Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că Rosztóczy-Szervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

- Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

Vampiri

 

Vampir

Vampir

Măgura, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel avea o figură nefericită. Era a doua misiune „oarbă”, în care primise un ordin de marş şi atât. La locul întâlnirii fusese aşteptat de o maşină de teren  în care se aflau un bărbat înalt, blond şi un transmisionist mic de statură şi solid. Acesta se urcase în cabina LAROM-ului, cuplase o staţie radio la portul auxiliar al sistemului de ochire şi instalase o antenă pe cabină. Apoi începuse să cotrobăie prin rucsac, scoţând cele necesare unei căni de cafea.

Blondu’ avea aceeaşi figură nefericită ca şi căpitanul. Ştia că fusese trimis în lumânări, bănuia că se va întâmpla ceva important, dar nu avea habar de detalii.

– Cu ce e încărcată dihania? întrebă el.

– În dreapta sunt rachete cu submuniţii antitanc, răspunse căpitanul. În stânga, explozive clasice. Nu ştiu ce au de nivelat, da’ nu-l văd bine pe ăla care o să le primească în cap, spuse el privind înserarea.

– Şefu’, se auzi vocea Piticului, nu vrei o cafea? Cică peste două ore începe showu’, ar fi bine să-l prindem treji…

„Clar, s-a dus dracu’ disciplina, îşi zise Blondu’, uitându-se urât la sergentul bondoc. Am stat prea mult cu Bărbosu’ şi ai lui. Ar fi cazu’ să mă întorc într-o unitate normală…”

* * *

În apropiere de graniţa româno-ucraineană

Cosmin încercă staţia radio instalată pe maşina ce avea în benă o mitralieră DShK. Ştia că nu putea să facă mare lucru împotriva unui tanc, la nevoie, dar era mai bine decât nimic. Cel puţin putea băga infanteria cu nasul în pământ, oferindu-le cele câteva zeci de secunde necesare fugii pe drumul forestier ce şerpuia în spatele lor.

– Care-i situaţia? întrebă el,

– Vampirul a decolat, aştept să treacă graniţa în jumătate de oră, răspunse Bărbosu. LAROM-ul e pe poziţie, gata de tragere. Să vedem dacă merg automatizările alea de le-am făcut noi.

– Auzi, ce-i cu Blondu’ în ultima perioadă? I s-a făcut dor de unitatea lui?

– De ce zici asta?

– Văd că se cam zburleşte când face Piticu’ miştouri cu noi. La tine sau la restu’ n-are ce să zică, da’ Piticu’ îi e subordonat, cel puţin teoretic. Sunt singuru’ căruia îi dă cu virgulă chestia asta? Pana mea, dacă nu îi place halu’ nostru de disciplină, poate ar fi cazu’ să ne lipsim de serviciile lui.

– Bă, ar fi şi asta o soluţie. Da’ totuşi, e băiat valabil, sau cel puţin aşa pare…

* * *

Deasupra lor, la 1500 metri altitudine, Vampirul trecu graniţa nevăzut şi neauzit de nimeni. Motorul Rotax mergea la cea mai mică turaţie posibilă, făcând aparatul să orbiteze neştiut asupra unui punct deasupra Seletinului. Pilotul porni sistemul de recunoaştere MX-15 şi începu să trimită imagini prin legătura securizată.

* * *

Bărbosu’ urmărea coloana ucrainiană pe ecranul laptopului, calculând ceva pe baza simbolurilor afişate pe imagine. Lângă el, Cosmin calcula ceva pe degete, cu limba scoasă ca un copil mic.

– Auzi mă, ce-i Vampiru’ ăsta, de fapt?

– E un motoplanor IAR 28M2A modificat. I-am pus un Rotax 915 de 135 cai putere în loc de 912. Am antifonat motoru’ şi i-am făcut un eşapament mult mai lung decât ştii tu la AN-2u’ ăla. Tot biloc, are o turelă de observare şi marcare laser şi un sistem de transmisie date. În plus, oxigen şi echipament de supravieţuire pentru piloţi. Strictu’ necesar.

– Păi şi cum dracu’ ţi-a venit ideea?

– Yankeii au făcut o jucărie de-asta în timpu’ cotonogelii din Vietnam. Au modificat un planor să care aparatură de recunoaştere, prin 1970… Cică putea zbura neauzit la 60 de metri înălţime. Noi n-am încercat chestia asta.

Încă n-am încercat. Cine-i la comenzi, tot zăludele alea două? Că le ştiu în stare să tundă ucrainienii cu elicea…

– Ele, cine dracu’ altcineva? Mai ştii vreun pilot suficient de nebun să se bage în horă cu noi? replică Bărbosu’ cu rânjetul pe buze. Ce facem, dăm drumul la party?

– Fire in the hole, spuse chelul amuzat, privind cum se schimbau simbolurile de pe ecranul laptopului.

 * * *

 Căpitanul Anghel privi cum suprastructura lansatorului se roti şi ridică containerele de rachete. Ştia că era un camion ce fusese în reparaţie capitală, dar nu ştia că este şi posedat de diavol, să se mişte cu de la sine putere.

– Şefule, îi spuse încetişor Blondu’, ia-i pe băieţii tăi şi hai să ne dăm deoparte. Îţi explic eu ce şi cum…

Din containerul drept al lansatorului plecară două rachete, imediat ce oamenii se puseseră la adăpost lângă maşina de teren a Blondului. Imediat, alte trei plecară din containerul stâng.

– Îmi zici şi mie ce dracu’ se întâmplă? spuse mai mult speriat decăt nervos căpitanul.

– Au modificat lansatoru’, îi explică Blondu’. Tot ce înseamnă ochire şi dare a focului e automatizat, trece prin sistemul ăla central ce conţine GPS-ul. Servomotoare, aprinzătoarele de rachete, tot. E telecomandat prin staţia radio ce ţi-a instalat-o transmisionistul meu de pe un laptop aflat la 10 kilometri de aici. Ştiu că ăla primeşte date şi imagini de la o dronă sau ceva avion de observaţie în timp real. Oricum, rachetele tale au capete de dirijare laser, marcarea ţintelor se face tot din zburătoarea aia…

– Să-mi bag… Ce război e ăsta, îmi explici şi mie?

– Nu ştiu, şefule, nu mă bag. Doar văd că dihorii ăştia fac treabă, mai multă treabă decât aş fi făcut eu c-o brigadă de pufarezi, pe bune. Crede şi nu întreba, ştii vorba aia…

Cei doi tăcură privind lansatorul care trimitea în aer rachetă după rachetă. Noaptea ar fi fost frumoasă de stat la poveşti, dacă n-ar fi fost războiul…

Blondule, eşti acolo sau tragi la aghioase? se auzi din radioul Mitsubishi-ului. Terminat tragerea. Dă-le sticla la oameni şi zi-le că le mulţumim. Misiune finalizată cu succes, toată lumea acasă!

– Asta-i pentru voi, şefule, spuse Blondu’ înmânând o sticlă de Absolut căpitanului. Să vă bucuraţi de ea. Noi ne cărăm acasă…

– Ce să zic, să ne revedem sănătoşi, răspunse căpitanul privind sticla. Urcă în cabina lansatorului şi făcu un semn de rămas bun cu mâna.

Blondu’ se uită la Pitic. Acesta îl privea impasibil, de parcă se aştepta la ceva rău şi ştia cum să contreze.

– Hai acasă, oftă superiorul în grad urcându-se în maşină.

 

Și totuși, se poate

 

ARO

ARO

Dragii moșului, prin amabilitatea unui amic, am primit poza de mai sus. Pentru necunoscători, ăla e un ARO 24. Da, un ARO. Numai că e cea mai puternic înarmată mașină ușoară pe care am văzut-o vreodată.

Echivalentele cele mai apropiate sunt Land Roverele engleze ale flăcăilor veseli din SAS, dotate cu sistemul WMIK (weapons mount installation kit) ce reprezintă o suprastructură de protecție cu inel rotativ de montare a unei arme grele (mitralieră M2 de calibrul 0,50 in sau aruncător automat de grenade de calibrul 40 mm) și o mitralieră universală de 7,62 model FN MAG/M240 (sau L7 în nomenclatorul britanic). Încărcat cu provizii, echipament și armele individuale ale echipajului de 4 persoane, ”Panterele Roz” (denumirea neoficială a acestor mașini) au făcut legea în deșertul irakian în timpul primului Război din Golf (1990-1991), vânând SCUD-urile irakiene, precum și în multe alte locuri în care viteza și puterea de foc, mai puțin blindajul, au fost literă de lege.

Land Rover WMIK

Land Rover WMIK

Land Rover WMIK

Land Rover WMIK

Revenind la ARO nostru, din poză se observă o putere de foc mult mai mare, fiind montate o mitralieră grea AA de tip DShK de calibrul 12,7x108mm cu arc de tragere de 360 de grade, un aruncător automat de grenade de tip AGS-17 de 30 mm și o mitralieră universală PKM (sau mitralieră md. 66) de calibru 7,62x54R, ultimele două arme acoperind arcul frontal al mașinii. Arme fiabile și extrem de puternice, în buna tradiție sovietică, DShK, AGS-17 și PKM sunt capabile de a produce un volum de foc imens, muniția având o rază lungă de acțiune și un potențial distructiv foarte mare. Considerând capacitatea legendară de trecere și mobilitatea mașinilor ARO, această combinație produce un mijloc de luptă extrem de puternic și de mobil, superior oricărui mijloc blindat, cu excepția elicopterelor de atac.

În mâinile unor soldați capabili de a înțelege capacitățile și limitările unui astfel de vehicul, ARO-ul nostru ar fi putut fi carul de luptă al unor unități de cercetare-diversiune și operațiuni speciale extrem de eficiente, dar n-a fost să fie…

NSTV-uri

Dragi cititori, astăzi vom discuta despre diferitele mijloace motorizate de transport folosite de flăcăii din Hoardă, grupate sub numele generic de NSTV – non-standard tactical vehicle. Acesta poate fi orice vehicul din afara dotării forțelor militare (deci Humvee este exclus), printre favorite fiind cele folosite în general de diversele ONG-uri din zona respectivă, lesne de ”împrumutat”.

Toyota Land Cruiser - Somali version

Toyota Land Cruiser – Somali version

În general, sunt preferate mașinile de teren (SUV-uri sau pickup) Toyota, Land Rover, Nissan sau Mitsubishi, mărci ale căror modele utilitare constituie o prezenţă permanentă în orice bazar, piaţă, staţie de transport, pe orice drum. Folosite pentru a căra oameni, animale, marfă, produse agricole, în general, orice va trebui transportat din punctul A în punctul B, la mare preţuire sunt modelele japoneze de gen Toyota Hilux şi Land Cruiser, Mitsubishi L200 şi Nissan D22/Navara, primul fiind campionul absolut. Dotate în general cu motoare diesel simple, de 2,5l capacitate cilindrică, aceste cotigi au fost gândite ca utilitare pure, capabile de a folosi combustibil oricât de prost, cu suspensii rezistente (cu arcuri foaie), simplă sau dublă cabină (putând transporta confortabil 3-5 persoane) şi o capacitate de încărcare între 700-1000 kg. Amprenta logistică, faţă de o maşină blindată (transportor blindat, maşina de luptă a infanteriei, tanc) este mult redusă, consumul de combustibil este mai mic cu 25 până la 65%, sunt foarte uşor de întreţinut, piesele de schimb sunt mult mai ieftine decât cele pt maşini de luptă specializate, iar numărul lor le face foarte uşor de înlocuit prin cumpărare, rechiziţionare sau furt. Folosind o analogie cu armatele contemporane, funcţional şi doctrinal o Toyota Hilux având instalată o rachetă Fagot are acelaşi efect asupra adversarului ca un Humvee cu un TOW pe el sau un VBL francez ce are montată o rachetă Milan.

Stropitori

Stropitori

Având o capacitate de încărcare destul de mare, imaginaţia umană şi aparatul de sudură le-a dotat cu tot felu’ de drăcovenii omorâtoare, de la mitraliere uşoare de genul Kalaşnikov PK la tuburi de lansare a rachetelor de tip Grad, ciordite din instalațiile guvernamentale, trecând prin toată gama de jucarii intermediare, ca mitraliere grele DShK şi KPV, tunuri automate ZU-23-2 şi lansatoare de rachete nedirijate de tip S-5/S-8/S-13 pentru elicoptere.

Spețnaz Toyota

Spețnaz Toyota

Capturate de forțele sovietice în timpul războiului din Afganistan, unitățile Spețnaz le-au folosit împotriva foștilor utilizatori, camuflajul de mașini civile și încărcătura de luptă adăugată făcându-le mijloace de lovire mult mai eficiente decât blindatele greoaie și lente ale forțelor regulate. Potrivit lucrării ”Spețnaz GRU n Afganistane” a lui Alexandr Suholesky, mașinile capturate aveau un echipaj de 6 oameni (comandant, șofer/radio-operator, 2 servanți ai armamentului greu, 2 grenadieri) și aveau ca armament următoarele:

  • o mitralieră grea de tip DShK cu 300-500 cartușe rezervă de muniție sau un aruncător automat de grenade calibru 30mm de tip AG17 cu 87-116 lovituri;
  • aruncătoare de rachete termobarice RPO-A – 2-4 bucăți;
  • aruncătoare antitanc de tip RPG18/22 – 2-6 bucăți;
  • armamentul individual al echipei Spețnaz;
  • aruncătoare de grenade de tip GP-25 – 1-2 bucăți;
  • stații radio de tip R-392 sau R-159 – 1 complet.

Urcând o treaptă, un camion normal va duce ştacheta de transport mult mai sus, permiţând instalarea unor sisteme mult mai puternice, pornind de la mitralierele cvadruple de gen ZPU-2/4, cu 2 sau 4 mitraliere de 14,5mm, continuând cu tunuri antiaeriene duble de 23 mm (ZU-23-2), 37 mm (V-11) sau 57 mm (AZP S-60), cu o bătaie împotriva ţintelor terestre de 2-5 km şi o putere de penetrare de 20-100 mm oţel omogen, şi terminând cu celebrele BM-21 Grad, asigurând o mobilitate la fel de bună ca a maşinilor uşoare, în detrimentul vitezei. Oricum, o viteză de 50 km/h a unei formaţiuni insurgente poate fi atinsă cu uşurinţă, spre deosebire de viteza de maxim 30 km/h a unui AMX-10RC pe teren accidentat.

Siria special

Siria special

Concluzia o spune unul dintre cei ce au avut de luptat cu aceste jucării:

“You can’t underestimate the value of having a vehicle that is fast, will never break down, and is strong enough to mount a heavy weapon in the back.”