şi asta te limitează. Noi gândim altfel, de-aia lucrăm cum lucrăm.

– Ok, unde mergem?

– Mergem pe undeva la graniţa dintre Ucraina și Polonia să recuperăm niște agenți de-ai noștri. Autobuzul ăsta, oficial, are seria înmatriculată în Polonia, aşa că dacă se întâmplă ceva, o să se zică că a sărit graniţa cu un pilot beat şi a ars la prăbuşire. Sper să nu fie cazu’, dar am instalat nişte bombe Lewes pentru orice eventualitate.

– Ce bombe?

– Lewes măi. Le-a inventat unul din LRDG în Africa de Nord, în al doilea Război Mondial, când atacau aerodromurile germane. Se face din exploziv plastic amestecat cu ulei mineral şi amestec de termit, oxid de fier şi pulbere de aluminiu. Explodează dar şi prăjeşte. Interesul e să nu mai rămână nimic de identificat din avionul ăsta. Mi se rupe că îşi vor da seama că-i An-2. S-au fabricat 18.000 de avioane de-astea, poate să fie oricare dintre ele.

– Păi şi de ce îl folosiţi? Că-i vai de steaua lui ca avion. Nu-s bune decât de stropit culturile…

– Sunt bune de mai multe chestii, stai tu liniştit. E lent, poţi să faci figuri printre pomi fără greţuri, e anonim, e mare, cară două tone, aterizează pe un teren de fotbal… Cu ăsta zbori cu 50 la oră fără probleme, aşa că n-ai nici un stres să zbori la un metru, doi de pământ… Toată lumea când se gândeşte la avioane se gândeşte la alea rapide şi fiţoase, dar câteodată un autobuz de-ăsta e scula ideală pentru o treabă, cum ar fi asta. L-am modificat cu amortizor de zgomot pe eşapament şi sistem de navigaţie pentru noapte, aşa că nu ştie nici dracu’ pe unde şi cum mergem.

– Şi gagicile?

– Dana, aia brunetă, e pilot pe Spartan la 90 Transport Aerian. Alexandra, blonda, e elicopteristă pe IAR316, da’ a probat şi An-ul. Treaba asta s-a ivit pe blat, să mergem să scoatem omu’, aşa c-am asamblat operaţiunea în 48 de ore. Am făcut tot posibilu’, sper să iasă bine, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Intri şi ieşi, fără nici o urmă, dacă se poate.

Deci de asta avea în braţe un AS Val silenţios, gândi Blondul. Toţi patru aveau acelaşi tip de automat, calibrul 9x39mm, care nu făcea zgomot dar putea perfora o vestă antiglonţ de la 200 de metri. Privi luneta de vedere pe timp de noapte şi ochelarii cu intensificare pe care-i avea la gât. Intri şi ieşi. Gândul ăsta îl făcu să se simtă bine.

– Dobromil în faţă, se auzi vocea blondei. Virează stânga la 50 de grade…

Avionul se înclină ceva mai mult decât până în momentul acela, apoi vocea brunetei se auzi:

– Drum compas 52 de grade, reduc înălţimea la doi metri.

Să nu apară cineva în drum, că-l tundem cu elicea, gândi amuzat blondul.

– Şefule, juma’ de oră până la aterizare, spuse bruneta.

– Ok, răspunse Bărbosu’. Pregătiţi armele, pentru orice eventualitate. Cartuş pe ţeavă, piedica pusă.

La unison, cei patru bărbaţi pregătiră armele şi îndreptară ţevile spre podea. Tăcerea devenise absolută în cabină, tulburată doar de zgomotul înfundat al motorului. Piticul şi Vasile închiseseră ochii, se rugau? se întrebă Blondul. Bărbosu’ urmărea încordat harta tridimensională de pe ecranul laptopului.

– Yavoriv în faţă, se auzi glasul blondei.

– Stânga, drum compas 290 de grade, spuse Bărbosu’. Ar trebui să treci peste o pădure, printre două sate şi apoi iarăşi pădure.

– Afirmativ, spuse bruneta. Văd un sat în dreapta, harta îmi spune că-i Kokhanivka, e corect?

– Corect, primi răspunsul. Lasă-l în dreapta şi virează după pe drum compas 100 de grade. Ar trebui să vezi un culoar între două bucăţi de pădure.

– Afirmativ, se auzi din cabină. Văd pe NVG un licurici de semnalizare. E omul nostru?

– Da, pune-l jos, spuse Bărbosu’ pregătindu-și arma. Fiți gata!

Cu o hurducătură, avionul veni la aterizare și după un rulaj scurt, opri în dreptul licuriciului. Ușa se deschise, Bărbosu’ sări afară și după câteva secunde doi oameni urcară în avion. Șeful șatrei urcă și el, trânti ușa și strigă:

– Valea, mergem acasă!

Motorul își mări zgomotul, avionul zvâcni înainte și în câteva clipe roțile se desprinseră de pământ.

– Rosnivka în stânga, spuse bruneta. Doamelor și domnilor, destinația finală este Crasna, unde vom ajunge peste aproximativ trei ore. Vă mulțumim că ați ales să călătoriți cu compania noastră, se auzi pe un ton glumeț.

În lumina palidă din cabină, Blondul recunoscu pe cei doi agenți. Erau Olga, asiatica care-i adăpostise la Sevastopol și bărbatul cu codiță, acum tuns și cu o barbă scurtă. Acum înțelegea mai mult reputația Bărbosului, de om care dădea rezultate. Când ești loial până la moarte oamenilor tăi, aceștia au tendința în a te răsplăti cu aceeași monedă, gândi el.

Zborul de întoarcere fu la fel de lipsit de incidente ca și la dus. Dobromil după 45 de minute, apoi reîncepu dansul avionului prin văile munților. Blondul avea impresia că bruneta se distrează la culme zburând așa de jos. Citise despre comportamentul piloților de vânătoare, dar acum îl vedea pentru prima dată la un pilot de transportor, și mai ales femeie. La viteza mică pe care-o aveau, înțelegea, dar totuși era un avion măricel ce juca leapșa printre pomi…

– Șefule, ne apropiem de graniță, se auzi vocea blondei. Ce se aude cu patrula aia?

Când naiba trecuseră două ore? se întrebă Blondul. Se uită la ceilalți. Cei doi agenți dormeau, la fel ca Piticu. Vasile moțăia și el, în timp ce Bărbosu butona laptopul din poală.

– Cred că s-au retras, că plouă, nu se raportează activitate pe graniță. Redu viteza să nu facem gălăgie și găsește o vale ferită…

– Am înțeles, șefu’, spuse bruneta. 5 minute până la graniță, pregătiți pașapoartele pentru control, vă rugăm, se auzi tonul ei glumeț.

Traversară granița fără nici un incident și fură întâmpinați de discul portocaliu al soarelui luminând crestele munților printr-o spărtură de nori.

– 10 minute până la aterizare, se auzi.

– Domn’ Vasile, punem de-o cafea? întrebă Bărbosu’. Am și ceva întăritor pentru cei ce nu conduc, spuse el rânjind, scoțând o sticlă de whiskey din rucsac. Bushmill’s, ca la noi în Dublin!

– Punem, de ce să nu punem, primi răspuns. Cred că la toată lumea prinde bine ceva cald de băut…

Avionul veni ușor la aterizare, în același loc de unde plecase cu câteva ore în urmă. Hurducăi de câteva ori când roțile atinseră pământul, rulă puțin și se opri. Câțiva oameni îmbrăcați țărănește se repeziră și întinseră plasa de camuflaj pe avion folosind niște prăjini, imediat ce pasagerii și echipajul coborâră. Bărbosu se îndreptă spre Toyota ce-i aștepta, scoase un arzător și o butelie pe care scria mare Primus, îl asamblă și îl aprinse. Lângă el, Vasile trebăluia cu un ibric mare, un pachet de cafea și ceva zahăr. Fiecare primi câte o cană de tablă ce aburea.

– În sau lângă? întrebă Bărbosu’ ridicând sticla de whiskey.

– În, toată lumea. Și dă-i o doză dublă la pisi ăsta timid, se pare că are nevoie, spuse bruneta zâmbind galeș în direcția Blondului. A fost cam tăcut în seara asta, de parcă i-a mâncat pisica limba. Șefule, sigur e din gașca ta? Pe voi vă știu mai agresivi, nu ca ăsta micu’…

Blondul se uită urât la puștoaica tunsă scurt ce-l lua la mișto. Îi stătea pe limbă să-i spună vreo două, dar bruneta își câștigase respectul lui. Era clar, era un pilot de primă mână, ceea ce conta enorm. Așa că se mulțumi să soarbă din cafeaua tare și aromată.

Terminară cafeaua și Bărbosu’ își pregăti lumea de plecare. Olga urcă pe locul din dreapta față al Toyotei iar tipul cu codiță, pe care aflaseră că-l cheamă Andrei, urcă alături de Pitic și de Blond în spate. Mașina demară iar Vasile le făcu un semn de bun rămas. Fetele îi trimiseră bezele Blondului.

– Ai grijă de tine, pisi, îi strigă bruneta…

Cadastre

LAROM

LAROM

Brodina, jud. Suceava.

Blondul se uita la Pitic cum conecta cablurile. Ovidiu îi întinse un laptop pe care acesta îl cuplă la stația radio.

– Gata, poți transmite datele, șefule, spuse Piticu’.

– Intra în F:/driver imprimantă și vezi că-i un fișier numit ”suceava doc”. Scuipă-l în eter.

– Done, zise Piticu. Da’ de ce ”driver imprimantă”?

– Cand eram puștan, ăla era numele directorului în care țineam porneturile, zise Bărbosu’. Toată lumea le căuta, nimeni nu le-a găsit vreodată, rânji el.

În apropiere de Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel se minuna de ce dracu’ fusese nevoie să ajungă în acest colț uitat de țară cu LAROM-ul său. Avea cei mai buni trăgători din brigadă. I se spusese că misiunea sa era de o importanță vitală și că va primi instrucțiuni la locul misiunii. Ajuns acolo, raportase de pe GPS-ul mașinii poziția exactă, primise buletinul meteo și i se ceruse să fie gata. După o zi și jumătate, primise de la radist o bucată de hârtie pe care erau trecute câteva crâmpeie de informație: ”distanță 8,71 km, azimut de tragere 116,77 grade”, o frecvență, pe care să intre în ascultare imediat și o parolă pentru autentificare. Ridică din umeri. Astea erau ordinele, nu rămânea decât să le ducă la îndeplinire.

Granița româno-ucraineană, lângă Sărata, Transcarpatia.

Bărbosu’ și Piticu’ debarcară din Toyota acum verde. Blondul își privi AKM-ul rusesc pe țeava stătea mândră o cutie cu diametrul de 5 cm si lungime de 20. Știa ce era. Toate armele aveau instalate amortizoare de sunet, PSL-ul Bărbosului avea în plus o lunetă mare, diferită de ce știa el. I se spusese să nu-și bată capul. Într-adevăr, echipamentul care-l aveau civilii era mult mai bun decât ce avusese el pe mână. Își potrivi ”sutienul” port-încărcător în care avea muniția și grenadele și se uită la Cosmin.

– Ăsta de unde-l aveți?

– Țicnitu’ ăla a făcut rost de ele. Cică le-au inventat ceainizii, în timpul cotonogelii din Vietnam și rușii le-au copiat pentru ai lor, în anii 80, în Afganistan. Adevăru’ e că-s mult mai comode și în mașină, și pe arătură. 6 încărcătoare în el, plus 4 grenade, baioneta și două fumigene, îți mai iei un Camelbak cu apă și trusa medicală, două-trei zile ești ok. Nu crăpi de foame 3 zile, și prin pădurile astea, pe picioare, doar cu încărcătura asta, ești ca un țap de munte în comparație cu pifanii ucraineni.

– Și acum unde mergem?

– La câțiva kilometri de aici e o bază de radare, cică abandonată. Dracu’ știe, mai bine o punem la pământ decât să ne trezim că se întâmplă cine știe ce minune.

– Păi și cu ce o dărâmăm?

– Ce nu știi, nu te îngrijorează, Blondule, spuse cheliosul încheind discuția. Hai să mergem.

Grupul se puse în mișcare, primul fiind chelul, urmat de Blond, Bărbos, Piticu’ încheind coloana. Pe tăcute, coloana se afundă în pădurea deasă de molid.

2 ore mai târziu, undeva în Ucraina.

Bărbosu se uită la Pitic. Acesta apăsă butoanele stației și îi intinse receptorul.

– Dihorii cheamă Starețul, Dihorii cheamă Starețul, recepție!

Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel strâmbă din nas, întrebându-se cine dracu’ alesese indicativele de apel. Oricine fusese acela, avea un umor sinistru.

– Aici Starețul, recepție!

Preafericite părinte, se auzi din receptor, vrednicii tăi slujitori sunt gata?

– Sunt gata, întru Hristos, spuse el, completând astfel parola. Nu știa cine era la celălalt capăt al legăturii, dar consemnul și parola erau în regulă, așa că misiunea era gata să înceapă.

Atunci trimiteți focul iadului asupra necredincioșilor, spuse celălalt. Căpitanul apăsă butonul de tragere, declanșând plecarea celor 40 de rachete la o cadență de două pe secundă.

– Dihorii, aici Starețul, tragere încheiată, spuse el în receptorul stației. Noi am plecat.

Țintă distrusă, se auzi din microfon. Misiune încheiată. Dumnezeu să vă călăzuiască pașii, mult prea fericite părinte, spuse celălalt.

Ucraina.

Blondul simți cum se zguduie pământul sub el. Chiar de la câțiva kilometri, era ceva impresionant să vezi o salvă de rachete cum nivelează o bază militară. Ăsta era cuvântul, nivelat. Pus în întregime la pământ. Să nu mai rămână piatră peste piatră.

– Valea, zise Bărbosu’. Sper să nu ne prindă cineva pe aici, s-ar putea să nu ne fie bine…