BOB

IMG_20180209_143342_624

Dragii moşului, revenim pe sticla după o lungă absenţă, provocată de o bună perioadă de muncă şi de făcut prostii. Timp de două luni și 6000 kilometri am avut timp să mai învăț de-ale Rinocerbului (spoiler alert), de-ale pregătirii şi multe alte asemenea.

Una dintre pățaniile din această perioadă a fost înfigerea într-un mal de nisip din zona extrem de rurală a frumosului județ Mehedinţi (care alături de Vâlcea este unul din cele mai subapreciate din România), întâmplare ce mi-a dat una peste ochi, trezindu-mă că toate proviziile existente se limitau la un litru de suc și o minusculă conservă de ton. Drept urmare, ajuns acasă am scotocit prin dulapul cu echipamente şi am încropit ceea ce se numeşte Bug Out Bag sau, în cazu’ meu, Get Home Bag.

În esenţă, este compus dintr-un rucsac de 35 litri, îndopat cu haine de schimb, trusă medicală, haleu, apă şi accesorii.

Rucsacul este un Snugpak Sleeka Force 35 fabricat în Anglia, cu două buzunare laterale şi unul în capac, cele laterale conținând două pet-uri de apă minerală, iar cel din capac un survival kit mare detaliat aici, un cuţit Mora Basic, un set de tacâmuri, o cănuţă flexibilă suedeză, dopuri de urechi şi o mască facială, foarte bună pentru filtrat praful şi alte asemenea.

IMG_20181120_163044

Hainele de schimb constau în două aşa numite skivvie roll-uri, compuse fiecare dintr-un tricou şi o pereche de şosete rulate în aşa fel încât să ocupe cît mai puţin loc posibil, detaliat în poza de mai jos, precum şi o jachetă cu GoreTex, nimerită pe timp de ploaie. Textiliştii pot adăuga şi o pereche de chiloţi, detaliu vestimetar ce pe mine mă depăşeşte.

IMG_20181120_162943

6a67805a-a0c9-4aa4-9061-7966dcbd9b17

Trusa medicală este o Deuter medie, modificată faţă de dotarea standard, al cărei conţinut faţă de cel din poze s-a modificat prin înlocuirea unei role de pansament cu un bandaj israelian de 4 inci sau 10 cm.DSC02955 DSC02956 DSC02957 DSC02958 DSC02959

Aşa cum am zis, apa este în cantitate de 4 litri, compusă din două bidoane amplasate în buzunarele laterale ale rucsacului.

Haleul este compus dintr-un pouch mare acoperit cu molle, cu diversele componente amplasate pe căprării, în pungi de plastic păstrate din MRE-uri, ce pot fi folosite şi ca recipiente pentru strângerea şi încălzirea apei.

IMG_20181120_163157

Primul pachet este compus din energizante, recte miere, jeleu de struguri, unt de arahide, plicuri cu prafuri isotonice de dizolvat în apă, bomboane cu cofeină şi dropsuri, chestii care dau energie rapid şi pot fi consumate din mers.

IMG_20181120_171322

Al doilea este compus din bauturi calde, cu apă încinsă cu încălzitoarele chimice din aceleaşi MRE-uri, în componenţa kitului de potol intrând cinci asemenea trăznăi. Conţine ness, 3în1, extract de ceai din raţiile germaneze EPa, un plic filtru de cafea auto-conţinut, un plic de un fel de Coldrex suedez, precum şi plicuri de zahăr, absente din poză.

IMG_20181120_170452

Kitul de condimente conţine plicuri de ketchup, muştar, maioneză, sos de friptură, Tabasco, precum şi pliculeţe de sare şi piper plus şerveţele umede, iarăşi absente din poză.

IMG_20181120_171017

Felurile principale constau în plicurile principale din MRE-uri şi raţii englezeşti, anume ton, salate de paste, carne înăbuşită cu legume şi mere felii, precum şi două cutii mici de ton, îndesate pe laterale. In general, mă feresc de cutiile de conserve, preferând plicurile, mult mai comod de stocat.

IMG_20181120_173124

IMG_20181120_173414

Pâinea este reprezentată de două pachete de biscuiţi din MRE-uri, necesare pentru fibrele alimentare şi volum, constipaţia is not fun.

IMG_20181120_173315

Tot calabalâcul ăsta stă în maşină, gata de folosire la nevoie, eventual putând fi luat în spate şi cărat lejer, dacă situaţia impune. Oferă mijloacele de substinenţă pentru 24-48 de ore, timp arhisuficient pentru ajungerea (cel puțin în cazul României/Europei) într-o zonă populată.

 

Pricepenii: Primitive

Ghid turistic

Ghid turistic

Dragii moșului, mă uitam deunăzi la ultimele trenduri în materie de luptă ale soldaților moderni. Drone, rachete, multiroale și alte asemenea. Totul pentru a rașcheta inamicul de la distanță. Dar când a fost ultima șarjă de baionetă? Răspuns: în 2004, iar ultima utilizare înregistrată a fost în 2009, în Afganistan, când un locotenent britanic, rămas fără muniție, a hăcuit un taliban și a scăpat cu viață.

Dincolo de întrebarea ”mai are soldatul modern coaie să ucidă un om de aproape, cu baioneta, lopata de infanterie sau mâinile goale?” se ridică impresia că tehnologia duce pe un drum greșit în privința milităriei, după părerea mea. Prea multa încredere (oarbă) în tehnologie va duce la eșecuri și pierderi de vieți omenești.

Nu mă înțelegeți greșit că mi-aș băga unghia în gât că acum 20 de ani, când îmi făceam ceea ce se numea pe atunci ”stagiu militar obligatoriu” mi-aș fi dorit să fi avut GPS sau vreun ACOG instalat pe AKM-ul meu fabricat în 1973. Nu. În schimb instructorii mei (încă îi țin minte pe Minea și pe Dănilă, supranumit ”Diles”) au fost suficient de încăpățânați ca să-mi bage în cap utilizarea sistemului clasic de ochire, cu cătare-înălțător, citirea unei hărți, folosirea busolei BI-69 și alte asemenea chestii. Singura chestie pe care aveam ocazia s-o învăț și am făcut prostia să n-o fac a fost alfabetul Morse/telegrafie, ceea ce-ar fi prins bine.

N-am nimic împotriva tehnologiei, dar oricând voi avea nevoie voi apela la metodele basic level. La restriște, mai ales într-un loc necunoscut, va trebui sa-mi folosesc pumnii, coatele, genuchii, un cuțit sau altă armă improvizată ca să fac rost de un AK sau altceva de genul ăsta, care va veni, mai mult ca sigur, fără ACOG, Aimpoint și cu o rezervă limitată de muniție. Va trebui să știu să opresc o hemoragie, să improvizez o atelă sau un bandaj ocluziv, să fac un foc, să purific apa așa încât să nu dau în dizenterie (să te caci pe tine is not fun), să ajung într-un loc anume folosind o hartă și busola (sau soarele și Steaua Polară), să conduc o mașină/camion/motocicletă, eventual să vorbesc limba locului unde mă aflu, fără să car o grămadă de echipament pentru fiecare din cele mai sus în parte.

Niște țoale comode, care să nu bată la ochi, o pereche de ghete/bocanci solide, un ceas la mână (cu care mă pot și orienta la o adică), un micro/mini survival kit, ceva în care să car apă, eventual un rucsăcel în care să pun diverse (haine de schimb/ploaie, trusă medicală, mâncare, alt container cu apă, hârtie inginerică, ceva unelte, muniție, etc.), lucruri care nu depind de curent electric/baterii sau semnale exterioare man-made și un bagaj de cunoștințe bogat vor scoate pe oricine la liman, ajutate de o doză oarecare de noroc.

Publicitate

Dragii moșului, je face un anunț deosebit de important: se caută manuale militare, cum sunt cele din poza de mai sus, prioritate având cele românești de infanterie, geniu, Gărzi Patriotice, ITAI (instrucția tragerii cu armamentul de infanterie), tancuri, etc. Deci tot ce poate fi numit ”manual militar” își va găsi un loc comod în colecția personală a subsemnatului.

Pentru cei capabili să ajute, recompensa va fi dată în bere (sau alte otravuri specifice, după preferință) pe lângă prețul maualului în sine.

Cine are ceva de spus pe această temă este rugat să lase un comentariu mai jos.

Sleepers

Dragii moșului, după o pauză destul de mare, cauzată de diverse (alcool nexam și inspirația dusă la curve) și un concediu în frumosu’ Tzatzikistan, revenim pe sticlă. Astăzi discutăm despre adormiți .

Pentru cine nu cunoaste termenul, printre multe alte sensuri, sleeper se aplica unui dispozitiv (mașină, computer) cu performanțe mult superioare modelului de serie, totul camuflat sub un aspect modest. Un motor mai puternic, transmisie mai solidă și cauciucuri cu performanțe superioare transformă o mașină, oricat de ruginită și/sau turtită într-o surpriză neplăcută pentru restul lumii.

Trecem la partea de awareness. Unul din cele mai comune tipuri de mașini în nordul Greciei este pickup-ul. Modele din cele mai diverse (de la Mazda 2600 din 1980 și până la Toyota Hilux Revo), cu aspecte diferite (de la nou nouț până la găuri în caroserie), dar în condiție mecanică foarte bună, murdare, lovite sau nu, pickup-urile au fost o prezență constantă pe șoselele grecești. Conduse de diverși flăcăi cu înfățișare muncitorească (ușor de obținut, necesarul fiind o barbă de 2-3 săptămâni și niște țoale ponosite), gândul meu a fost câte dintre ele pot fi folosite ca vehicule de supraveghere, neridicând nici o sprânceană întrebătoare indiferent de locul întâlnirii, centrul unei stațiuni turistice sau mijlocul câmpurilor cu măslini.

Extrapolând pe alte zone sau domenii unde un tip de mașină ar fi, să folosim un termen din biologie, endemic, cum ar fi Orientul Mijlociu, Africa, Asia de sud-vest, mai puțin Balcanii și restul lumii, pickup-urile și dubele de mici dimensiuni (VW Transporter, Ford Transit, etc.) oferă un mix de utilitate și anonimitate folositoare diverselor entități interesate. De unde se poate ști cine este la volanul unui pickup inscripționat CEZ Distribuție sau a unei dube Muștar de Tecuci și ce fac ei acolo? Livrează castraveți murați, citesc contoare sau trag cu retina și timpanul?

Țestoase

28685109_10214174347585667_2186417335004150999_nDragii moșului, astăzi vom discuta despre țestoase, ca să citam un mare clasic in viață, muftiu Julianos alBaban. După principiul ”dacă n-am, nu înseamnă că nu folosesc”, tema discuției noastre este modelul de cel mai mare succes, cel mai răspândit tanc fabricat vreodată, sovieticul T54/T55.

Ca la matematică, ipoteza ”la ce se poate folosi un tanc de către o grupare insurgentă?” va găsi mai multe răspunsuri, cum ar fi paza și protecția unor obiective și distrugerea unor alte obiective, propaganda politică și terorizarea populației. Cu toate că amprenta logistică este mult mai mare, tancurile fiind percepute în primul rând ca unelte ale forțelor guvernamentale (ce-și permit folosirea și întreținerea lor), un tanc ”furgăsit” poate fi o sculișoară destul de nimerită în unele cazuri.

Celelalte date ale problemei sunt: o răspândire extrem de largă a modelului, fiind exportat in peste 60 de țări, deci este tancul preferat al Africii și al Asiei, un tun de calibrul 100 mm, o mitralieră coaxială de 7,62 mm și, eventual, un DShK antiaerian de 12,7, un echipaj de 4 oameni și o viteză de 48 km/h. deci poate fi ”împrumutat” și folosit de către o echipă de zbanghii oriunde și oricând.

Luat la modul serios, amprenta logistică a unui tanc comparativ cu cele ale standardului de facto technical-ul, consumul POL (petrol, oil, lubricants) și prețul pieselor de schimb este mult mai mare (n-am auzit ca motoarele de tanc să fie folosite și la alte vehicule, poate doar în Rusia), deeeeci la prima vedere n-ar trebui sa ne batem capul cu ele, dar în unele cazuri un tanc poate face niște chestii interesante.

Pe căprării, tunul D10 de calibrul 100 mm poate trage proiectile antitanc de tip săgeată (APFSDS – armour piercing, fin stabilised, discarded sabot), cumulative (HEAT – high explosive anti tank) precum și explozive de uz general. Gândind logic că lupta antitanc cu un tanc e pierdere de vreme pentru o grupare de gherilă (cu toate că nu m-aș da la o parte de la o ambuscadă, hehe), proiectilele explozive pot fi folosite pentru demolarea clădirilor, distrugerea unor lucrări de artă, a vehiculelor inamice de orice fel și blocarea unor puncte obligare de trecere (poduri, defilee, etc.).

26112307_2016942728529082_3085722552036427281_nMitralierele coaxială și antiaeriană se pot folosi mai ales împotriva țintelor neblindate și/sau ușor blindate (vehicule logistice/comerciale, puncte de rezistență urbane, etc.) și mai ales împotriva infanteriei aflată în teren deschis.

În final, protecția oferită de blindaj este într-un fel anulată de viteza redusă și de campul de vedere extrem de limitat oferit de aparatele de vedere/ochire, necesitatea de a rula cu obloanele de protecție deschise și părțile superioare ale corpului la vedere făcând echipajele tancurilor ținte ușoare pentru lunetiști.

Încheierea în aparține lui Jeremy Clarkson. Tanc contra SUV, poate fi și contra pickup:

Basecamp – electrice

p3-military-solar-panel-500_480x480Drajilor, deoarece pentru că fiindcă je s-a angajat (deci, cel puțin teoretic, va avea bani de caucioace pentru Rinocerb și alte asemenea), ritmul articolelor a scăzut, dar vom încerca să recuperăm. Continuând seria articolelor începute aici, astăzi vom discuta despre electricale, mai specific despre producerea și stocarea energiei electrice, consumul fiind asigurat de multe chestii, utile sau nu prea.

În ordinea numerelor de pe tricou, începem cu producerea, mulțumesc mâinii ridicate în spatele sălii, adevărat, generatoare electrice. Mai mari sau mai mici, cu benzină sau diesel, mărci chinezești disponibile la orice Dedeman, Praktiker sau alte asemenea dugheni, dar și mai fițoase ca Honda, Caterpillar sau mărci dedicate militarilor cum ar fi Dewey sau Rolls-Royce (da, în afară de mașini bășinoase și motoare navale / turbine de avion mai fabrică și generatoare de curent) generatoarele cu motoare cu ardere internă sunt sursa cea mai facilă de alimentare electrică a unei tabere. Gama mare de mărci, modele și puteri permite ajustarea cheltuielilor pe măsura bugetului. Dezavantajul este necesitatea combustibilului, crescând astfel amprenta POL (petrol, oil, lubricants).

1aPe locul 2 la producători, ultima fiță în materie, celule de combustibil ce folosesc metanol. Principalul utilizator în Europa este, binențeles, Bundeswehr-ul, ei fiind o adunătură de germanezi obsedați de eficiență, cu preocupări ciudate ca protejarea mediului, drepturile minoritarilor și alte asemenea, lupta fiind lăsată la coadă, după cum zic gurile rele. Producătorul german SFC Energy a furnizat și USAF generatoare electrice cu metanol, acestea fiind considerate superioare celor cu ardere internă, un ”cartuș” de combustibil cu capacitatea de 10 l, având o greutate de 8,4 kg, furnizează o putere de 11,1 kWh (925 Ah). Un sistem civil (nu militar!) disponibil în Europa și Orientul Mijlociu (așa numita piață EMEA – Europe, Middle East, Africa) este EFOY Comfort, disponibil în trei versiuni, cu puteri de 40, 80 și 120 W și capacități de încărcare de 80, 120 și 210 Ah, poate încărca orice fel de baterii cu plumb precum și pe cele de tip LiFePO4.

box-2

sfc_M10_perspektive_I_18201_210_sRGB_8Locul 3 este ocupat de panourile solare, de preferință flexibile, de diferite dimensiuni, de la cele mai mici, capabile să încarce o pereche de de acumulatori AAA/AA, până la cele care se pot transforma în umbrare sau corturi. Avantajele acestora sunt transportul și punerea în funcțiune ușoare, lipsa oricărui zgomot, precum și cantitatea mare de energie produsă.

120w_20_CD65321B05397

21-0055A doua parte a problemei, stocarea și managementul se realizează destul de ușor prin bancuri de baterii (de la cele clasice cu plumb la fițele cu litiu și nu numai), fiind ușor de realizat prin folosirea sistemelor destinate sistemelor fotovoltaice clasice. Și în acest domeniu, tendințele modei își spun cuvântul, nemții de la SFC Energy și americanii de la Goal Zero venind cu sisteme integrate de baterii și managementul surselor și consumatorilor, respectiv EFOY Go! și Goal Zero Yeti.

EFOY Go! este un sistem integrat de baterie și invertor de curent ce furnizează în paralel o priză de 230 V curent alternativ, un soclu de 12 V și două ieșiri USB de 5 V, acestea furnizând curent continuu, având o baterie cu litiu de 240 Wh, cu o greutate de 5,8 kg, deci ușor portabil, ce se poate încărca în moduri multiple, de la panouri solare, motorul mașinii (cu priză de brichetă), generator electric sau un sistem cu metanol EFOY Comfort descris mai sus. Mai multe unități pot fi legate împreună, asigurând astfel o capacitate suplimentară de stocare a energiei (precum și mai multe prize).

box-3box-4

Ultimul model al americanilor de la Goal Zero este Yeti 400, iarasi un sistem ce conține o baterie cu gel (AGM, pentru cunoscători) cu capacitate de 400 Wh, ce poate fi alimentat/încărcat la priză (120V, ei este americani), bateria mașinii prin priza de brichetă și panouri solare. La fel ca modelul de mai sus, mai multe unități pot fi legate împreună.

yeti_lead-1280x719

Pentru că, nu-i așa, consumatori se pot găsi grămadă (de la laptopuri, sisteme de comunicație la iluminat și pompe pentru diferite lichide), nici o capacitate de producere și stocare a energiei electrice nu poate fi prea mare.

Basecamp: 101

pict109Dragii moşului, astăzi vom discuta despre tabere. Indiferent dacă-s de antrenament sau doar de locuit, ele furnizează soluţii la nevoile de bază, conform piramidei lu’ Maslow, de odihnă, hrănire, igienă, distracţie şi ce-o mai fi pe acolo. Pornind de la exemplele din istorie, cum ar fi taberele partizanilor sovietici din Bielorusia, ale Chidiţilor din Birmania, ale SAS-ului din nordul Africii şi Europa de nord-vest, ca să mă limitez la a Doua Cotonogeală Mondială, sau a Beretelor Verzi sau VietCong-ului în timpul Războiului Rece, voi încerca să creionez cerinţele unei tabere de bază.

Nevoile fundamentale ale unei tabere, fie ea din munţii Afganistanului, junglele Africii sau pădurile Europei sunt aceleaşi, anume un climat cât de cât sănătos, o locaţie discretă, o sursa de apă (de preferinţă o fântână), o sursă de energie electrică, căi de acces / aprovizionare, precum şi posibilitatea de a fi uşor apărată sau părăsită, la nevoie.

Facilităţile absolut necesare unei tabere de dimensiuni mici / medii, pe lângă dormitoare, băi / spălătoare, toalete / latrine şi cantină (bucătărie şi sală de mese) sunt un post de asistenţă medicală (dispensar), un post de comunicaţii, comandă, control, computere şi informaţii (C4I), un garaj cu posibilităţi de reparaţii vehicule, o armurerie necesară întreţinerii şi reparaţiei armelor, depozite de combustibili şi lubrifianţi, alimente, muniţie şi echipament. Opţionalele includ o zonă de aprovizionare aeriană (zonă de desant, helipad, pistă de aterizare improvizată), un poligon de instrucţie şi o posibilitate de recreere (mini-cinema, jocuri video, internet).

În general, spaţiile locuibile sunt extrem de diverse, pornind de la corturi, clădiri improvizate, folosirea unor clădiri preexistente, construcţia de la 0 a unor clădiri, containere ISO modificate, peşteri naturale sau artificiale, precum şi adăposturi sau bunkere construite în / sub pământ.

Sursa de apă necesară igienei şi preparării hranei pot fi un puţ / fântână şi/sau o sursă curgătoare, un sistem de filtrare, precum şi un sistem de captare a apei de ploaie, în zonele cu precipitaţii rezonabile.

Energia electrică necesară diverselor utilizări (discutăm de zone izolate) poate proveni de la generatoare cu motoare cu combustie internă, sisteme de panouri solare sau, ultima fiţă în domeniu, celule de combustibil folosind metanol. Sistemele eoliene şi hidroelectrice sunt, în opinia mea proprie şi personală, dificil de montat şi uşor vizibile din punct de vedere al camuflajului.

Eliminarea reziduurilor (umane, resturi de bucătărie, alte deşeuri organice) se poate face prin îngropare (nerecomandată, din cauza poluării surselor de apă), ardere şi, cea mai bună soluţie, compostarea lor şi transformarea în îngrăşăminte organice.

Garajul, parcul auto sau cum vreţi voi să-l denumiţi va trebui să asigure întreţinerea şi repararea vehiculelor uşoare şi camioanelor, precum şi construcţia diverselor piese necesare (suporturi de arme, şine lansatoare de rachete, etc.), deci va avea nevoie de aparatură de sudură şi prelucrare a metalului (strunjire, etc), scule de mână şi electrice, precum şi diversele consumabile trebuincioase (de la electrozi de sudură la fluide/uleiuri de tot felul).

Postul sau centrul C4I poate fi dotat cu laptopuri (de preferinţă genul ruggerised, cum ar fi Panasonic Toughbook sau Getac), imprimante, un sistem GNSS pentru localizarea cu precizie în teren a diveselor obiective, mini-drone de recunoaştere, etc.

Armureria va trebui să asigure întreţienerea, repararea şi modificarea diferitelor arme din dotare, precum şi construcţia diverselor mijloace explozive necesare (încărcături cumulative, IED-uri, mijloace explozive de penetrare a uşilor şi zidurilor, sisteme de iniţiere).

Zona de aprovizionare aeriană poate fi realizată din pământ bătătorit, fiind necesară pentru primirea în siguranţă a proviziilor prin paraşutare de la joasă înălţime (cea mai comodă metodă) şi / sau aterizarea diverselor aparate de zbor (avioane cargo, de legătură, elicoptere).

Aceasta este doar o imagine sumară, pe care o vom detalia în episoadele următoare. Până atunci, enjoy:

Roiu’!

groznyDrajilor, cerându-mi scuze pentru absenţa prelungită, din cauză de sărbautori, stresiune şi alte asemenea, ne vom depărta azi de subiectele legate de jucărele şi tacticile individuale, ca să bârfim un pic despre strategii sau tactici la nivel mai mare. Pentru că, nu-i aşa, cine nu cunoaşte istoria este condamnat s-o repete, vom trage azi o plimbare în trecut şi vom vedea cum au violat nişte unii măreţul popor rus (şi pe alţii, dar toate trei studiile de caz au cam treabă cu ruşii).

Ca să nu existe confuzii, conceptul de swarming (roire) este tactica de suprasaturare a apărării unei ţinte prin atacuri dispersate, venite din toate părţile. Este definită prin mobilitate, autonomia unităţilor, o bună comunicare, precum şi o minimă coordonare sau sincronizare. Întâlnită mai ales în războiul asimetric, cand forţele oponente nu sunt de acceeaşi mărime sau putere, tactica de atacuri concentrate ale forţelor dispersate non-liniar (o expresie pompoasă pentru o şatră de indivizi indisciplinaţi, ce au aprins focurile de tabără cu manualele de intrucţie de front) s-a dovedit extrem de eficientă de-a lungul istoriei.

Primul studiu de caz, băieţii veseli cu ochi oblici comandati de Genghis Han, posesor al unor tehnici de comunicatie militară nemaivăzute înaintea sa. Pe lângă utilizarea tobelor, a steagurilor şi cornurilor, hoardele mongole adoptaseră un sistem foarte bun de puncte de reaprovizionare, care, in afară de întăriri, aveau şi cai utilizaţi de curierii ce transmiteau ordinele de luptă. Ţinuţi la curent cu evoluţia luptei de către aceşti curieri, hanul şi ceilalţi conducători ai armatei puteau ajusta acţiunile armatei proprii, într-un stil similar cu actuala buclă OODA (observe, orient, decide, act). Astfel, micile forţe mongole au învins armate mult mai mari, folosind acest sistem de comunicaţii şi tehnici de decepţie, ce ademeneau forţele inamice în ambuscade mobile şi atacuri fulgerătoare din partea arcaşilor călări înarmaţi cu arcuri recurbate.

Al doilea, Războiul de Iarnă dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, când mica armată finlandeză a anihilat Armata Roşie printr-o tehnică numită motti, folosind cu pricepere terenul împădurit. Forţaţi să folosească drumurile izolate din cauza mijloacelor mecanizate, sovieticii s-au trezit atacaţi din toate părţile de patrule finlandeze, blocaţi, cu formaţiile fragmentate şi învinse de un adversar invizibil, ce lovea şi dispărea în întunericul pădurii boreale. Descrise pe scurt, tacticile finlandeze erau un amalgam de iniţiativă individuală şi a unităţilor mici (grupă, pluton), o concentrare şi o dispersie rapidă, un camuflaj expert şi ambuscade de orice dimensiune. Motti avea trei faze, după cum urmează:

– recunoaşterea şi încercuirea inamicului, pentru a bloca înaintarea,

– atacuri rapide şi puternice, folosind concentrări de forţe, în puncte vulnerabile de-a lungul coloanei, pentru a „sparge” formaţia sovietică în fragmente izolate,

– distrugerea totală a fiecărui punct de rezistenţă.

Motti

Motti

Ultimul studiu de caz, Cecenia. Micul stat din Caucaz a avut (şi încă mai are) unii dintre cei mai buni luptători de gherilă, foarte mulţi şcoliţi de sovietici (să nu uităm că primul preşedinte al Ceceniei independente, Dzokhar Dudayev, a fost general de aviaţie în armata rusă), oameni ce au produs imense pierderi forţelor angajate în luptele pentru Groznâi şi nu numai. Inovaţiile aduse de aceştia tehnicilor de gherilă, organizarea unităţilor luptătoare, ambuscadele eficiente şi utilizarea creativă a armamentului au dus faima cecenilor. Unul dintre modelele de organizare, considerată ideală pentru swarming, consta într-o unitate mobilă de 10-15 luptători, ce se puteau diviza în celule mai mici de 3-4 oameni, înarmaţi cu Kalaşnikoave şi aruncătoare antitanc RPG-18, ce puteau schimba poziţia la auzul sunetelor de motoare şi atacau prin volee de foc de la etajele superioare zonele vulnerabile din lateral, spate şi mai ales deasupra tancurilor. Un alt mijloc de luptă foarte bine folosit de ceceni a fost sniper-ul, utilizarea de către aceştia a întregului spectru de 360 de grade al terenului de luptă urban (etajele superioare ale cladirilor, poziţiile improvizate la nivelul solului, subsolurile precum şi reţeaua de canalizare pentru deplasare ascunsă) ducând la atacuri rapide şi devastatoare pentru moralul soldaţilor ruşi, care i-au poreclit pe lunetiştii ceceni „fantome”. Decimând om cu om forţele ruse, aceste forţe flexibile au condus la victoria separatiştilor în primul Război Cecen, terminat in 1996.

SniperConcluzia care se trage este că o utilizare inovativă a forţelor disponibile (chiar puţine şi prost înarmate) poate produce probleme mari unor unităţi mult superioare. Cunoaşterea terenului, dispersarea şi descentralizarea grupurilor de luptători va produce rezultate surprinzătoare, cel puţin pe câmpul de luptă.

Medicale: Ditch medicine

„For wounded soldier who sees his strength ebbing into the warm pool of liquid by his side and seeks relief from his pain by crushing the blades of grass in his hands, thoughts are of family never to be seen again and aid from whatever quarter he can find it. Ditch medicine – the difference between life and death – often starts with a thud of a pair of boots landing beside the soldier and PHCP simply grasping his hand and peering into his ashen face”

Hugh L. Coffee – Ditch Medicine

Închipuiţi-vă că aveţi de asigurat îngujirea medicală într-un mediu cum este cel din clipul de mai sus. Nu neapărat din cauza unui conflict armat, ci mai degrabă din cauza unui cutremur cum a fost cel de sâmbătă. Clădiri dărâmate, lipsă apă curentă şi energie electrică, servicii de urgenţă mult suprasolicitate, mai ales de idioţi care sună nu să raporteze cazuri de urgenţă, ci ca să întrebe ce să facă, în loc să se pregătească din timp, ca să cităm pe flăcăul ăsta. Ce veţi face?

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.

Nu sunt medic şi nici nu voi fi vreodată. Nu voi petrece , la 40 de ani ai mei, încă trei pentru a face o postliceală sanitară doar ca să am dreptul legal de a pune o perfuzie. Nu sunt fan al Oliviei Ştir sau cum morţii mamii ei o cheamă pe tuta aia care a declarat ca vaccinurile provoacă autism. Ceea ce ştiu şi pot e prim ajutor. Asta mi-a plăcut, asta fac. Dacă voi avea ocazia, voi urma un curs de paramedic, dar nu-mi voi face o meserie din asta. Îmi ajunge voluntrariatul.

Asta a fost disclaimer-ul.

Consider că un curs autorizat de prim ajutor, că e făcut cu flăcăii mei de la SARS, cu oricare alt ONG sau cu Crucea Roşie (care ar trebui să fie mult mai activă în pregătirea populaţiei pentru cazuri ca inundaţii, cutremure şi alte asemenea, dar doarme în bocanci) trebuie să stea la fundamentul oricărei pregătiri medicale şi să facă parte din cultura generală a oricărei persoane, începând cu vârsta de 6 ani. La fel ca scrisul şi cititul, utilizarea unei arme (aici incluzând măsurile de siguranţă)  utilizarea unei hărţi şi orientarea în teren. Sunt cunoştinţe de bun simţ, pe care ar trebui să le aibe oricine.

În cazuri precum cel de sus, unde principala problemă care se pune este supravieţuirea imediată, din varii motive, utilizând un echipament extrem de limitat (îmi voi umple rucsacul cu cele trebuincioase, kitul medical va fi unul mic), voi improviza. Nu poţi, efectiv, căra o sală de operaţii într-un rucsac. Deci, pe de o parte, va trebui să am cunoştinţele medicale necesare, iar pe de cealaltă parte, să recurg la improvizaţii. Deci, dacă pot lipi rănile cu SuperGlue, utiliza crengi pe post de atele şi folosi o jachetă înfăşurată pe post de guler cervical, o voi face. Treaba mea nu e să fac operaţii pe creier, ci să-i acord o şansă în plus ca să ajungă la un adăpost/spital/medic. E medicină făcută pe genunchi, nu neurochirurgie.

De aceea îmi sfătuiesc cunoscuţii să urmeze un curs de prim ajutor cât mai complet, ca fundament al pregătirii medicale. Apoi urmează, aşa cum am zis şi aici, toate celelalte. Pentru cei cu timp liber, voluntariatul la un Serviciu de Ambulanţă (SABIf-ul din Bucureşti are 1000 de voluntari, am văzut că şi SAJ-ul Bistriţa Năsăud recrutează, poate mai sunt şi alţii, nu ştiu) poate fi o bună oportunitate de practică şi învăţare continuă, sub supravegherea profesioniştilor. Pentru cine are chef de citit şi stăpâneşte bine engleza, aici şi aici găsiţi nişte cărţi interesante. Dar, repet, trebuie să ştiţi ce faceţi, nu că „bre, nu respiră, îi găuresc eu traheea că aşa am văzut în filme”.

Concluzia? Pregătiţi-vă. Cursuri, voluntariat, lecturi. Poate n-o să vă folosească, dar de stricat, n-o să strice.

 

Brace yourself, winter is coming!

pw8brslBăgând linguriţa într-o caserolă cu îngheţată, nu pot să nu mă gandesc, ţinând seama de răcoarea de afara (cică-s 10 grade Celsius), la faptul că vine iarna,fraţilor! Drept pentru care, astăzi vom discuta despre chestii specifice sezonului rece.

Luând la puricat diversele manuale pentru cotonogeală pe timp de iarnă, printre care şi VinterSoldat al armatei suedeze (dacă nici ăştia nu se pricep la război în condiţii de frig, atunci nu ştiu cine s-ar mai pricepe), cele mai mari probleme stipulate in doctrină (ceva ce Armata Româna n-am auzit să aibe, deşi avem 5-6 luni de iarnă pe an, practic) sunt echiparea şi afecţiunile specifice.

Echiparea soldatului pentru luptă pe timp de iarnă se face prin folosirea unui sistem de îmbrăcăminte compus din mai multe straturi subţiri, aerul dintre straturile textile fiind cel mai bun izolator (un foarte bun exemplu fiind sistemul american ECWCS, compus din 7 straturi), care pot fi combinate în funcţie de temperatură, umiditate şi nivelul de efort, un post de santinelă în ploaie la o temperatura de +5grade (static, umezeală mare şi temperatură rezonabilă) fiind diferit de o căţărare pe gheaţă la -20 de grade (nivel mare de efort, nivel de umezeală redus şi temperatură scăzută).

Afecţiunile principale produse de condiţiile de mediu specifice sezonului rece sunt degerăturile, hipotermia şi ceea ce se numeşte „picior de tranşee”.

1. Degerăturile sunt leziuni ale ţesuturilor care se pot manifesta doar la suprafaţa pielii sau în profunzime, la nivelul tendoanelor, articulaţiilor şi muşchilor. În cazul degerăturilor grave, lichidul din interiorul ţesutului pielii se congelează, rezultând apariţia cheagurilor de sânge în vasele sanguine şi provocând îngreunarea circulaţiei oxigenului în sânge, esenţial pentru buna funcţionare a ţesuturilor. În aceste condiţii, este necesară o vizită la medic pentru a reduce pe cât posibil daunele provocate ţesutului epitelial.

În funcţie de gravitatea şi ţesuturile afectate, degerăturile se clasifica astfel:

  • Degerături de gradul I – formă uşoară, afectează doar suprafaţa pielii, provocând dureri şi mâncărime. Apar pe piele pete albe sau galbene şi provoacă senzaţie de amorţeală. Nu cauzează daune permanente.
  • Degerături de gradul II – pielea îngheaţă şi devine aspră, însă ţesuturile adânci nu sunt afectate. Apar leziuni închise la culoare, dar care se vindecă în trei-patru săptămâni dacă sunt tratate corespunzător. Pielea afectată este sensibilă şi provoacă dureri la atingere.
  • Degerături gradul III – formă gravă, se remarcă degerături profunde care pătrund până în ţesuturile adânci. Este momentul când muşchii, tendoanele, vasele de sânge şi nervii pot congela, astfel că stimulii nu mai fac corpul să reacţioneze. Persoana afectată este supusă riscului de a-şi pierde permanent membrele sau simţurile, astfel că este necesară intervenţia chirurgicală dacă se localizează cangrena.

Tratamentul se face, în primul rând, prin încălzirea treptată a zonei afectate, în funcţie de gravitate şi trebuie să se evite o perioadă expunerea la temperaturi scăzute, întrucât rănile se pot agrava. Apoi, hainele trebuie scoase şi înlocuite cu unele uscate, iar zonele degerate acoperite cu pături.Procesul de încălzire tebuie să se deruleze treptat, prin urmare se recomandă menţinerea zonelor afectate în apă caldă, la temperatura de 34-37 grade celsius, urmată apoi de aplicarea unui pansament steril. De asemenea, se recomandă administrarea de băuturi calde (nu fierbinţi!), pentru redarea echilibrului termic din interior.

2. Hipotermia este extrem de gravă şi necesită să fim foarte atenţi la semne şi simptome. Hipotermia este o afecţiune în care temperatura corpului scade sub 35° C. Participarea la sporturi de iarna, cum ar fi schi fond, drumeţii, expediţii, etc., poate prezenta, în absenţa măsurilor adecvate, un risc în situaţiile în care temperatura organismului poate scădea la niveluri periculoase. De foarte multe ori epuizarea fizică este un factor care predispune la apariţia stării de hipotermie. În cazul în care se instalează epuizarea şi intensitatea efortului scade, temperatura la nivel central începe sa scada. Frisoanele care apar sunt o modalitate prin care organismul încearcă să genereze căldura. O data cu scăderea temperaturii, pielea va deveni rece şi palida, ritmul respiraţiilor va fi încetinit iar pulsul va deveni lent şi neregulat. Dacă expunerea la frig continuă vor apare slăbiciunea, lipsa de coordonare, somnolenţa, lipsa de îndemanare şi dificultăţi de vorbire (sub 32°C). Dacă scăderea temperaturii corpului continuă, persoana va intra în comă şi apoi stop cardio-respirator.

Tratamentul constă în încălzirea victimei şi uneori poate fi necesară resuscitarea cardiopulmonară. Aceasta trebuie efectuată persoanelor care par moarte deoarece au şanse de succes.

3. „Piciorul de tranşee” este cauzat de expunerea prelungită a picioarelor unui mediu rece şi umed. Se poate întampla si la temperaturi de pana la 15ºC daca picioarele sunt ude in mod constant. Se poate întampla cu picioarele ude pe timp de iarna sau picioare ude in conditii mult mai calde. Mecanismul de producere a leziunilor este: picioarele ude pierd căldura de 25x mai repede decât uscate, deci organismul foloseste vasoconstricţia să încetinească circulaţia periferică în zona picioarelor pentru a limita pierderile de căldură. Ţesutul cutanat (pielea) începe sa moară din cauza lipsei de oxigen şi nutrienţi (substanţe nutritive) şi acumularea de produşi toxici (de metabolism). Pielea este iniţial roşiatică şi putin amorţită, cu furnicături şi mâncărime. Dupa aceasta fază devine palidă şi încreţită, iar în final violet închis, cenuşiu sau albastru. Ţesuturile afectate, în general mor şi se exfoliaza. În cazuri severe, “piciorul de tranşeu” poate sa implice degetele, calcâiul sau întreaga labă a piciorului. Daca circulaţia este restricţionată mai mult de 6 ore, se vor instala afecţiuni permanente. După mai mult de 24 de ore, victima poate să “piardă” piciorul. “Piciorul de tranşeu” afectează permanent circulaţia din zonă, iar aceasta rămâne cu sensibilitate la răni cauzate de frig. Un fenomen asemănător se poate întâlni, în anumite condiţii şi la mâini.

Tratamentul – Prima masură este ca persoanele afectate să iasă din mediul care a cauzat afecţiunea. Continuă cu spălatul cu grija şi uscatul picioarelor, reîncalzire lentă si menţinerea acestora într-o poziţie ridicată. Ţesuturile nefiind îngheţate, ca în cazul degerăturilor severe, picioarele sunt mult mai predispuse la rănire în cazul mersului. Persoanele cu “picior de tranşeu” nu trebuie sa meargă, vor trebui transportaţi cu targa. Dintre simptomele întâlnite sunt durerea şi mâncărimile. Se pot administra calmante ale durerii (ex: Ibuprofen). Prevenirea este cea mai buna abordare a fenomenului. Păstraţi picioarele uscate purtând încălţăminte corespunzătoare. Verificaţi regulat picioarele dacă sunt ude. Dacă picioarele se udă (fie din cauza transpiraţiei fie din cauza mersului/călcatului în apa), opriţi-vă, uscaţi-le şi puneţi şosete uscate. Uscarea periodică, ridicarea şi masajul, ajută de asemenea. Schimbaţi şosetele cel putin odată pe zi si nu vă culcaţi cu ele ude. Aveti grijă la şosetele strâmte care restricţionează circulaţia. Folosiţi pudra pentru picioare cu hidroxid de aluminiu. Alpiniştii de mare altitudine îşi tratează picioarele împotriva transpiraţiei cu o saptamană înainte de ascensiune. Ingredientul activ, hidroxidul de aluminiu, va împiedica transpiraţia picioarelor până la o lună si nu există contraindicatii ale acestui tratament.

Concluzia care se impune este rostită de unul din cei interievaţi în în clipul de mai jos: „If you can fight and survive in extremes of the Arctic, you can survive anywhere in the world.”