Drajilor, cerându-mi scuze pentru absenţa prelungită, din cauză de sărbautori, stresiune şi alte asemenea, ne vom depărta azi de subiectele legate de jucărele şi tacticile individuale, ca să bârfim un pic despre strategii sau tactici la nivel mai mare. Pentru că, nu-i aşa, cine nu cunoaşte istoria este condamnat s-o repete, vom trage azi o plimbare în trecut şi vom vedea cum au violat nişte unii măreţul popor rus (şi pe alţii, dar toate trei studiile de caz au cam treabă cu ruşii).

Ca să nu existe confuzii, conceptul de swarming (roire) este tactica de suprasaturare a apărării unei ţinte prin atacuri dispersate, venite din toate părţile. Este definită prin mobilitate, autonomia unităţilor, o bună comunicare, precum şi o minimă coordonare sau sincronizare. Întâlnită mai ales în războiul asimetric, cand forţele oponente nu sunt de acceeaşi mărime sau putere, tactica de atacuri concentrate ale forţelor dispersate non-liniar (o expresie pompoasă pentru o şatră de indivizi indisciplinaţi, ce au aprins focurile de tabără cu manualele de intrucţie de front) s-a dovedit extrem de eficientă de-a lungul istoriei.

Primul studiu de caz, băieţii veseli cu ochi oblici comandati de Genghis Han, posesor al unor tehnici de comunicatie militară nemaivăzute înaintea sa. Pe lângă utilizarea tobelor, a steagurilor şi cornurilor, hoardele mongole adoptaseră un sistem foarte bun de puncte de reaprovizionare, care, in afară de întăriri, aveau şi cai utilizaţi de curierii ce transmiteau ordinele de luptă. Ţinuţi la curent cu evoluţia luptei de către aceşti curieri, hanul şi ceilalţi conducători ai armatei puteau ajusta acţiunile armatei proprii, într-un stil similar cu actuala buclă OODA (observe, orient, decide, act). Astfel, micile forţe mongole au învins armate mult mai mari, folosind acest sistem de comunicaţii şi tehnici de decepţie, ce ademeneau forţele inamice în ambuscade mobile şi atacuri fulgerătoare din partea arcaşilor călări înarmaţi cu arcuri recurbate.

Al doilea, Războiul de Iarnă dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, când mica armată finlandeză a anihilat Armata Roşie printr-o tehnică numită motti, folosind cu pricepere terenul împădurit. Forţaţi să folosească drumurile izolate din cauza mijloacelor mecanizate, sovieticii s-au trezit atacaţi din toate părţile de patrule finlandeze, blocaţi, cu formaţiile fragmentate şi învinse de un adversar invizibil, ce lovea şi dispărea în întunericul pădurii boreale. Descrise pe scurt, tacticile finlandeze erau un amalgam de iniţiativă individuală şi a unităţilor mici (grupă, pluton), o concentrare şi o dispersie rapidă, un camuflaj expert şi ambuscade de orice dimensiune. Motti avea trei faze, după cum urmează:

– recunoaşterea şi încercuirea inamicului, pentru a bloca înaintarea,

– atacuri rapide şi puternice, folosind concentrări de forţe, în puncte vulnerabile de-a lungul coloanei, pentru a „sparge” formaţia sovietică în fragmente izolate,

– distrugerea totală a fiecărui punct de rezistenţă.

Motti

Ultimul studiu de caz, Cecenia. Micul stat din Caucaz a avut (şi încă mai are) unii dintre cei mai buni luptători de gherilă, foarte mulţi şcoliţi de sovietici (să nu uităm că primul preşedinte al Ceceniei independente, Dzokhar Dudayev, a fost general de aviaţie în armata rusă), oameni ce au produs imense pierderi forţelor angajate în luptele pentru Groznâi şi nu numai. Inovaţiile aduse de aceştia tehnicilor de gherilă, organizarea unităţilor luptătoare, ambuscadele eficiente şi utilizarea creativă a armamentului au dus faima cecenilor. Unul dintre modelele de organizare, considerată ideală pentru swarming, consta într-o unitate mobilă de 10-15 luptători, ce se puteau diviza în celule mai mici de 3-4 oameni, înarmaţi cu Kalaşnikoave şi aruncătoare antitanc RPG-18, ce puteau schimba poziţia la auzul sunetelor de motoare şi atacau prin volee de foc de la etajele superioare zonele vulnerabile din lateral, spate şi mai ales deasupra tancurilor. Un alt mijloc de luptă foarte bine folosit de ceceni a fost sniper-ul, utilizarea de către aceştia a întregului spectru de 360 de grade al terenului de luptă urban (etajele superioare ale cladirilor, poziţiile improvizate la nivelul solului, subsolurile precum şi reţeaua de canalizare pentru deplasare ascunsă) ducând la atacuri rapide şi devastatoare pentru moralul soldaţilor ruşi, care i-au poreclit pe lunetiştii ceceni „fantome”. Decimând om cu om forţele ruse, aceste forţe flexibile au condus la victoria separatiştilor în primul Război Cecen, terminat in 1996.

Concluzia care se trage este că o utilizare inovativă a forţelor disponibile (chiar puţine şi prost înarmate) poate produce probleme mari unor unităţi mult superioare. Cunoaşterea terenului, dispersarea şi descentralizarea grupurilor de luptători va produce rezultate surprinzătoare, cel puţin pe câmpul de luptă.