Țevăraie

 

AG-9 + ARO

AG-9 + ARO

Dragii moșului, printre multele scule ce pot fi cărate în spatele unei mașini de către flăcăii din Hoardă se numără și o categorie de scule numite tunuri fără recul. Diferența dintre aceste sculișoare și tunurile normale este că, în loc să permită un recul normal ca la artileria obișnuită, permit ”scăparea” unei cantități de gaze pentru contracararea mișcării spre înapoi. Din această cauză, sunt mult mai ușoare decât artileria convențională și mult mai mobile.

SPG-9M

SPG-9M

Printre cele mai răspândite modele ce se pot întâlni prin diversele locuri uitate de Dzeu se numără modelul sovietic SPG-9, cunoscut Armatei Române sub numele de AG-9. Ușor (are o greutate de 47 kg), de un calibru relativ mare (73 mm) și deservit de 2 oameni, acest burlan asigură găurirea unui blindaj de 400 mm la o distanță de 800-1300 de metri. Fiind una dintre armele cele mai răspândite și iubite de către pirații somalezi, este montată foarte des pe navele mamă, pe skif-urile de atac precum și pe diversele mașini de luptă improvizate (așa numitele technical-uri).

AG-9

AG-9

Schimbând locația, în Siria, Irak și Afganistan la mare modă este copia iraniană a modelului american M40. De un calibru mai mare (105 mm), o greutate mai mare (209 kg) tunul fără recul M40 a reprezentat suma concluziilor trase de armata americană în urma războiului din Koreea, fiind foarte răspândit în rândul aliaţilor Americii, fiind în înzestrarea a peste 20 de armate, începând cu Republica Dominicană şi Pakistan şi terminând cu Italia sau Cangurezia. O armă extrem de simplă, nesofisticată, ce de multe ori a dat rezultate superioare rachetelor sau aruncătoarelor ce au înlocuit-o, capabilă să opereze în condiţii extreme, unde o rachetă ca TOW are probleme, extrem de potrivită în lupta urbană, greutatea sa redusă asigurându-i locul în spatele maşinilor de tip Land Rover (Australia, Angola), Toyota LandCruiser şi Hilux (Libia, Siria), Mercedes G-Wagen (Grecia şi Austria), AIL Storm (Israel), în timp ce armata americană l-a montat pe jeep-urile de tip M151.

Siria Special

Siria Special

Folosită în dublu rol, antitanc si antipersonal, M40 are o ofertă de muniţie foarte mare, începând cu proiectilele antitanc produse în Austria, Franţa, Suedia şi USA, şi terminând cu proiectile antipersonal de tip High Explosive (Italia, USA) sau cele de tip “canistră”, umplute cu mici săgeţi metalice (Franţa, USA). Având o rază de acţiune de maxim 7 km (deşi o lovitură precisă se obţine la o distanţă maximă de 1,4 km), M40 este considerată o armă extrem de fiabilă, puternică, iar montată pe o maşină de teren este extrem de mobilă.

Humvee Special

Humvee Special

Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Burlane

 

Sistem de lansare 9P135 cu rachete Fagot și Konkurs

Sistem de lansare 9P135 cu rachete Fagot și Konkurs

Dragii moșului, continuând ocupația mea preferată de student în vancanță, puricatu’ Iutubului, am găsit multe clipuri ale glorioasei Armate Siriene Libere (FSA), consumând diverse chestii prin tot felu’ de grămezi de moloz pe la ei prin bazare. Printre multe altele, niște jucărele pe care știam eu în dotarea Armatei Române și nu numai, adică rachetele antitanc dirijate de tip Fagot și Konkurs.

Caracteristicile tehnice sunt în mare măsură asemănatoare, rachetele fiind dezvoltate în paralel, modelul Fagot fiind gândit a fi lansat de pe un lansator portabil iar Konkurs de pe vehicule. Dar prin modificarea sistemului de lansare 9P135 s-a reușit integrarea ambelor rachete ca sistem portabil pentru infanterie. Rachetele sunt păstrate și trase din containerul/tubul de lansare etanș. Sistemul de lansare cântărește 22,5 kg și constă dintr-un tripod, o cutie de ghidaj și un vizor cu factor de mărire de 10x și unghi de vizare de 5 grade. Sistemul poate lovi ținte în mișcare, cu condiția de a nu avea o viteza mai mare de 60 km/h, are posibilitatea de ajustare 360 de grade în travers și de +/- 20 grade pe verticală, putând fi folosit, cel puțin teoretic, împotriva elicopterelor la joasă înălțime. Rachetele folosesc un sistem de generare a gazului pentru a fi lansate din tub, pornind motorul cu combustibil solid la o distanță sigură pentru operatorul sistemului de lansare. Sistemul de ghidare este de tip SACLOS (Semi-Automatic Command – Line Of Sight), ce permite o utilizare facilă de către operatori fără mult antrenament.

Analizând informațiile provenite din Siria via YouTube (și nu numai) se observă folosirea de către forțele insurgente în special în teren urban / construit, în ambuscade la punctele obligatorii de trecere, portabilitatea sistemului făcându-l ideal pentru lovituri asupra mijloacelor blindate, a punctelor fortificate și nu numai. Fiind un sistem special gândit pentru a fi folosit de infanterie, raza mare de acțiune a rachetelor Fagot/Konkurs permite ducerea unui stil de luptă asimetric împotriva forțelor blindate, caracterizat prin folosirea judicioasă a terenului pentru ambuscade, atacuri de tip ”hit and run”, precum și lovituri asupra bazelor / aerodromurilor forțelor regulate. Capacitatea de penetrare de 600 mm oțel omogen asigură o putere de distrugere imensă, mai ales împotriva avioanelor parcate sau a mijloacelor ușor blindate.

În concluzie, un sistem portabil, ușor de folosit, ce permite unei forțe mici să lovească puternic un adversar ancorat în metodele ”tradiționale” de ducere a războiului.

Pocnitori

Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, vom discuta astăzi despre diversele petarde folosite de Armata Română și căile de îmbunătățire a dotării din acest punct de vedere, ca să fim în trend cu armatele NATO și nu numai. A nu se înțelege că vreau să mă pun în locul celor de la Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „PANAIT DONICI” din Rm. Vâlcea, oameni care știu să-și facă meseria excelent, după cum mi-a dovedit un document găsit întâmplător pe net. Vom vorbi astăzi despre chestiile folosite de infanteristul obișnuit și nu de alte categorii de forțe. 

Luând pe căprării, începem cu grenadele, modelele folosite de armata română fiind sovieticele RG42 (ofensivă) și F2 (defensivă). Amândouă sunt grenade foarte bune, foarte răspândite, a căror eficiență dovedită le asigură încă un loc important pe câmpul modern de luptă, cu toate că au fost conecepute în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

 Minele. România, ca semnatară a Tratatului de la Ottawa cu privire la interzicerea minelor si a submunițiilor antipersonal mai are în uz doar mine antitanc de tip MAT-46, copie a modelului TMA-46, MAT-62B, copie a  TM62 și o versiune fără carcasă a acesteia, TM-76. Un număr mic de mine antipersonal de tip MAI-6, MAI-2, Mai-68 și MAI-75 sunt folosite pentru instrucție. Dintre acestea, în ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, apărută sub egida Comandamentului Trupelor de Geniu în 1981, minele descrise sunt MAT-46 cu percutoare de tip P-5 și P-46, MAI-2 (POMZ-2) și MAI-6, ambele mine antipersonal ce folosesc percutoare de tip PU și capse detonante de tip CD-2 și CD-5. Privite din punctul de vedere al infanteristului modern, cele trei mine sunt modele învechite, deși eficiente (omoloagele iugoslave făcându-și cu brio datoria în timpul conflictelor din anii 90), prima avînd corpul din metal și fiind astfel ușor de detectat prin mijloacele specifice, iar celelalte două fiind interzise prin tratatele internaționale la care România este parte semnatară.

Plecând de la premisa studierii doctrinei armatelor dezvoltate, manualul ce tratează competențele de bază ale soldatului american, FM3-21-75 ”Warrior Ethos & Soldier Combat Skills” tratează în capitolul 14, dedicat minelor, demolărilor și distrugerii obstacolelor doar 2 modele de mine aflate în utilizarea generala a US Army, anume mina direcțională M18A1 Claymore și mina antitanc de tip M-21. În timp ce cea de-a doua este omoloaga minei românești MAT-46, prima este o bombă anti-infanterie direcțională controlată manual, ceea ce o include într-o categorie specială, permisă de tratatul de la Ottawa.

O piesă de echipament ce eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române, mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

Mina Claymore

Mina Claymore

Născută din necesitatea de a opri atacurile de tip „human wave” ale infanteriei chineze din războiul din Koreea, având la bază cercetările germane din cea de-a doua cotonogeală mondială (efectul pe care se bazează, Misznay-Schardin, fiind numit după numele cercetătorilor ce l-au descoperit, în mod independent, ungurul József Misznay şi germanul Dr. Hubert Schardin), mina Claymore a fost gândită ca un uriaş cartuş cu alice, menită a oferi în sistem în principal defensiv, folositor infanteriei.

_41770614_factfile_claymore416

Având o forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Mina Claymore - kit complet

Mina Claymore – kit complet

Din cauza caracterului discriminatoriu al folosirii, minele de tip Claymore sunt permise de protocolul de la Ottawa, din 1996, fiind considerate arme controlate şi nu mine antipersonal „clasice”.

Modelul rus MON-50 permite folosirea declanșatoarelor mecanice de tip MUV (folosite în Armata Română sub numele de PU și amintite mai sus), MVE-72 cu comandă electrică de tip ”fir rupt” și a celui seismic de tip VP-13. Mina iugoslavă/sârbă de tip MRUD permite montarea tuturor declanșatoarelor electrice și mecanice cu filet M10x1. Folosirea acestora extinde funcționalitatea minelor mai sus amintite, fără a încălca explicit regulamentele internaționale.

Demolări și distrugeri de obstacole. Citând din aceeași lucrare ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, materialele pirotehnice folosite de Armata Română sunt trotilul, sub formă de calupuri de diferite greutăți, capsele pirotehnice și fitilul ordinar. Manualul american mai sus amintit, FM3-21-75, precum și cel ce tratează explozivele și demolările generale, FM3-34.214, ediția din 11.06.2007, recomandă folosirea explozivilor plastici de tip C4 (încărcături de tip M112 de 0,57 kg) precum și a amorselor integrate non-electrice de tip MDI (Modernized Demolition Initiators), imune la umezeală și influențe electrice exterioare.

M112

M112

Armata suedeză a introdus în înzestrare sistemele integrate de tip Norabel Shock Tube System, derivate din tehnologia minieră a firmei Nobel Pyrotechnics, recunoscută prin siguranța în exploatare. Sistemele suedeze au lungimi de la la 30 la 320 metri, deasemenea oferindu-se sisteme de mici dimensiuni, de mărimea unei doze de suc, cu lungimea de 10 și 15 metri, extrem de ușor de folosit, pentru utilizare generală.

Armata Română își poate îmbunătăți dotarea și, implicit, mări capacitatea de luptă prin adoptarea pe scară mai largă a explozivilor plastici, a fitilului detonant și a mijloacelor moderne de inițiere, la un preț modic, ținând seama că majoritatea acestor echipamente sunt fabricate în România.   Crearea unei încărcături standardizate și ușor de folosit, similară cu M112, de 0,5 kg, va permite infanteristului obișnuit depășirea unor obstacole ce nu necesită intervenția unui genist, mai ales în lupta urbană, lucrări mici de distrugeri (porți, uși, ferestre), imobilizarea și distrugerea vehiculelor neblindate și ușor blindate inamice, precum și suplimentarea mijloacelor genistice de demolări majore. Folosirea fitilului detonant va ușura controlul demolărilor de mari dimensiuni precum și realizarea unor încărcături mici, necesare operațiunilor urbane. Adoptarea amorselor integrate va facilita instrucția, scăzând astfel necesarul de personal genistic înalt calificat.

AK şi derivate

Doamnelor, don’şoarelor şi domnilor, mulţumită lui Alex Jessup, flăcăul de la care am primit poza cu care vă spălaţi ochii pe frontal, vom vorbi azi despre dotarea mult mai bună decât se crede în materie de arme uşoare a Armatei Române, şi anume despre armele Kalaşnikov, precum şi ce se poate face pentru a le face mult mai eficiente si mai letale.

Ce se ştie despre AK şi derivatele sale? Este cea mai răspândită armă de asalt, produsă în mai mult de 100 milioane de exemplare, o armă folosită de armate regulate, grupări paramilitare, organizaţii teroriste şi nu numai, o armă uşor de folosit, puternică şi extrem de fiabilă.

Armata Română are în dotare arme de producţie autohtonă, considerate de mulţi utilizatori printre cele mai bune modele, datorită fiabilităţii şi solidităţii excepţionale. Aprecierile vin mai ales din partea utilizatorilor profesionişti, un contractor american cu vechi state de servici în Irak şi Afganistan spunând:

„Out of all the AK’s here in Iraq the Romanian AK’s are far superior to all others I have used. I tested 6 Romanian AK’s by firing thousands of rounds through them every week and then storing them in a damp conex over a 6 month period without a single cleaning and they still ran like new.

Those Romanian AK’s are still going to this day [coming up on 8 months without cleaning]. Even more impressive some of the Romanian AK’s I use and test were made as far back as 1961.

So if you are working in Iraq and you have a choice, get your hands on Romanian made AK’s”

Articolul complet aici.

Uşurinţa de utilizare a AK-ului, pe de altă parte, se explică prin numărul mic de operaţii necesar pentru demontare/curăţare/remontare (9, spre deosebire de armele americane M16, ce necesită 16 operaţiuni distincte) precum şi printr-un motiv mult mai puţin cunoscut, legat de biomecanica corpului omenesc. Neştiut de consumatorii de Taraf TV, în condiţii grele de mediu (frig puternic/hipotermie, rănire/durere extremă) şi/sau de stress puternic, corpul uman îşi reduce gradul de fineţe a reacţiilor psihomotorii, astfel încât mişcările musculare sunt limitate la cele grosiere (mişcări ale picioarelor, mâinilor), cele fine (ale degetelor) precum şi simţul tactil fiind anihilate. Astfel, AK-ul, ce poate fi dezasigurat şi armat cu podul palmei sau chiar cu piciorul (mânerul portînchizătorului permiţând aceasta) este net superior armelor de tip M16, ce au butoane de control ce pot fi acţionate cu degetul, iar mânerul de armare necesită folosirea a două degete pentru deblocare şi armare.

Mai jos aveţi ceea ce un grafician american de jocuri şi-a imaginat că ar fi absolut suficient pentru o gaşcă de contractori hârşiţi în ale războiului, anume versiunile „uşor tunate” ale pistolului mitralieră, puştii semiautomate cu lunetă şi puştii mitraliere de tip Kalaşnikov.

AK337

O încercare a unei mici firme ruse de a modifica un AK74 a dus la bijuteria de mai jos, la un cost estimativ de 200 dolari pe armă:

AK74 by Zenit

AK74 by Zenit

Acelasi model, cu lunetă şi amortizor

Acelasi model, cu lunetă şi amortizor

Modificările ce pot fi făcute pentru a aduce la zi armele din dotarea României cuprind, ca prim pas, un uluc cu şină Picatinny pe tubul de gaze, pentru a putea monta un sistem optic de tip reddot, unul dintre cele mai populare modele fiind Aimpoint MicroT1. Montarea unui uluc cu 4 şine Picatinny oferă posibilitatea de instalare a unor mânere frontale ergonomice, a unui bipod, a lanternelor tactice şi laserelor de ochire. Folosirea unui mâner modular/bipod de tip GripPod va simplifica şi mai mult utilizarea armei, acesta fiind un dispozitiv 2-în-1 extrem de uşor şi de solid.

GripPod montat pe un M249

GripPod montat pe un M249

Unul dintre cele mai neglijate subansamble la modelul AK este mânerul pistol, considerat a avea o ergonomie scăzută, aşa că acesta este următoarea piesă ce va fi schimbată cu un model cu spaţiu de depozitare în care se pot depozita un kit de curăţare ca “tubuleţul” standard şi un bidonaş conform de ulei, un micro kit de tip Otis sau un set de două baterii de tip AA, necesare sistemului de ochire.

Ak Grip by Magpul

Ak Grip by Magpul

Patul de umăr este preferabil a fi rabatabil, pentru toate trei armele, pentru a uşura transportul şi depozitarea armelor, având posibilităţi de ajustare a lungimii şi a înălţimii, prin folosirea tălpilor şi a obrăzarelor din cauciuc de diferite dimensiuni, mai ieftine şi mai uşoare decât un sistem mecanic de reglaj.

Sistemele de ochire mecanice pot fi upgradate prin folosirea de puncte de vopsea fosforescentă sau sisteme cu buline de tritiu pentru ochire pe timp de noapte, ataşate permanent, în locul vechilor sisteme detaşabile. Luneta PSL-ului va păstra sistemul lateral de montare (extrem de practic, permiţând folosirea sistemului mecanic în caz de avarie), dar poate fi înlocuită cu un model actualizat, cu putere variabilă, de 3-9x, ce va duce la mărirea flexibilităţii de utilizare în condiţiile variabile ale câmpului de luptă.

Nuca/piuliţa de la gura ţevii şi ascunzătorul de flacără al PSL-ului pot fi înlocuite cu o frână de gură/ascunzător de flacără compatibil cu un amortizor de sunet, dispozitiv din ce în ce mai folosit de armatele moderne, zone cu operaţiuni preponderent urbane ca Irakul necesitând o protecţie sporită a militarilor proprii, ce se poate asigura şi prin reducerea semnăturii sonore specifice. În pozele următoare sunt prezentate 2 modele ruseşti, PBS-1 folosit la armele AK încă din anii ’70 şi amortizorul puştii cu lunetă VSS, ce foloseşte muniţie subsonică de 9x39mm:

AK cu PBS-1

AK cu PBS-1

PBS demontat

PBS demontat

Amortizor VSS Vintorez

Amortizor VSS Vintorez

Pentru confortul soldatului, o curea de purtare modulară şi ergonomică, din nylon, ce oferă multiple configuraţii de purtare, poate fi un accesoriu extrem de util.

Această listă de modificări, ce păstrează structura de bază a armei neatinsă, poate fi realizată la un cost foarte modic, aducând legendarul Kalaşnikov românesc la nivelul de ergonomie cerut de un soldat modern.

Surse fotografii:

– Alex Jessup.

– Karden Blogspot.