Eterna și fascinanta Românie

IMG_2689Dragii moșului, acum trei săptămâni porneam o campanie de strângere de fonduri pentru o mașină de intervenție. Fiind lansată pe 1 aprilie, cred că toată lumea a perceput-o ca pe o glumă, presupun proastă, pentru că în cele trei săptămâni de la lansare s-a strâns imensa sumă de 45 de euro. Da, ați citit bine, patru zeci și cinci. O glumă la fel de proastă cum e cea din poza de mai sus, unde nu aveam ce face decât să ne băgăm în apă până la genunchi de amorul artei (rinocerul din spate, în camuflaj, fiind subsemnatul). După un sfat scurt la telefon cu colegii Rabinu’ și Andrei, am hotărât să nu ne mai călcăm pe mândrie, să retragem campania aia, să ne vedem fiecare de treaba lui și să recunoaștem că trăim în România.

O Românie în care, așa cum s-a văzut în cazul accidentului aviatic din Apuseni, sunt mai multe șanse să te găsească ciobanii sau țăranii din partea locului decât instituțiile ”abilitate” ale statului ce înghit milioane de euro. O Românie unde, dacă ți se întâmplă ceva după ora 16, Dumnezeu cu mila, pentru că aceleași instituții ”abilitate” ale statului au deja lacătul pe poartă și ți se spune că în afara orelor de program ești pe cont propriu, cum s-a întâmplat la prăbușirea elicopterului SMURD în lacul Siutghiol. Sau nu se găsesc cheile bărcilor cumpărate la preț dublu, triplu sau nu se știe de câte ori umflate, pentru a sifona niște fonduri. O Românie unde, atunci când te duci să ajuți la o inundație sau deszăpezire, ești luat la mișto de bețivanii locali, trăitori din ajutorul social, care-și dau coate rânjind la tine cu o bere în mână și numindu-te ”sclav” sau ”fraier”. O Românie în care autoritățile sunt mereu ”luate prin surprindere” de ploi sau ninsori, de parcă nu ar fi logic că din noiembrie începe să ningă și că în zone ca Întorsura Buzăului sau Bărăgan, unde în ultimii 50 de ani au fost zăpezi mari, vor fi din nou zăpezi și/sau inundații. O Românie unde voluntarii trebuie să suplinească personalul lipsă al Ambulanței, Pompierilor sau SMURD-ului, pentru că doctorii și asistentele de urgență, oameni care văd zilnic toate grozăviile, de la cadavre mutilate la injurii adresate lor, s-au săturat să tot muncească pe 80% din salariul unui dentist, care n-are altă grijă decât să-și facă cabinet într-un loc cu vad și au plecat să lucreze într-o Germanie, Anglie sau Suedie unde numai salariul de bază al unui urgentist, fără spor de stres sau ore suplimentare, începe de la 8000 de euro, in comparatie cu 500 cât au aici. O Românie unde politicienii sunt mai ocupați să-și facă galerii personale de artă și au transformat cetățenii țării în gunoierii și salahorii Europei. O Românie cu biserici aurite și spitale ce stau să cadă.

Cineva m-a întrebat ”la ce dracu’ vă trebuie vouă Toyota Hilux?” Pentru că nu poți căra cinci oameni în stare să facă ceva și o jumătate de tonă de echipament pe drumuri forestiere sau de țară cu un Matiz. Pe bune, că am încercat. Cel mai mic din echipa de intervențe, Crețu’, are 21 de ani si 80 kg, restul batem suta. Am încercat cu mașina de mai jos, un SEAT, până i-am rupt arcurile. Deci a avea o mașină capabilă de a căra cinci oameni solizi și mai mult de 500 kg de echipament (numai trusele medicale ale Rabinului trag aproape 150 kg și sunt arhisuficiente pentru a dota un dispensar rural, de la pansamente la defibrilator și alde injecții, apoi tărgi, echipament de alpinism, haine, apă, mâncare, echipamentul meu de scufundări ce-l folosim la inundații) nu e un moft, ci o necesitate.

419008_190849924402867_1494467002_nAșa că am stat și noi și ne-am gândit ce să facem. Pentru cei doi doctori treaba e mai simplă, au de ales între ofertele ce le au din Germania, Anglia sau Irak, unde sunt mai bine plătiți ca în Europa. Trebuie doar să semneze contractul și să se urce în avion. Pentru noi, ceilalți, nu e mult mai greu, putând gasi oricând un post de ambulanțier, calificările noastre fiind echivalente cu stadardul american EMT-Basic, adică nivelul de bază al tehnicienilor medicali de pe ambulanțe. Așa că de să nu plecăm, să ne băgăm picioarele în ea țară nenorocită, unde toată lumea se bate cu cărămida în piept și nimeni nu face nimic?

Răspunsul a fost simplu, venit din partea lui Andrei: ”Bă, eu m-am uitat în oglindă și nu pot să renunț. Ar însemna să nu mai fiu eu, ar însemna să-mi fie rușine de mine”. La fel am simțit și eu, că nu pot să șterg cu buretele anii în care am tras la antrenamente și simplul ”mulțumesc” venit din partea celor ce i-am ajutat.

Deci, pentru cine vrea într-adevăr să ne ajute, până pe 30 mai, poate aici:

https://www.indiegogo.com/projects/search-rescue-vehicle/x/10265107

RO94 BTRL 0650 1201 M580 07XX – Dr. Radu Ștefan Berca, comandant Unitate Zonală Muntenia SARS România

RO84 RZBR 0000 0600 0627 9825 – Vrînceanu George Adrian, scafandru SARS România

Cadastre

LAROM

LAROM

Brodina, jud. Suceava.

Blondul se uita la Pitic cum conecta cablurile. Ovidiu îi întinse un laptop pe care acesta îl cuplă la stația radio.

– Gata, poți transmite datele, șefule, spuse Piticu’.

– Intra în F:/driver imprimantă și vezi că-i un fișier numit ”suceava doc”. Scuipă-l în eter.

– Done, zise Piticu. Da’ de ce ”driver imprimantă”?

– Cand eram puștan, ăla era numele directorului în care țineam porneturile, zise Bărbosu’. Toată lumea le căuta, nimeni nu le-a găsit vreodată, rânji el.

În apropiere de Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel se minuna de ce dracu’ fusese nevoie să ajungă în acest colț uitat de țară cu LAROM-ul său. Avea cei mai buni trăgători din brigadă. I se spusese că misiunea sa era de o importanță vitală și că va primi instrucțiuni la locul misiunii. Ajuns acolo, raportase de pe GPS-ul mașinii poziția exactă, primise buletinul meteo și i se ceruse să fie gata. După o zi și jumătate, primise de la radist o bucată de hârtie pe care erau trecute câteva crâmpeie de informație: ”distanță 8,71 km, azimut de tragere 116,77 grade”, o frecvență, pe care să intre în ascultare imediat și o parolă pentru autentificare. Ridică din umeri. Astea erau ordinele, nu rămânea decât să le ducă la îndeplinire.

Granița româno-ucraineană, lângă Sărata, Transcarpatia.

Bărbosu’ și Piticu’ debarcară din Toyota acum verde. Blondul își privi AKM-ul rusesc pe țeava stătea mândră o cutie cu diametrul de 5 cm si lungime de 20. Știa ce era. Toate armele aveau instalate amortizoare de sunet, PSL-ul Bărbosului avea în plus o lunetă mare, diferită de ce știa el. I se spusese să nu-și bată capul. Într-adevăr, echipamentul care-l aveau civilii era mult mai bun decât ce avusese el pe mână. Își potrivi ”sutienul” port-încărcător în care avea muniția și grenadele și se uită la Cosmin.

– Ăsta de unde-l aveți?

– Țicnitu’ ăla a făcut rost de ele. Cică le-au inventat ceainizii, în timpul cotonogelii din Vietnam și rușii le-au copiat pentru ai lor, în anii 80, în Afganistan. Adevăru’ e că-s mult mai comode și în mașină, și pe arătură. 6 încărcătoare în el, plus 4 grenade, baioneta și două fumigene, îți mai iei un Camelbak cu apă și trusa medicală, două-trei zile ești ok. Nu crăpi de foame 3 zile, și prin pădurile astea, pe picioare, doar cu încărcătura asta, ești ca un țap de munte în comparație cu pifanii ucraineni.

– Și acum unde mergem?

– La câțiva kilometri de aici e o bază de radare, cică abandonată. Dracu’ știe, mai bine o punem la pământ decât să ne trezim că se întâmplă cine știe ce minune.

– Păi și cu ce o dărâmăm?

– Ce nu știi, nu te îngrijorează, Blondule, spuse cheliosul încheind discuția. Hai să mergem.

Grupul se puse în mișcare, primul fiind chelul, urmat de Blond, Bărbos, Piticu’ încheind coloana. Pe tăcute, coloana se afundă în pădurea deasă de molid.

2 ore mai târziu, undeva în Ucraina.

Bărbosu se uită la Pitic. Acesta apăsă butoanele stației și îi intinse receptorul.

– Dihorii cheamă Starețul, Dihorii cheamă Starețul, recepție!

Bobeica, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel strâmbă din nas, întrebându-se cine dracu’ alesese indicativele de apel. Oricine fusese acela, avea un umor sinistru.

– Aici Starețul, recepție!

Preafericite părinte, se auzi din receptor, vrednicii tăi slujitori sunt gata?

– Sunt gata, întru Hristos, spuse el, completând astfel parola. Nu știa cine era la celălalt capăt al legăturii, dar consemnul și parola erau în regulă, așa că misiunea era gata să înceapă.

Atunci trimiteți focul iadului asupra necredincioșilor, spuse celălalt. Căpitanul apăsă butonul de tragere, declanșând plecarea celor 40 de rachete la o cadență de două pe secundă.

– Dihorii, aici Starețul, tragere încheiată, spuse el în receptorul stației. Noi am plecat.

Țintă distrusă, se auzi din microfon. Misiune încheiată. Dumnezeu să vă călăzuiască pașii, mult prea fericite părinte, spuse celălalt.

Ucraina.

Blondul simți cum se zguduie pământul sub el. Chiar de la câțiva kilometri, era ceva impresionant să vezi o salvă de rachete cum nivelează o bază militară. Ăsta era cuvântul, nivelat. Pus în întregime la pământ. Să nu mai rămână piatră peste piatră.

– Valea, zise Bărbosu’. Sper să nu ne prindă cineva pe aici, s-ar putea să nu ne fie bine…