La alții… (part 2)

_89872860_1479228117Drajii moșului, în continuarea primului articol, astăzi vorbim din nou despre Forțele Teritoriale Poloneze, noile adunături de războinici de weekend ai semi-vecinilor de la nord. Misiunea acordată acestora este de a apăra zonele de responsabilitate (zonele în care trăiesc), a ajuta la diminuarea efectelor calamităților naturale și de a întări comunitățile locale.

Antrenamentul acestora se face (din cauza programului de doar două zile pe lună / două săptămâni pe an) în primul rând prin auto-educație, apoi prin folosirea instructorilor ce au fost folosiți la antrenarea forțelor afgane și irakiene (ce au avut și instructori români, de altfel), permise gratuite la sala de forță și la piscine, precum și o platforma de e-learning integrată, ce va permite monitorizarea progresului făcut de fiecare ”soldat” în parte, prin controlarea dietei, greutății și motivare. Pentru aceasta, inspirația a fost căutată în programele similare ale Suediei, Marii Britanii, statelor baltice precum și în programele Gărzii Naționale americane.

Ce inseamnă auto-educația în sensul ăsta? Ceea ce se bate apa în piuă aici de vreo trei ani: bushcraft, prim ajutor, ITAI, precum și folosirea unor jucărele nou apărute pentru a crea noi senzori, rețele de date / supraveghere, etc.

De ce este nevoie de Forțele Teritoriale? Istoria Poloniei este plină de ani de războaie de gherilă și operațiuni neconvenționale. Trupele locale, ce cunosc nu numai zona de operațiuni, ci și comunitățile ce le populează și infrastructura sunt de neînlocuit în timpul misiunilor. Ei vor constitui un suport pentru militarii armatei regulate, mai ales preluând sarcinile de protejare a populației civile și infrastructurii.

Cum ceea ce se potrivește la alții se potrivește și la noi, vizionare plăcută…

The AirForce

Băieții veseli și jucăriile lor

Băieții veseli și jucăriile lor

Dragii moșului, azi vom vorbi despre zburătoare. Da, știu, nu sunt pe lista normală de înzestrare a unei organizații insurgente, da’ cum trebuie să se primească într-un fel sau altul echipament și cel mai ușor e pe calea aerului, ajungem la subiectu’ discuției de azi.

Apărută în cel de-al doilea război mondial, aprovizionarea pe calea aerului a grupărilor insurgente / de partizani a pus în fața celor implicați în această treb’șoară ceva factori de risc, printre care rea-voința adversarilor, manifestată prin antiaeriană, aviație de vânătoare, patrule de poliție și alte chestii de genu’ ăsta a impus folosirea unui modus operandi specific, caracterizat prin folosirea unor avioane mici, cu capacități de decolare/aterizare scurtă, cu o rază de acțiune destul de măricică (600-1000 km), ușor de pilotat și zboruri la joasă înălțime pe timp de noapte. Sovieticii au folosit avioanele de antrenament de tip Po-2, precum și o serie de planoare, englezii bombardierul ușor Westland Lysander, iar germanii au utilizat ceea ce a fost considerat cel mai bun avion de observație și legătură din cel de-al doilea război mondial, Fiesler-ul Fi-156 Stork, model recunoscut pentru excelentele calități STOL (short take off and landing) copiat după război de ruși, francezi și cehi. Americanii au folosit modelul Douglas DC-3 Dakota ca avion multifuncțional, ca transportor de trupe și cargo, lansator de parașutiști și avion de evacuare medicală, fiind trimis în zone ca Africa sahariană, Europa  (Franța, Belgia, Olanda, Italia, Yugoslavia, Polonia) și Asia/Pacific (aprovizionarea rapidă a bazelor din Birmania ale unităților Chindit și a garnizoanelor din insulele Pacificului). Acest model a fost fabricat sub licență de sovietici, sub numele de Lisunov Li-2.

Polikarpov Po-2

Polikarpov Po-2

Westland Lysander

Westland Lysander

Fieseler Storch

Fieseler Storch

Douglas DC-3

Douglas DC-3

Ca să ne întoarcem la discuția de azi, avem de livrat o încărcătură de diverse unei găști de băieți veseli, aflată la intersecția dintre Nicăieri și La Dracu’n Praznic, de preferință fără să ridicăm prea multe sprâncene întrebătoare. Cel mai ușor se poate face folosind un avion sau elicopter, zburând la joasă înălțime (până și cele mai nașpa țări africane au radare) și parașutând sau aterizând în locuri dosite. Binențeles, nu poate fi vorba de piste betonate, control al traficului sau alte asemenea, majoritatea ”aeroporturilor” din Africa, Asia sau Oceania fiind simple fâșii de pământ bătătorit.

Nediscutând calitățile piloților, trebulița de față cere utilizarea unui avion/elicopter robust, cu o capacitate de încărcare de cca. 1 tonă, capabil să zboare minim 500 km și capabil să aterizeze (aproape) oriunde. Capacitatea de a fi anonim este preferabilă, dar nu necesară.

În ordinea numerelor de pe tricou (nu vă gândiți la spart bani, orice organizație insurgentă e săracă), primul pe lista mea este venerabilul Antonov An-2. Apărut în 1946 și produs în peste 18,000 de exemplare, cu o capacitate de transport de 2 tone sau 12 pasageri, o rază de acțiune de 850 km, o viteză maximă de 258 km/h, ”autobuzul zburător” sovietic își poate livra marfa oriunde, fiind gândit ca un avion utilitar multifuncțional, configurabil în aproape orice fel imaginabil, de la transport pasageri la chimizări agricole și bombardier. Faptul că a fost produs în număr uriaș și că se găsește în aproape orice colț al Africii și al Asiei îi oferă un plus de anonimitate.

Antonov An-2

Antonov An-2

Pe locul 2, tot din Uniunea Sovietică, deținătorul recordului pentru cel mai produs elicopter, modelul Mil Mi-8, capabil să transporte 24 de pasageri sau 3 tone de marfă, cu o viteză de 260 km/h și o rază de acțiune de 450 km, ce poate fi mărită prin reducerea încărcăturii și instalarea de rezervoare suplimentare.

Mil Mi-8

Mil Mi-8

Pe locul 3,americanul Lockheed C-130 Hercules, avionul cu cea mai lungă producție, capabil de a transporta 96 de pasageri, 33 de tone de marfă ori 2-3 mașini de tip Humvee (sau Hilux), cu o viteză de 540 km/h pe o rază de acțiune de 3800 km. Cvadrimotor de mare capacitate, principalul transportor al aviațiilor multor națiuni.

C-130 Hercules

C-130 Hercules

Mențiune, din țara vacii mov, modelul Pilatus PC-6 Turbo Porter, supranumit de americani ”the jeep of the air”. Apărut în 1958, fabricat în numai 587 de exemplare, poate transporta o încărcătură de 1,4 tone sau 10 pasageri, cu o viteză de 230 km/h și o rază de acțiune de 730 km. Este deținătorul recordului pentru cea mai înaltă aterizare în categoria avioane, ajungând la 5750 m pe un ghețar în Nepal.

Pilatus Turbo Porter

Pilatus Turbo Porter

O altă mențiune, italo-americanul AerItalia/Alenia C27 Spartan (numit la origine G222), apărut în 1982, fabricat în peste 2000 de exemplare, poate transporta 53 pasageri sau 9 tone de marfă. Viteza de 540 km/h și raza de acțiune de 4600 km îl fac ideal pentru livrarea diverselor mărfuri în locuri uitate de Dumnezeu.

G222 Spartan A

G222 Spartan A

În general, zburătoarele de producție sovietică au fost produse în numere enorme și oferite ca ”ajutor” țărilor din lumea a doua și a treia, astfel că sunt mult mai ușor de ”camuflat” prin revopsire în culorile unei țări terțe sau a aviației adverse. Cuplat cu folosirea unor piloți experimentați și a unei aparaturi bune de navigație, aceste ”camioane” își vor îndeplini misiunile cu succes.

Cap. 3 Dimineața

 

Rinocerbu'

Rinocerbu’

Blondul deschise un ochi, apoi pe celălalt. În patul din capătul opus al camerei, Piticu’ sforăia încetişor. Se ridică încet, se îmbrăcă şi coborî în sala mare.

- Good morning, sunshine, auzi el vocea bărbatului slăbuţ ce-l lămurise cu privire la pâine cu o seară înainte. Ţi-e foame?

- Cam da, şefule. Mersi.

- Nu-s şef, Blondule. Eu sunt Ovidiu, încântat să te cunosc. Ceai sau cafea?

- Cafea, mulţumesc.

- Vineeeeeee, spuse celălalt şi Blondul se trezi în faţă cu o cană care mirosea îmbietor. Vine şi potolu’ imediat, ai un pic răbdare.

Cafeaua era fierbinte, dulce şi tare, delicioasă. Bău o gură, conştient de efectul ce-l avea asupra lui, de a-i băga simţurile în priză. În faţă îi apăru o farfurie mare plină cu un amestec ciudat, dar bine mirositor, în care identifică cartofi, ouă, şuncă, brânză şi ceva cârnaţi.

- Ce-i asta? întrebă el.

            - Combinaţia preferată a Dihorilor. Reţeta a adus-o Gogel, nu’ş  în ce emisiune a văzut-o pe YouTube, da’ e ucigătoare dimineaţa. Te ţine cu stomacul plin până seara, mai ales când eşti după ceva mistreţ.

            - Şi ce-i în ea?

            - 4 ouă, un cartof mare tăiat cuburi, brânză rasă, şuncă şi cârnat de mistreţ. Vara punem şi roşii tăiate mărunt, da’ acu’ nexam, că-i iarnă. Balotează acolo, că se răceşte şi e păcat.  

            Înfipse furculiţa în mormanul din faţa lui şi luă prima înghiţitură. În câteva minute farfuria era goală.

            - Cuiva i-a fost foame! rânji Ovidiu. Băieţii sunt afară, la maşini, dacă vrei să-i saluţi. Dă farfuria la mine, azi eu sunt la bucătărie. Mai vrei cafea?

            - Mh, mormăi el afirmativ, aşa că i se umplu cana şi ieşi afară.

            Auzind voci din spatele cabanei, se îndreptă într-acolo, pentru a-i găsi pe ceilalţi cinci bărbaţi în jurul capotei ridicate a unui Land Rover Defender.

            - Eu ţi-am zis c-o să-ţi îngheţe uleiul, Sandule, da’ tu nu şi nu. Ce naiba, parcă ai maşina de ieri! spuse Bogdan.

            - Gata mă, liniştiţi-vă. Bogdane, dă-mi vechitura suedeză, davai, davai, idi siuda! spuse un tip chel, care îşi puse fesul la loc după ce se scărpină în cap. Sorine, dă-mi bricheta ta. E benzină în draga de Ingrid?

            - Cine-i Ingrid? se trezi întrebând Blondul.

            - Soba aia de la Bogdan din mână, răspunse chelul. E fabricată în Suedia, în 1963, aşa că am botezat-o Ingrid Bergman, care-a fost o bunăciune, la vremea ei. La fel şi asta, care încă e o bunăciune.

            Blondul aruncă o privire şi recunoscu o sobă Svea 123, despre care instructorii săi germani îi povestiseră multe. Era una dintre cele mai bune sobe de camping, capabilă să funcţioneze la temperaturi de -45 de grade Celsius, fapt ce-o făcuse timp de 40 de ani preferata alpiniştilor hardcore. Chelul moşmondi un pic pe lângă sobă, o aprinse şi o poziţionă sub baia de ulei a Land Roverului.

            - Aici stă, cu Sandu lângă ea. Deci, Ovidiu e la bucătărie, Piticu’ doarme, că nu i-am văzut mecla până acum, Sandu are grijă de Ingrid, cine cum pleacă? întrebă chelul.

            - A ta merge? întrebă Sorin, bondocul.

            - Tractoraşu’ meu? Cum să nu meargă? Tu ce crezi bă, că am Mitsubishi cu numere de Bulgaria? Şi Mitsubishi d’ăla…

            Tot grupul izbucni în râs, mai puţin Blondul, care nu înţelegea poanta.

            - Bun, se auzi vocea lui Bogdan, eu cu Sorin mergem cu Mitsu în sat, să luăm pachetele, Gogele, tu cu Cosmin şi cu Blondu’ luaţi Rinocerbu’ şi vă duceţi la peşteră, după echipament?

            - Gata şefu’, zise Bărbosu’.

            Bogdan şi Sorin se urcară într-un Mitsubishi Pajero alb, cu numere de Bulgaria, ce demară şi dispăru ocolind cabana într-un nor de zăpadă. Bărbosu’ şi chelul traseră la o parte o plasă de camuflaj, descoperind o Toyota Hilux dublă cabină, a cărei vopsea albă lăsa să se vadă un strat verde metalizat dedesubt.

            - Nu ştiu cine ţi-a vopsit-o, da’ sper că n-a cerut prea mulţi bani. Asta-i treabă de mântuială, spuse Blondul.

            - Eu am vopsit-o, spuse Bărbosu’. E vopsea pe bază de celuloză, face ca o coajă deasupra. E doar de camuflaj, la primăvară o dau jos cu apa caldă sub presiune. Blondule, fă cunoştinţă cu Rinocerbu’. Sau Rabla, cum i-au zis ăia din Servicii. Singura maşină cu numere româneşti care-a speriat Kurdistanu’.

            Blondul dădu un ocol maşinii. Arăta ca orice Toyota Hilux veche, dar ştia că la Bărbos nimic ce părea normal nu era. „Ce nu ştii, nu te îngrijorează” era una dintre expresiile sale favorite.

            - Ce-ai schimbat la ea? Întrebă el.

            - Suspensia e ARB heavy duty, diferenţialu’ pe spate e Detroit TrueTrac, pe faţă e un ARB AirLocker, sistem cu două baterii, compresor electric, troliu, barele sunt făcute de Cosmin şi de Bogdan. Cauciucurile sunt Goodrich All Terrain şi rezervoru’ e îmbrăcat în cauciuc auto-etanşant, cu sistem anti explozie. 

            - Cât?

            - Maşina a costat 7000 de epuroi, am mai băgat în ea 6000. Da’ merită, pe cuvânt.

            13.000 de euro o maşină. Dar ştia că maniacii nu băgau bani aiurea. Maşina din faţa lui era capabilă să ajungă oriunde, la orice oră din zi sau noapte, fapt demonstrat de cei 6000 km făcuţi în timpul „excursiei” din Irak.

            - Auzi bre, întrebă Blondul, care-i faza cu Mitsubishi?

            - Tu nu știi miștourile spaniole? veni răspunsul cheliosului.

            - Nu în cazu ăsta, replică.

            - În țările de limbă spaniolă, spuse chelul pe un ton academic, modelu’ ală de Mitsu se numește Montero, pentru că Pajero are o conotație peiorativă!

            - Adică?

            - Adică, spuse chelul făcând un semn obscen cu mâna.

            - Mda, mi-am luat-o…

            - Nu, chestia asta e adevărată, ia și citește orice dicționar de argou spaniol, spuse Bărbosul punând punctul pe i. Hai să ne mișcăm!

            - Unde mergem?

            - Ce nu știi, nu te ingrijorează, replică Cosmin.

 La o jumătate de oră de drum, Toyota opri în dreptul unei intersecții. Bărbosul coborî, se uită în toate părțile, apoi făcu dreapta pe un drum forestier ce purta urme de cauciucuri late. Mai merseră câteva minute și apoi opriră sub un afloriment stâncos. Cei trei coborâră și se asigurară că mașina era invizibilă din aer. Bărbosul îl trase pe Blond spre gura unei peșteri, scoase o legătură de chei și deschise poarta metalică a acesteia.

- Ce-i aici? Întrebă Blondul uimit.

- Depozitu’ nostru de diverse, răspunse cheliosul. Și dovada că banu’ e ochiu’ dracului.

- Adică?

- Adică tot ce vezi aici e cumpărat fără factură de la niște băieți dibaci, cu acces la depozitele armatei ucrainene. Ce-ți dorește pipoțica? Un Șmel termobaric? Un Vintorez mut? Ceva mine MON-50? Cere și ți se va da, după cum scrie în Biblie, spuse chelul, scoțând diverse lucruri de prin lăzile aliniate pe lângă pereți.

- Dacă ar afla extrem de prea fericitu’ Dănuț ce se poate face cu bani puțini, dați cui treb’e, în două luni Mallu’ Mântuirii Neamului ar fi ridicat, parol! spuse Bărbosu rânjind.

Lucrând rapid și metodic, cei trei încărcară bena Toyotei cu câteva lăzi, inscripționate în chilirică.

- Și acum? Întrebă Blondul.

- Acum vom face ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă ”prepoziționarea tehnicii și a mijloacelor de luptă”, spuse chelul. Adică vom propti jucărelele astea în diverse găuri, pe unde zicem noi că vom avea de furcă. Așa evităm să le cărăm când ne-o arde buza și vom avea de făcut alte treb’șoare.

- Cum ar fi?

- Cum ar fi cotonogit ucrainieni, raspunse Bărbosul cu zâmbetul pe buze.