Borcane

Surprize-surpize...

Surprize-surpize…

Dragii moșului, după ce data trecută am vorbit despre farfuriile ce se îngroapă în pământ, pentru stricarea chefului de viață a diverselor țestoase (denumirea îi aparține unui fost amic, căruia îi urez pe aceasta cale ”La mulți ani”, azi fiind ziua lui), astăzi vom discuta despre diversele borcane ce se proptesc pe marginea drumului sau prin copaci și servesc la desfacerea diverselor conserve șenilate și iarăși la stricarea chefului diverșilor îndrăgostiți de ele.

Primele chestii de genul ăsta au apărut la sfârșitul celei de-a doua cotonogeli mondiale, când germanii au descoperit efectul Misznay-Schardin (numele-i vine de la cei doi cercetători ce l-au descoperit în mod independent, colonelul ungur Joszef Misznay si germanul Hubert Schardin), efect ce se aplică unei foi de exploziv, care, spre deosebire de o încărcătură sferică ce-și împrăștie puterea în toate direcțiile, își va concentra energia perpendicular pe suprafața sa. În caz ca o parte a foii de exploziv este lipită de o suprafață rezistentă, întreaga forță a exploziei se va concentra în direcția opusă. Puterea de penetrare variază în funcție de densitatea materialului folosit pentru ”capacul” bombei, astfel tantalum 16.654 g/cm3, cupru 8.960 g/cm3, fier 7.874 g/cm. Pentru utilizările fără constrângeri privind dimensiunile, un ”capac” din cupru este suficient, având cel mai avantajos raport dintre preț și rezultat.

Explicații

Explicații

Au apărut câteva aplicații ale acestui efect, sub forma câtorva mine antitanc, așa numitele off-route mines, mult mai ușor de instalat și de camuflat decât clasicele ”farfurii”.

Startul l-a dat, binențeles, Armata Roșie, prin modelul TM-83. Cu un diametru de 250 mm și o greutate de 20 kg, sistemul dublu de detonare (un activator seismic cu geofon și declanșator infraroșu ca sistem principal și comandă manuală cu detonator electric ca secundar), TM-83 poate lovi un tanc de la o distanță maximă de 50 m, optim fiind considerat un 20-25 m. Mina poate penetra lejer 15-40 cm de blindaj omogen de la 25-35 m, fiind suficientă pentru mașinile de luptă ale infanteriei sau transportoare blindate.

TM-83

TM-83

Suedia a venit tare din urmă, având în dotare modelul FFV 016, având o greutate de 26 kg și comandă manuală prin detonator electric. Având o putere de penetrare de 60 mm la 30 de metri, nu este prea eficientă împotriva tancurilor, putând însă să distrugă un blindat ușor sau mijloace neblindate precum camioanele.

FFV 016

FFV 016

Franța, la rândul ei, a introdus în dotare în 1978 modelul MIACAH F1 (Mine Antichar a Action Horizontale Modele F1), având un diametru de 20 cm, o lungime de 26 cm si o greutate de 13 kg, cu un sistem de comandă prin infraroșu și buclă de fir metalic (în mod secundar poate fi comandată manual), cu o putere de penetrare de 50 mm blindaj la 80 m. A fost adoptată de armata britanică (sub numele de L14A1) și de cea olandeză (ca NR29).

MIACAH F1

MIACAH F1

Două din cele mai interesante borcane vin din neutra Austrie, producătoare a multor jucărele mișto. Primul, modelul ATM-7, are un diametru de 32 cm, o lungime de 18 cm și o gretuate de 14 kg, fiind capabil să spargă 70 mm de blindaj de la o distanță de 80 m, producând o gaură de 120 mm diametru. Sistemul de comandă poate fi cu sârmă de contact, infraroșu sau comandă manuală.

 

ATM-7

ATM-7

Al doilea, SMI 22/7C, are dimensiuni mai reduse (18 cm diametru, 29 cm lungime, o greutate de numai 13 kg), având un sistem de comandă autonom cu infraroșu și capacitatea de auto-neutralizare. Durata de funcționare este de aproximativ 90 de zile, depinzând de temperatura ambientală ce influențează durata bateriilor.

SMI 22/7C

SMI 22/7C

Cel mai mare și mai greu borcan, MPB-ul polonez, are o lungime de 45 cm, un diametru de 36 cm și o greutate de 45 kg, fiind dotată cu un declanșator combinat acustic și infraroșu. Mina poate penetra 100 mm de blindaj la o distanță de 50 m, fiind programabilă să se autodistrugă după 1, 10 sau 30 de zile.

Mina-MPB

Mina-MPB

Cireașa de pe tort: dispozitivele explozive improvizate de tip EFP (explosive forged penetrator) ce utilizează efectul Misznay-Schardin. Printre primele utilizări ale acestora s-a numărat atentatul Rote Armee Faktion ce l-a ucis pe bancherul german Alfred Herrhausen în 1989, folosind o bombă de 7 kg instalată pe o bicicletă (spre deosebire de acest atentat, cel împotriva judecătorului Giovanni Falcone, atribuit Mafiei italiene, a folosit o jumătate de tonă de exploziv și a aruncat în aer un pod de autostradă). Principalii proponenți ai acestui tip de bombă au fost irlandezii din IRA, ale căror competențe s-au răspândit în Liban în anii 90, prin intermediul Hezbollah-ului, iar prin intermediul Iranului (principalul sponsor al Hezbollah) devenind una din cele mai letale arme din arsenalul insurgenței irakiene.

Principiul de funcționare

Principiul de funcționare

Fabricate din bucăți de țeavă metalică, încărcate cu explozive improvizate și ”căpăcite” cu discuri concave din tablă de cupru sau oțel, instalate în general la nivelul ferestrelor, IED-urile de tip EFP pot distruge orice tip de vehicul ușor blindat, fiind capabile de a ”ucide” un MRAP (vehicule protejate împotriva minelor îngropate, în general). Capacitatea de penetrare este, de regulă, egală cu diametrul discului-proiectil.

Mai amănunțit.

Mai amănunțit.

Disc și proiectil

Disc și proiectil

Efectul asupra unei uși blindate de Humvee

Efectul asupra unei uși blindate de Humvee

Interiorul ușii

Interiorul ușii

Concluzionând, o ”armă” simplă, ușor de fabricat, extrem de puternică și extrem de eficientă. Unul dintre mijloacele preferate de luptă a grupărilor insurgente, EFP-ul este unul dintre cele mai răspândite modele de bombe improvizate, în special în Orientul Mijlociu și nu numai.

Читачі Харківський, у вас є повідомлення.

Cap. 6: Discuții

AN/PRC117G

AN/PRC117G

 

Blondul dădu colțul casei cu două căni de cafea în mână, îndreptându-se spre masa din blăni de lemn la care Bărbosu stătea și admira peisajul. Peisaj constituit din Toyota cu capota ridicată și ușile larg deschise, de unde se ițeau picioarele Piticului.

– Deci, cum îți zicea io matale, se auzi vocea acestuia, poți să bagi stația asta nenorocită sub scaunele din față, da’ în afară de microfon nu ai acces la nimic!

– Păi și cum durerea mea schimbi și tu frecvențele ca omu’? se auzi vocea lui Bogdan, electronistul grupului.

– Prin telepatie nu merge, c-am încercat, zise Piticu’. Doar să îi conectezi ceva laptop, da’ devine vizibil prin cablu…

– Deci, dacă vrei să instalezi toată măgăria, cu amplificator…

– Auzi bă, se auzi vocea lui Cosmin, ți se pare că asta-i camion? Sau ceva Hummer? Unde bagi tu ditamai blocu’ de BCA? Îl ții în brațe? întrebă chelul arțăgos.

– Nene, zise Piticu’, ascultă la om pățit, nu merge ce vrei matale. Da, poți s-o camuflezi sub scaunu’ șoferului, s-o alimentezi la 12 volți, să-i tragi conector de antenă pe acoperiș, da’ efectiv nu merge s-o integrezi ca în Humvee. Ăla e ditamai chirpicu’, asta-i mică și fâșneață!

– Piticule, luați o pauză, zise moale Bărbosul. Haideți la cafea, că m-ați creierit destul.

Chelul aruncă o singură privire spre masă și întrebă:

– Ce-i dă Blondului cu virgulă? Că arată de parcă a ajuns în budă la McDonalds și dama lipsește.

– Zi bre ce probleme existențiale ai? spuse și Bogdan.

– Păi, șefule, ar fi cam multe…

– Zi una din ele, spuse chelul cu zâmbetul pe buze.

– Păi, în general, voi știți mai multe ca mine, zise Blondul strâmbând din nas, mai ales în meseria mea, și asta nu-i ok…

– Of, băga-mi-aș, zise Cosmin așezându-se cu fundul pe masă. Te-a pocnit gânditu’, locotenente?

– Nu, da’ efectiv, de ce? De ce mă uit eu la o mină de-aia care se agață în copaci ca broasca la sudură?

– Pai e simplu, Blondule, pentru că ești militar. Noi suntem civili. Fix de-aia.

– Cum adică?

– Păi și armata e ca orice corporație. Există birocrație, există șefi, există orgolii. Tu, dacă te arăți deștept, mereu se găsește vreunu’ să-ți taie picioarele. Îți face un raport negativ și te găsești tras pe linie moartă, doar că vrea el să ți-o tragă, că l-ai deranjat din rezolvatu’ de integrame. Noi n-avem problema asta. Dacă vreau să învăț ceva, scot banu’ și mă duc la ăla care predă ”nene, ăsta-i banu’, e semnat de Mugurel Isărescu, zi-mi ce tre’ să știu”. Îmi dau examenu’, îmi iau diploma, sunt îndreptățit să deschid gura. Vreau scafandru? Scot banu’, mă duc și fac cursul, îmi iau brevet. Vreau parașutism? Mă duc de fac 25 de salturi, îmi iau brevetu’, sunt parașutist. Vreau să fiu lunetist? Îmi iau patalama de vânător, îmi iau pușca, îi pun lunetă de care vrea mușchiu’ meu și mă duc să vânez. Crede-mă, căprioru’ sau mistrețu’ sunt mult mai greu de vânat decât omu’. Apoi îmi descarc manualele militare de la americani, canadieni sau suedezi, mai citesc ceva pe acolo și sunt mai bun ca tine. Simplu. Echipamentu’ e cam același, și la civili și la militari, câteodată e mai bun la civili, că ăștia tre’ să scoată banu’ și e concurență, apoi dinamita, de exemplu, nu s-a schimbat de când a inventat-o tata Alfred Nobel, în 1867, acu’ 150 de ani și mai bine…

– Mda, zise Blondul, câte ar fi de schimbat…

– Nu multe, replică Cosmin. Și majoritatea sunt ieftine. Da’ tre’ numa’ să se vrea.

– Uimește-mă, zise Blondul.

– Bre, e simplu. Se ia soldatu’ care vine la unitate. Suntem armată NATO, nu bar de negri, deci ăla tre’ să vorbească o engleză cât de cât fluentă, că de-aia se presupune că a stat 4 ani în liceu. Dacă nu știe, îl bagi în curs pe banii lui. Sau faci un parteneriat cu un ONG, acolo. Ținând seama de arealu’ în care acționează Armata Română, și franceza ar fi indicată pentru Levant și Africa sub-sahariană. Și faci ca la ruși: a învățat limba bine, cu diplomă? 10% în plus la salariu. Dacă are sânge în el și învață o arabă, o chineză, un Pashto sau alt exotism de-ăsta, 20%. Apoi îl treci printr-un curs de prim ajutor, să știe ce să facă când îl vede pe colegu’ căzut la pământ. În cel mai rău caz, asta îl învață Crucea Roșie, cu care iar faci parteneriat.

– Nu sună rău, zise Piticu’.

– Apoi te duci la reprezentanții marelui Licurici, ”băi parteneru’ american din NATO, ai două baze la noi în bătătură, cum facem să deschizi o școală de instructori pentru luptă fără arme în folosu’ armatei române?” Că poate să facă o școală de MCMAP al USMC-ului la Kogălniceanu și de Combatives al US Army la Deveselu. Sau pe amândouă, că nu mă supăr. Și așa formezi o pepinieră de instructori, și așa armata română devine mai eficientă în misiunile NATO și mai bine pregătită, nu crezi? zise Bărbosu privind fața uimită a Blondului.

– Apoi, prietene, îi pui să tragă. Până consumă toată muniția aia veche din depozite. Îi pui să tragă până când fac scurtă la degetu’ de pe trăgaci și le pleznesc timpanele. Așa obții două lucruri: soldați antrenați și comenzi pentru fabricile de muniție. Și îl pui pe soldat să demonteze, să curețe și să asambleze arma aia cu care a tras până o face legat la ochi și contracronometru. Să știe să demonteze arma aia mai bine decât să dea jos bikinii neveste-sii.

– Șefule, dacă te-ar auzi ministrul apărării, te-ar împușca, pe bune, zise rânjind Piticu’.

– Știu, zise Bărbosu. Și nu numai el… Încă o chestie, aș băga o instrucție pirotehnică minimă la trupe. Adică ăla mic, soldat sau gradat, să știe să-mi facă o demolare simplă, o ușă, un gard, o poartă sau o gaură în zid, că nu-i mare filozofie să faci o amorsă dintr-o capsă pirotehnică și un metru de fitil și s-o lipești de trei fire de Primacord. Ca să nu mai vorbim că e simplu să îngropi o farfurie antitanc, ce dracu’!

– Ce-i ăla Primacord? întrebă Blondul.

– Fitil detonant, zise Cosmin. Șnur de-ăla exploziv. Se pun trei fire pe o bandă adezivă de lungul ușii, de sus până jos, și se lipește capsa pirotehnică de el. Când detonează șmecheria, de obicei e suficient să-ți rupă o ușă din lemn în două. Dacă-i metalică, pui mai mult sau folosești alte metode, la fel de simple.

– Și în ultimul rând, dai drumu’ la școli pentru soldați. Vrea să fie lunetist? Îi traduci FM 3.22-10 american și îl pui să citească, că nu-i mare diferență între M110 american și PSL-ul nostru. Sau între Barrett și Ghepardu’ ăla G6 Lynx de-l fabrică la Cugir. Vrea să se joace cu explozive? Îl trimiți la școală la Rm. Vâlcea, la EOD. Vrea să doboare avioane? Îi faci curs de operator CA-94, că fiecare divizie are batalion de apărare antiaeriană. Nu-i nevoie să reinventezi apa caldă. Doar traduci manualele altora din NATO, le adaptezi la noi și ai proceduri comune, ai instrucție standardizată și oameni care nu se calcă pe bătături în teatre, indiferent că-i român, american, danez, canadian sau neamț. În teatre, faci cerere de instrucție cu armamentu’ și echipamentu’ partenerilor direcți. Da’ cum ziceam, tre’ să se vrea.

– Mda, zise Blondul, nu sună rău…

– Cel mai bun exemplu suntem noi, zise Cosmin cu o voce liniștită. Pe noi nu ne-a obligat nimeni. Noi am alergat după cursuri, noi am învățat în timpul liber, noi ne-am spart capul fără să ne ajute nimeni. Dacă ar fi un pic de bunăvoință, îți dai seama ce-ar fi Armata Română?

Pocnitori

Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, vom discuta astăzi despre diversele petarde folosite de Armata Română și căile de îmbunătățire a dotării din acest punct de vedere, ca să fim în trend cu armatele NATO și nu numai. A nu se înțelege că vreau să mă pun în locul celor de la Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „PANAIT DONICI” din Rm. Vâlcea, oameni care știu să-și facă meseria excelent, după cum mi-a dovedit un document găsit întâmplător pe net. Vom vorbi astăzi despre chestiile folosite de infanteristul obișnuit și nu de alte categorii de forțe. 

Luând pe căprării, începem cu grenadele, modelele folosite de armata română fiind sovieticele RG42 (ofensivă) și F2 (defensivă). Amândouă sunt grenade foarte bune, foarte răspândite, a căror eficiență dovedită le asigură încă un loc important pe câmpul modern de luptă, cu toate că au fost conecepute în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

 Minele. România, ca semnatară a Tratatului de la Ottawa cu privire la interzicerea minelor si a submunițiilor antipersonal mai are în uz doar mine antitanc de tip MAT-46, copie a modelului TMA-46, MAT-62B, copie a  TM62 și o versiune fără carcasă a acesteia, TM-76. Un număr mic de mine antipersonal de tip MAI-6, MAI-2, Mai-68 și MAI-75 sunt folosite pentru instrucție. Dintre acestea, în ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, apărută sub egida Comandamentului Trupelor de Geniu în 1981, minele descrise sunt MAT-46 cu percutoare de tip P-5 și P-46, MAI-2 (POMZ-2) și MAI-6, ambele mine antipersonal ce folosesc percutoare de tip PU și capse detonante de tip CD-2 și CD-5. Privite din punctul de vedere al infanteristului modern, cele trei mine sunt modele învechite, deși eficiente (omoloagele iugoslave făcându-și cu brio datoria în timpul conflictelor din anii 90), prima avînd corpul din metal și fiind astfel ușor de detectat prin mijloacele specifice, iar celelalte două fiind interzise prin tratatele internaționale la care România este parte semnatară.

Plecând de la premisa studierii doctrinei armatelor dezvoltate, manualul ce tratează competențele de bază ale soldatului american, FM3-21-75 ”Warrior Ethos & Soldier Combat Skills” tratează în capitolul 14, dedicat minelor, demolărilor și distrugerii obstacolelor doar 2 modele de mine aflate în utilizarea generala a US Army, anume mina direcțională M18A1 Claymore și mina antitanc de tip M-21. În timp ce cea de-a doua este omoloaga minei românești MAT-46, prima este o bombă anti-infanterie direcțională controlată manual, ceea ce o include într-o categorie specială, permisă de tratatul de la Ottawa.

O piesă de echipament ce eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române, mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

Mina Claymore

Mina Claymore

Născută din necesitatea de a opri atacurile de tip „human wave” ale infanteriei chineze din războiul din Koreea, având la bază cercetările germane din cea de-a doua cotonogeală mondială (efectul pe care se bazează, Misznay-Schardin, fiind numit după numele cercetătorilor ce l-au descoperit, în mod independent, ungurul József Misznay şi germanul Dr. Hubert Schardin), mina Claymore a fost gândită ca un uriaş cartuş cu alice, menită a oferi în sistem în principal defensiv, folositor infanteriei.

_41770614_factfile_claymore416

Având o forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Mina Claymore - kit complet

Mina Claymore – kit complet

Din cauza caracterului discriminatoriu al folosirii, minele de tip Claymore sunt permise de protocolul de la Ottawa, din 1996, fiind considerate arme controlate şi nu mine antipersonal „clasice”.

Modelul rus MON-50 permite folosirea declanșatoarelor mecanice de tip MUV (folosite în Armata Română sub numele de PU și amintite mai sus), MVE-72 cu comandă electrică de tip ”fir rupt” și a celui seismic de tip VP-13. Mina iugoslavă/sârbă de tip MRUD permite montarea tuturor declanșatoarelor electrice și mecanice cu filet M10x1. Folosirea acestora extinde funcționalitatea minelor mai sus amintite, fără a încălca explicit regulamentele internaționale.

Demolări și distrugeri de obstacole. Citând din aceeași lucrare ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, materialele pirotehnice folosite de Armata Română sunt trotilul, sub formă de calupuri de diferite greutăți, capsele pirotehnice și fitilul ordinar. Manualul american mai sus amintit, FM3-21-75, precum și cel ce tratează explozivele și demolările generale, FM3-34.214, ediția din 11.06.2007, recomandă folosirea explozivilor plastici de tip C4 (încărcături de tip M112 de 0,57 kg) precum și a amorselor integrate non-electrice de tip MDI (Modernized Demolition Initiators), imune la umezeală și influențe electrice exterioare.

M112

M112

Armata suedeză a introdus în înzestrare sistemele integrate de tip Norabel Shock Tube System, derivate din tehnologia minieră a firmei Nobel Pyrotechnics, recunoscută prin siguranța în exploatare. Sistemele suedeze au lungimi de la la 30 la 320 metri, deasemenea oferindu-se sisteme de mici dimensiuni, de mărimea unei doze de suc, cu lungimea de 10 și 15 metri, extrem de ușor de folosit, pentru utilizare generală.

Armata Română își poate îmbunătăți dotarea și, implicit, mări capacitatea de luptă prin adoptarea pe scară mai largă a explozivilor plastici, a fitilului detonant și a mijloacelor moderne de inițiere, la un preț modic, ținând seama că majoritatea acestor echipamente sunt fabricate în România.   Crearea unei încărcături standardizate și ușor de folosit, similară cu M112, de 0,5 kg, va permite infanteristului obișnuit depășirea unor obstacole ce nu necesită intervenția unui genist, mai ales în lupta urbană, lucrări mici de distrugeri (porți, uși, ferestre), imobilizarea și distrugerea vehiculelor neblindate și ușor blindate inamice, precum și suplimentarea mijloacelor genistice de demolări majore. Folosirea fitilului detonant va ușura controlul demolărilor de mari dimensiuni precum și realizarea unor încărcături mici, necesare operațiunilor urbane. Adoptarea amorselor integrate va facilita instrucția, scăzând astfel necesarul de personal genistic înalt calificat.