Low and slow

Dragii moșului, distracția zilei de azi vine din Țara Dimineților Liniștite de Coniac, Coreea de Nord adică. Ceea ce se vede în poza de mai sus este mai mult decât se înțelege la prima vedere, așa că necesită explicații.

Ceea ce se vede sunt niște An-2 lansînd parașutiști de la joasă înălțime. ”Epave de-astea are și Armata Română”, a spus cineva pe feisbuc. Explicația pozei este: niște biplane făcute din pânză și lemn, zburând la o înălțime foarte joasă și cu o viteză extrem de redusă, lansează unități de comando. Se spune că NordCoreea are 300 de asemenea biplane. Un calcul simplu ne arată că 300 de biplane X 10 oameni antrenați la sânge (lipsa de tehnologie, care oricum poate ceda oricând, este compensată de un antrenament intens si diversificat al soldaților) rezultă mult haos produs în spatele liniilor inamice.

Misiunea acestor unități sinucigașe de nord coreeni va fi multiplă, distrugerea unor instalații cheie militare sau de infrastructură, uciderea liderilor civili și militari, precum și terorizarea populației. Această tactică de penetrare în adâncime necesită o pregătire intensă pentru trecerea la capacitate maximă de luptă instantanee a națiunilor țintă, în cazul nostru Coreea de Sud.

Folosit în acest mod, An-2, cu aripi din pânză și lemn, ceea ce îi oferă o secțiune radar foarte mică, zburând la o înălțime foarte joasă și viteză redusă, este foarte greu de detectat de către radarele avioanelor de intercepție, incluzînd pe cele Doppler, ale căror filtre tind să elimine obiectele ce se mișcă foarte încet, în special când se mișcă în plan oblic față de emițător. Un experiment făcut în Washington DC a arătat că nici măcar sistemul ce apără Casa Albă nu poate detecta, darămite să oprească, un aparat ce zboară aproape de sol cu o viteză redusă. Sistemele antiaeriene ”clasice” vor avea extrem de puține șanse să detecteze și să doboare asemenea avioane, cele mai bune soluții venind de la sisteme cu rază foarte scurtă (VSHORAD) – rachete antiaeriene cu lansare manuală de tip Stiger, Strela, Igla sau SAAB RBS70. Dar iarăși numărul acestor sisteme este limitat, pe când un An-2 poate decola și ateriza literalmente oriunde.

Concluzia? Într-o lume obsedată de multiroluri, rachete, radare, senzori de fuziune, loviturile cele mai puternice vor veni de la biplane din lemn, mașini civile și omuleți verzi.

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D