Tromboane (part 2)

RPG-32-2

Drajilor, după ce-am discutat despre cea mai bună sculă de cotoit ţestoase şi nu numai, înainte de weekend vom trece în revistă alternativele vestice şi mult mai puţin folosite.

Vom începe prin a ne băga nasu’ în bucătăria bunilor mâncători de reni cu gem de merişor şi posesori de IKEA.Vom vorbi despre  o sculă apărută acum 64 de ani, din mintea creaţă a doi suedezi dibaci, Hugo Abramson şi Harald Jentzen, şi pusă în producţie la atelieru’ de cazane Carl Gustav Stads Gevärsfaktori, de unde-şi trage şi numele. Introdusă în dotarea armatei regale suedeze în 1948 sub numele de 8,4 cm Granatgevär m/48 (Grg m/48), a îndeplinit rolul de aruncător antitanc portabil, similar americanei Bazooka sau germanului Panzerschreck. Spre deosebire de acestea, ţeava ghintuită permite stabilizarea giroscopică a proiectilului şi nu folosirea aripioarelor de ghidare, prin aceasta crescând puterea explozivă.

m4Folosind principiul tunului fără recul, Carl Gustav îşi expediază proiectilele cu o viteză de 290m/s, superioară oricărui alt model din clasa sa, ceea ce oferă o precizie sporita la distanţe de 400 metri şi peste. Modelul actual, M4, apărut în 2014, a înlocuit construcţia din metal masiv cu o cămaşă subţire de titan îmbrăcată în fibră de carbon, piesele auxiliare fiind fabricate din plastic si aluminiu, astfel greutatea fiind redusa de la 16,35 kg la numai 6,6.

Considerat o sculă polivalentă prin excelenţă, Carl Gustav este preferatul forţelor speciale şi a unităţilor de infanterie uşoară, fiind deosebit de eficient împotriva tancurilor din generaţia 1950-1960, a buncărelor (muniţia HEDP FFV 502 este „reglată” pentru a exploda la impact sau la o zecime de secundă după penetrarea unui zid doar prin rotirea cu 180 de grade a proiectilului înainte de introducerea în lansator), a infanteriei în câmp deschis sau, după modelul Bundeswehr-ului, pentru iluminarea câmpului de luptă. A fost folosit ca armă anti-navă de către Royal Marines în timpul războiului din Falkland şi cu foarte mult succes împotriva talibanilor de către infanteria uşoară canadiană (Princess Patricia Light Infantry) în Afganistan. Carl Gustav este folosit în general de către o echipă de doi oameni, trăgător şi încărcător, şi poate fi folosit din orice poziţie de tragere, în picioare, aşezat, în genunchi sau culcat, având posibilitatea de a monta un bipod de stabilizare în suportul pentru umăr.

Muniţia folosită în general pentru M4 este: High Explosive Dual Purpose (HEDP) – FFV502, High Explosive Anti-Tank (HEAT) – FFV551, FFV561, FFV751 – proiectil cu încărcătură tandem, High Explosive (HE) – FFV441, FFV441B, Iluminare – FFV545, Fumigen – FFV469.

AMMUNITIONProgenitură a cofetăriei germaneze Dynamit Nobel, RGW90 Matador este o dihanie foarte bine adaptată mediului urban, unde găseşte pradă din belşug. Foarte iubiţi de flăcăii din Bundeswehr, IDF şi Royal Army, fraţii mai mari Matador AS (anti structure) şi Matador WB (wall breaching) reprezintă nişte jucării foarte utile în eliminarea diverşilor indezirabili care au chef de airsoft cu cine nu treb’e. Diferenţa între cele două modele constă în capul de luptă, la AS fiind de tip precursor exploziv şi grenadă penetrantă (mai pre româneşte, precursoru’ face gaură în zid, grenada explodează în interior), iar la WB este de tip EFR (Explosive Formed Ring), ce poate face o gaură de mărimea unui om într-un zid de cărămidă. rgw-90-lrmp-zeiss-fcsLa cererea flăcăilor veseli din KSK (Komando Spezial Krafte), cofetăria a clocit un nou fursec,  pre numele lui RGW90 / Matador MP, MP venind, binenţeles, de la MultiPurpose. S-a urmărit reducerea greutăţii, o precizie mai mare şi o utilizare mult mai generală. Acestea s-au realizat prin folosirea unui nou sistem de ochire optronic şi a unui cap de luptă programabil. Noul sistem are o rază de acţiune de 1200 de metri, trăgând la cântar numai 14 kg faţă de cele 16 ale modelului AS.

rgw90Ochitorul Zeiss Optronic Dynahawk este un  sistem de control al focului extrem de sofisticat, cuprinzând un vizor optic cu factor de mărire 5,5x, un telemetru laser cu o precizie de ± 1m la distanţa maximă de tragere, senzori atmosferici (presiunea/temperatura aerului, viteza vântului, etc.), un colimator electronic ce permite angajarea automată a ţintelor statice sau mişcătoare şi o interfaţă cu arma ce permite programarea capului de luptă.

Cerinţa principală a unui sistem multifuncţional, pentru a elimina necesitatea unor muniţii specializate pentru fiecare tip de ţintă, a dus la dezvoltarea unui cap de luptă optimizat pentru angajarea diverselor obiective în mediu urban, ca buncăre, poziţii întărite, zidărie, vehicule uşor blindate şi încăperi distincte. După tipul de ţintă întâlnit, capul de luptă poate genera fragmente şi efect de suflu sau poate acţiona ca proiectil HESH (High Explosive Squash Head). Focosul poate lucra şi ca lovitură „airburst”, explodând deasupra ţintei, distanţa şi timpul de explozie fiind setate automat de către sistemul de ochire. Încărcătura explozivă este îmbrăcată în elemente preformate din oţel aliat cu wolfram, majoritatea dispuse în partea din faţă, formând astfel o „ploaie” de fragmente letale pentru infanteria adăpostită în tranşee. În afară de modul „airburst”, focosul mai are patru moduri de lucru, în cazul zidurilor şi a blindajului fiind utilizat unul din modurile HESH, în cazul buncărelor fiind utilizat modul impact-long delay, iar pentru distrugerea camerelor unei clădiri fiind utilizat modul impact-short delay sau long delay, în funcţie de adâncimea camerei şi de distanţa ferestrei de zidul posterior. Focosul detectează automat tipul de ţintă şi alege modul de explozie în concordanţă.

rpg32-1Moştenitoarea unui ADN de renume, cu nume sonore în arborele genealogic, ca RPG-7, cea mai bună scuipătoare antitanc din lume, sau desfăcătorul de Abrams-uri şi Merkava, RPG-29 Vampir, baclavaua noastră a fost realizată la cererea Iordaniei (pentru necunoscători, Iordania este considerată a avea cea mai avansată tehnologic armată dintre ţările arabe, având în dotare nişte birouri de cercetare foarte serioase, fiind impulsionate de regele Abdullah al Doilea, şcolit la Sandhurst şi fost comandant, extrem de respectat datorită meritelor de oamenii din subordine, a trupelor speciale iordaniene) ca o sculă multifuncţională/modulară destinată infanteriei. Pe scurt, constă într-un modul de comandă, ce serveşte şi pe post de container/protecţie pentru sistemul de ochire, şi module conţinând rachetele de diverse tipuri, până acum fiind disponibile cumulative şi termobarice de calibrele 72,5 mm şi 105 mm. Racheta de tip PG-32V este un proiectil tandem de tip HEAT de calibrul 105 mm, optimizată pentru utilizare împotriva tancurilor echipate cu blindaj exploziv de tip ERA, cu o putere de penetrare de 700 mm. Proiectilele termobarice sunt optimizate împotriva infanteriei şi a lucrărilor de fortificaţii/clădirilor. În lucru se găsesc proiectile dirijate şi un sistem de telecomandă pentru acţionarea de la distanţă. Aflată în producţie în Rusia şi Iordania, baclavaua noastră se pregăteşte de apariţie şi prin alte locuri, licenţa fiind cumpărată de Brazilia şi Argentina. În 2010 Rusia a livrat 1500 de lansatoare armetei libaneze şi un număr nedezvaluit celei mexicane.

Ghiocei

Ghiocel

Ghiocel

Dragii mei cititori, cu ocazia frumoasei zi de Dragobete, azi vom discuta despre cele mai delicate şi mai frumoase flori, anume despre vestitorii lu’ primăvara, anume ghioceii. Pentru că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara şi turismu’ pe coclauri mai nebătute aduce multe belele, pe lângă satisfacţii nebănuite.

Ca să scurtăm coada vulpii, pe la începutul anilor ’90, serioasa seră Schweizerischen Munitionsfabrik din elegantul târg helveţian Thun (unde mai salăşluiesc ceva producători de jucărele, un bun exemplu fiind fabrica de cutii Brugger & Thomet) a scos primul model de ghiocel, numit extrem de plastic SM-EOD 20, la mare modă printre cei ce curăţau la începutul anilor 2000 pădurile yugoslave de ceea ce tehnic se numesc UXO (UneXploded Ordnance – muniţii neexplodate) şi ERW (Explosive Remnants of War – rămăşiţe explozive ale războiului), adică, mai pre româneşte, mine de teren şi muniţii abandonate. Pentru necunoscători, procedura cea mai simplă şi mai sigură pentru rezolvarea unui incident specific izolat este descris de acronimul BIP (nu vă gândiţi la prostii, traducerea este „blown in place” – deci distrugere pe loc, de preferinţă folosind un cartuş de exploziv de 100g, aşezat în sau aproape în contact cu obiectul ce trebuie neutralizat). Ghiocelul nostru, ce căpătase între timp şi un frate mai mare, numit SM EOD 33, a fost conceput ca un mijloc simplu de folosit pentru distrugerea oricărui material exploziv, folosind o încărcătură cumulativă de foarte mici dimensiuni (lungime 50mm, diametru 24mm, greutate cu tot cu tripod 72g, greutatea masei explozive 11,5g), cu o capacitate de penetrare de 55mm era capabil să distrugă low order (deci fără explozia propriu zisă a obiectului) orice mină antipersonal. SM EOD 33 era destinat distrugerii proiectilelor de artilerie şi a bombelor de mici dimensiuni. Mai târziu, pe baza aceluiaşi principiu (încărcătură cumulativă modulară), au apărut SM EOD 67, SM EOD 130 şi SM EOD 190, ce puteau fi folosite şi la distrugerea drumurilor, pistelor de aterizare, a depozitelor de carburant şi muniţii, precum şi pentru distrugerea bombelor de mari dimensiuni. În 2007 fabrica din Thun, ce aparţinea de RUAG Land Systems Warhead Division, a fost vândută celor de la SAAB Bofors, produsele fiind în ofertă până în 2012 când au fost retrase.

SM EOD 20 - secţiune

SM EOD 20 – secţiune

În 1985, apărea în perfidul Albion o mică firmă, creată de unul din cei mai trăzniţi specialişti în explozive din lume, cunoscut în branşe drept Uncle Syd. Sydney Alford, ajutat de fiul său, Roland Alford, a revoluţionat lumea explozivelor prin folosirea inovativă a efectului Monroe. Produsele firmei Alford Technologies constau din simple recipiente din plastic, ce pot fi încărcate cu orice exploziv aflat la îndemână, de la plastice de tip C4 sau Semtex şi până la artizanale de tip ANFO, şi pot fi „căpăcite” cu diverse module din tablă de cupru sau aluminiu, ce le transformă în dispozitive cumulative „clasice” sau de tip EFP (explosively formed penetrator) ce pot penetra ziduri, uşi, carcase blindate, chile de nave, pot secţiona cabluri de diverse grosimi (incluzând cabluri de ancorare grase de 6-10 cm), având o siguranţă în exploatare deosebit de bună, încărcăturile putând fi umplute de către utilizator înainte de misiune sau la locul faptei. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale firmei se numeşte Krakatoa, după vulcanul ce a distrus o insulă indoneziană în 1883, şi este o încărcătură modulară simplă de tip EFP ce poate distruge tancuri sau alte vehicule de la 20 de metri depărtare.

Krakatoa

Krakatoa

Anul Domnului 2016, când orice idiot (a se citi „om cu idei constructive„) îşi poate băga nasu’ într-o piesă clasică a literaturii ca Fundamentals of Shaped Charges de Zukas şi Walters, pentru a învăţa să calculeze o încărcătură cumulativă, apoi poate folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D (cea mai bună ofertă, Prusa I3 – 655 euro + 18 euro transportul spre România) sau online, cu un cost de 10-15 euro pe 3Dhubs.com, din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon), cele mai mari probleme fiind găsirea unei surse de tablă de cupru şi încărcătura explozivă în sine.

Desen tehnic

Desen tehnic

La final, spălaţi-vă ochii:

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D