Basecamp – electrice

p3-military-solar-panel-500_480x480Drajilor, deoarece pentru că fiindcă je s-a angajat (deci, cel puțin teoretic, va avea bani de caucioace pentru Rinocerb și alte asemenea), ritmul articolelor a scăzut, dar vom încerca să recuperăm. Continuând seria articolelor începute aici, astăzi vom discuta despre electricale, mai specific despre producerea și stocarea energiei electrice, consumul fiind asigurat de multe chestii, utile sau nu prea.

În ordinea numerelor de pe tricou, începem cu producerea, mulțumesc mâinii ridicate în spatele sălii, adevărat, generatoare electrice. Mai mari sau mai mici, cu benzină sau diesel, mărci chinezești disponibile la orice Dedeman, Praktiker sau alte asemenea dugheni, dar și mai fițoase ca Honda, Caterpillar sau mărci dedicate militarilor cum ar fi Dewey sau Rolls-Royce (da, în afară de mașini bășinoase și motoare navale / turbine de avion mai fabrică și generatoare de curent) generatoarele cu motoare cu ardere internă sunt sursa cea mai facilă de alimentare electrică a unei tabere. Gama mare de mărci, modele și puteri permite ajustarea cheltuielilor pe măsura bugetului. Dezavantajul este necesitatea combustibilului, crescând astfel amprenta POL (petrol, oil, lubricants).

1aPe locul 2 la producători, ultima fiță în materie, celule de combustibil ce folosesc metanol. Principalul utilizator în Europa este, binențeles, Bundeswehr-ul, ei fiind o adunătură de germanezi obsedați de eficiență, cu preocupări ciudate ca protejarea mediului, drepturile minoritarilor și alte asemenea, lupta fiind lăsată la coadă, după cum zic gurile rele. Producătorul german SFC Energy a furnizat și USAF generatoare electrice cu metanol, acestea fiind considerate superioare celor cu ardere internă, un ”cartuș” de combustibil cu capacitatea de 10 l, având o greutate de 8,4 kg, furnizează o putere de 11,1 kWh (925 Ah). Un sistem civil (nu militar!) disponibil în Europa și Orientul Mijlociu (așa numita piață EMEA – Europe, Middle East, Africa) este EFOY Comfort, disponibil în trei versiuni, cu puteri de 40, 80 și 120 W și capacități de încărcare de 80, 120 și 210 Ah, poate încărca orice fel de baterii cu plumb precum și pe cele de tip LiFePO4.

box-2

sfc_M10_perspektive_I_18201_210_sRGB_8Locul 3 este ocupat de panourile solare, de preferință flexibile, de diferite dimensiuni, de la cele mai mici, capabile să încarce o pereche de de acumulatori AAA/AA, până la cele care se pot transforma în umbrare sau corturi. Avantajele acestora sunt transportul și punerea în funcțiune ușoare, lipsa oricărui zgomot, precum și cantitatea mare de energie produsă.

120w_20_CD65321B05397

21-0055A doua parte a problemei, stocarea și managementul se realizează destul de ușor prin bancuri de baterii (de la cele clasice cu plumb la fițele cu litiu și nu numai), fiind ușor de realizat prin folosirea sistemelor destinate sistemelor fotovoltaice clasice. Și în acest domeniu, tendințele modei își spun cuvântul, nemții de la SFC Energy și americanii de la Goal Zero venind cu sisteme integrate de baterii și managementul surselor și consumatorilor, respectiv EFOY Go! și Goal Zero Yeti.

EFOY Go! este un sistem integrat de baterie și invertor de curent ce furnizează în paralel o priză de 230 V curent alternativ, un soclu de 12 V și două ieșiri USB de 5 V, acestea furnizând curent continuu, având o baterie cu litiu de 240 Wh, cu o greutate de 5,8 kg, deci ușor portabil, ce se poate încărca în moduri multiple, de la panouri solare, motorul mașinii (cu priză de brichetă), generator electric sau un sistem cu metanol EFOY Comfort descris mai sus. Mai multe unități pot fi legate împreună, asigurând astfel o capacitate suplimentară de stocare a energiei (precum și mai multe prize).

box-3box-4

Ultimul model al americanilor de la Goal Zero este Yeti 400, iarasi un sistem ce conține o baterie cu gel (AGM, pentru cunoscători) cu capacitate de 400 Wh, ce poate fi alimentat/încărcat la priză (120V, ei este americani), bateria mașinii prin priza de brichetă și panouri solare. La fel ca modelul de mai sus, mai multe unități pot fi legate împreună.

yeti_lead-1280x719

Pentru că, nu-i așa, consumatori se pot găsi grămadă (de la laptopuri, sisteme de comunicație la iluminat și pompe pentru diferite lichide), nici o capacitate de producere și stocare a energiei electrice nu poate fi prea mare.

Basecamp: 101

pict109Dragii moşului, astăzi vom discuta despre tabere. Indiferent dacă-s de antrenament sau doar de locuit, ele furnizează soluţii la nevoile de bază, conform piramidei lu’ Maslow, de odihnă, hrănire, igienă, distracţie şi ce-o mai fi pe acolo. Pornind de la exemplele din istorie, cum ar fi taberele partizanilor sovietici din Bielorusia, ale Chidiţilor din Birmania, ale SAS-ului din nordul Africii şi Europa de nord-vest, ca să mă limitez la a Doua Cotonogeală Mondială, sau a Beretelor Verzi sau VietCong-ului în timpul Războiului Rece, voi încerca să creionez cerinţele unei tabere de bază.

Nevoile fundamentale ale unei tabere, fie ea din munţii Afganistanului, junglele Africii sau pădurile Europei sunt aceleaşi, anume un climat cât de cât sănătos, o locaţie discretă, o sursa de apă (de preferinţă o fântână), o sursă de energie electrică, căi de acces / aprovizionare, precum şi posibilitatea de a fi uşor apărată sau părăsită, la nevoie.

Facilităţile absolut necesare unei tabere de dimensiuni mici / medii, pe lângă dormitoare, băi / spălătoare, toalete / latrine şi cantină (bucătărie şi sală de mese) sunt un post de asistenţă medicală (dispensar), un post de comunicaţii, comandă, control, computere şi informaţii (C4I), un garaj cu posibilităţi de reparaţii vehicule, o armurerie necesară întreţinerii şi reparaţiei armelor, depozite de combustibili şi lubrifianţi, alimente, muniţie şi echipament. Opţionalele includ o zonă de aprovizionare aeriană (zonă de desant, helipad, pistă de aterizare improvizată), un poligon de instrucţie şi o posibilitate de recreere (mini-cinema, jocuri video, internet).

În general, spaţiile locuibile sunt extrem de diverse, pornind de la corturi, clădiri improvizate, folosirea unor clădiri preexistente, construcţia de la 0 a unor clădiri, containere ISO modificate, peşteri naturale sau artificiale, precum şi adăposturi sau bunkere construite în / sub pământ.

Sursa de apă necesară igienei şi preparării hranei pot fi un puţ / fântână şi/sau o sursă curgătoare, un sistem de filtrare, precum şi un sistem de captare a apei de ploaie, în zonele cu precipitaţii rezonabile.

Energia electrică necesară diverselor utilizări (discutăm de zone izolate) poate proveni de la generatoare cu motoare cu combustie internă, sisteme de panouri solare sau, ultima fiţă în domeniu, celule de combustibil folosind metanol. Sistemele eoliene şi hidroelectrice sunt, în opinia mea proprie şi personală, dificil de montat şi uşor vizibile din punct de vedere al camuflajului.

Eliminarea reziduurilor (umane, resturi de bucătărie, alte deşeuri organice) se poate face prin îngropare (nerecomandată, din cauza poluării surselor de apă), ardere şi, cea mai bună soluţie, compostarea lor şi transformarea în îngrăşăminte organice.

Garajul, parcul auto sau cum vreţi voi să-l denumiţi va trebui să asigure întreţinerea şi repararea vehiculelor uşoare şi camioanelor, precum şi construcţia diverselor piese necesare (suporturi de arme, şine lansatoare de rachete, etc.), deci va avea nevoie de aparatură de sudură şi prelucrare a metalului (strunjire, etc), scule de mână şi electrice, precum şi diversele consumabile trebuincioase (de la electrozi de sudură la fluide/uleiuri de tot felul).

Postul sau centrul C4I poate fi dotat cu laptopuri (de preferinţă genul ruggerised, cum ar fi Panasonic Toughbook sau Getac), imprimante, un sistem GNSS pentru localizarea cu precizie în teren a diveselor obiective, mini-drone de recunoaştere, etc.

Armureria va trebui să asigure întreţienerea, repararea şi modificarea diferitelor arme din dotare, precum şi construcţia diverselor mijloace explozive necesare (încărcături cumulative, IED-uri, mijloace explozive de penetrare a uşilor şi zidurilor, sisteme de iniţiere).

Zona de aprovizionare aeriană poate fi realizată din pământ bătătorit, fiind necesară pentru primirea în siguranţă a proviziilor prin paraşutare de la joasă înălţime (cea mai comodă metodă) şi / sau aterizarea diverselor aparate de zbor (avioane cargo, de legătură, elicoptere).

Aceasta este doar o imagine sumară, pe care o vom detalia în episoadele următoare. Până atunci, enjoy:

Roiu’!

groznyDrajilor, cerându-mi scuze pentru absenţa prelungită, din cauză de sărbautori, stresiune şi alte asemenea, ne vom depărta azi de subiectele legate de jucărele şi tacticile individuale, ca să bârfim un pic despre strategii sau tactici la nivel mai mare. Pentru că, nu-i aşa, cine nu cunoaşte istoria este condamnat s-o repete, vom trage azi o plimbare în trecut şi vom vedea cum au violat nişte unii măreţul popor rus (şi pe alţii, dar toate trei studiile de caz au cam treabă cu ruşii).

Ca să nu existe confuzii, conceptul de swarming (roire) este tactica de suprasaturare a apărării unei ţinte prin atacuri dispersate, venite din toate părţile. Este definită prin mobilitate, autonomia unităţilor, o bună comunicare, precum şi o minimă coordonare sau sincronizare. Întâlnită mai ales în războiul asimetric, cand forţele oponente nu sunt de acceeaşi mărime sau putere, tactica de atacuri concentrate ale forţelor dispersate non-liniar (o expresie pompoasă pentru o şatră de indivizi indisciplinaţi, ce au aprins focurile de tabără cu manualele de intrucţie de front) s-a dovedit extrem de eficientă de-a lungul istoriei.

Primul studiu de caz, băieţii veseli cu ochi oblici comandati de Genghis Han, posesor al unor tehnici de comunicatie militară nemaivăzute înaintea sa. Pe lângă utilizarea tobelor, a steagurilor şi cornurilor, hoardele mongole adoptaseră un sistem foarte bun de puncte de reaprovizionare, care, in afară de întăriri, aveau şi cai utilizaţi de curierii ce transmiteau ordinele de luptă. Ţinuţi la curent cu evoluţia luptei de către aceşti curieri, hanul şi ceilalţi conducători ai armatei puteau ajusta acţiunile armatei proprii, într-un stil similar cu actuala buclă OODA (observe, orient, decide, act). Astfel, micile forţe mongole au învins armate mult mai mari, folosind acest sistem de comunicaţii şi tehnici de decepţie, ce ademeneau forţele inamice în ambuscade mobile şi atacuri fulgerătoare din partea arcaşilor călări înarmaţi cu arcuri recurbate.

Al doilea, Războiul de Iarnă dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, când mica armată finlandeză a anihilat Armata Roşie printr-o tehnică numită motti, folosind cu pricepere terenul împădurit. Forţaţi să folosească drumurile izolate din cauza mijloacelor mecanizate, sovieticii s-au trezit atacaţi din toate părţile de patrule finlandeze, blocaţi, cu formaţiile fragmentate şi învinse de un adversar invizibil, ce lovea şi dispărea în întunericul pădurii boreale. Descrise pe scurt, tacticile finlandeze erau un amalgam de iniţiativă individuală şi a unităţilor mici (grupă, pluton), o concentrare şi o dispersie rapidă, un camuflaj expert şi ambuscade de orice dimensiune. Motti avea trei faze, după cum urmează:

– recunoaşterea şi încercuirea inamicului, pentru a bloca înaintarea,

– atacuri rapide şi puternice, folosind concentrări de forţe, în puncte vulnerabile de-a lungul coloanei, pentru a „sparge” formaţia sovietică în fragmente izolate,

– distrugerea totală a fiecărui punct de rezistenţă.

Motti

Motti

Ultimul studiu de caz, Cecenia. Micul stat din Caucaz a avut (şi încă mai are) unii dintre cei mai buni luptători de gherilă, foarte mulţi şcoliţi de sovietici (să nu uităm că primul preşedinte al Ceceniei independente, Dzokhar Dudayev, a fost general de aviaţie în armata rusă), oameni ce au produs imense pierderi forţelor angajate în luptele pentru Groznâi şi nu numai. Inovaţiile aduse de aceştia tehnicilor de gherilă, organizarea unităţilor luptătoare, ambuscadele eficiente şi utilizarea creativă a armamentului au dus faima cecenilor. Unul dintre modelele de organizare, considerată ideală pentru swarming, consta într-o unitate mobilă de 10-15 luptători, ce se puteau diviza în celule mai mici de 3-4 oameni, înarmaţi cu Kalaşnikoave şi aruncătoare antitanc RPG-18, ce puteau schimba poziţia la auzul sunetelor de motoare şi atacau prin volee de foc de la etajele superioare zonele vulnerabile din lateral, spate şi mai ales deasupra tancurilor. Un alt mijloc de luptă foarte bine folosit de ceceni a fost sniper-ul, utilizarea de către aceştia a întregului spectru de 360 de grade al terenului de luptă urban (etajele superioare ale cladirilor, poziţiile improvizate la nivelul solului, subsolurile precum şi reţeaua de canalizare pentru deplasare ascunsă) ducând la atacuri rapide şi devastatoare pentru moralul soldaţilor ruşi, care i-au poreclit pe lunetiştii ceceni „fantome”. Decimând om cu om forţele ruse, aceste forţe flexibile au condus la victoria separatiştilor în primul Război Cecen, terminat in 1996.

SniperConcluzia care se trage este că o utilizare inovativă a forţelor disponibile (chiar puţine şi prost înarmate) poate produce probleme mari unor unităţi mult superioare. Cunoaşterea terenului, dispersarea şi descentralizarea grupurilor de luptători va produce rezultate surprinzătoare, cel puţin pe câmpul de luptă.

Medicale: Ditch medicine

„For wounded soldier who sees his strength ebbing into the warm pool of liquid by his side and seeks relief from his pain by crushing the blades of grass in his hands, thoughts are of family never to be seen again and aid from whatever quarter he can find it. Ditch medicine – the difference between life and death – often starts with a thud of a pair of boots landing beside the soldier and PHCP simply grasping his hand and peering into his ashen face”

Hugh L. Coffee – Ditch Medicine

Închipuiţi-vă că aveţi de asigurat îngujirea medicală într-un mediu cum este cel din clipul de mai sus. Nu neapărat din cauza unui conflict armat, ci mai degrabă din cauza unui cutremur cum a fost cel de sâmbătă. Clădiri dărâmate, lipsă apă curentă şi energie electrică, servicii de urgenţă mult suprasolicitate, mai ales de idioţi care sună nu să raporteze cazuri de urgenţă, ci ca să întrebe ce să facă, în loc să se pregătească din timp, ca să cităm pe flăcăul ăsta. Ce veţi face?

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.

Nu sunt medic şi nici nu voi fi vreodată. Nu voi petrece , la 40 de ani ai mei, încă trei pentru a face o postliceală sanitară doar ca să am dreptul legal de a pune o perfuzie. Nu sunt fan al Oliviei Ştir sau cum morţii mamii ei o cheamă pe tuta aia care a declarat ca vaccinurile provoacă autism. Ceea ce ştiu şi pot e prim ajutor. Asta mi-a plăcut, asta fac. Dacă voi avea ocazia, voi urma un curs de paramedic, dar nu-mi voi face o meserie din asta. Îmi ajunge voluntrariatul.

Asta a fost disclaimer-ul.

Consider că un curs autorizat de prim ajutor, că e făcut cu flăcăii mei de la SARS, cu oricare alt ONG sau cu Crucea Roşie (care ar trebui să fie mult mai activă în pregătirea populaţiei pentru cazuri ca inundaţii, cutremure şi alte asemenea, dar doarme în bocanci) trebuie să stea la fundamentul oricărei pregătiri medicale şi să facă parte din cultura generală a oricărei persoane, începând cu vârsta de 6 ani. La fel ca scrisul şi cititul, utilizarea unei arme (aici incluzând măsurile de siguranţă)  utilizarea unei hărţi şi orientarea în teren. Sunt cunoştinţe de bun simţ, pe care ar trebui să le aibe oricine.

În cazuri precum cel de sus, unde principala problemă care se pune este supravieţuirea imediată, din varii motive, utilizând un echipament extrem de limitat (îmi voi umple rucsacul cu cele trebuincioase, kitul medical va fi unul mic), voi improviza. Nu poţi, efectiv, căra o sală de operaţii într-un rucsac. Deci, pe de o parte, va trebui să am cunoştinţele medicale necesare, iar pe de cealaltă parte, să recurg la improvizaţii. Deci, dacă pot lipi rănile cu SuperGlue, utiliza crengi pe post de atele şi folosi o jachetă înfăşurată pe post de guler cervical, o voi face. Treaba mea nu e să fac operaţii pe creier, ci să-i acord o şansă în plus ca să ajungă la un adăpost/spital/medic. E medicină făcută pe genunchi, nu neurochirurgie.

De aceea îmi sfătuiesc cunoscuţii să urmeze un curs de prim ajutor cât mai complet, ca fundament al pregătirii medicale. Apoi urmează, aşa cum am zis şi aici, toate celelalte. Pentru cei cu timp liber, voluntariatul la un Serviciu de Ambulanţă (SABIf-ul din Bucureşti are 1000 de voluntari, am văzut că şi SAJ-ul Bistriţa Năsăud recrutează, poate mai sunt şi alţii, nu ştiu) poate fi o bună oportunitate de practică şi învăţare continuă, sub supravegherea profesioniştilor. Pentru cine are chef de citit şi stăpâneşte bine engleza, aici şi aici găsiţi nişte cărţi interesante. Dar, repet, trebuie să ştiţi ce faceţi, nu că „bre, nu respiră, îi găuresc eu traheea că aşa am văzut în filme”.

Concluzia? Pregătiţi-vă. Cursuri, voluntariat, lecturi. Poate n-o să vă folosească, dar de stricat, n-o să strice.

 

Brace yourself, winter is coming!

pw8brslBăgând linguriţa într-o caserolă cu îngheţată, nu pot să nu mă gandesc, ţinând seama de răcoarea de afara (cică-s 10 grade Celsius), la faptul că vine iarna,fraţilor! Drept pentru care, astăzi vom discuta despre chestii specifice sezonului rece.

Luând la puricat diversele manuale pentru cotonogeală pe timp de iarnă, printre care şi VinterSoldat al armatei suedeze (dacă nici ăştia nu se pricep la război în condiţii de frig, atunci nu ştiu cine s-ar mai pricepe), cele mai mari probleme stipulate in doctrină (ceva ce Armata Româna n-am auzit să aibe, deşi avem 5-6 luni de iarnă pe an, practic) sunt echiparea şi afecţiunile specifice.

Echiparea soldatului pentru luptă pe timp de iarnă se face prin folosirea unui sistem de îmbrăcăminte compus din mai multe straturi subţiri, aerul dintre straturile textile fiind cel mai bun izolator (un foarte bun exemplu fiind sistemul american ECWCS, compus din 7 straturi), care pot fi combinate în funcţie de temperatură, umiditate şi nivelul de efort, un post de santinelă în ploaie la o temperatura de +5grade (static, umezeală mare şi temperatură rezonabilă) fiind diferit de o căţărare pe gheaţă la -20 de grade (nivel mare de efort, nivel de umezeală redus şi temperatură scăzută).

Afecţiunile principale produse de condiţiile de mediu specifice sezonului rece sunt degerăturile, hipotermia şi ceea ce se numeşte „picior de tranşee”.

1. Degerăturile sunt leziuni ale ţesuturilor care se pot manifesta doar la suprafaţa pielii sau în profunzime, la nivelul tendoanelor, articulaţiilor şi muşchilor. În cazul degerăturilor grave, lichidul din interiorul ţesutului pielii se congelează, rezultând apariţia cheagurilor de sânge în vasele sanguine şi provocând îngreunarea circulaţiei oxigenului în sânge, esenţial pentru buna funcţionare a ţesuturilor. În aceste condiţii, este necesară o vizită la medic pentru a reduce pe cât posibil daunele provocate ţesutului epitelial.

În funcţie de gravitatea şi ţesuturile afectate, degerăturile se clasifica astfel:

  • Degerături de gradul I – formă uşoară, afectează doar suprafaţa pielii, provocând dureri şi mâncărime. Apar pe piele pete albe sau galbene şi provoacă senzaţie de amorţeală. Nu cauzează daune permanente.
  • Degerături de gradul II – pielea îngheaţă şi devine aspră, însă ţesuturile adânci nu sunt afectate. Apar leziuni închise la culoare, dar care se vindecă în trei-patru săptămâni dacă sunt tratate corespunzător. Pielea afectată este sensibilă şi provoacă dureri la atingere.
  • Degerături gradul III – formă gravă, se remarcă degerături profunde care pătrund până în ţesuturile adânci. Este momentul când muşchii, tendoanele, vasele de sânge şi nervii pot congela, astfel că stimulii nu mai fac corpul să reacţioneze. Persoana afectată este supusă riscului de a-şi pierde permanent membrele sau simţurile, astfel că este necesară intervenţia chirurgicală dacă se localizează cangrena.

Tratamentul se face, în primul rând, prin încălzirea treptată a zonei afectate, în funcţie de gravitate şi trebuie să se evite o perioadă expunerea la temperaturi scăzute, întrucât rănile se pot agrava. Apoi, hainele trebuie scoase şi înlocuite cu unele uscate, iar zonele degerate acoperite cu pături.Procesul de încălzire tebuie să se deruleze treptat, prin urmare se recomandă menţinerea zonelor afectate în apă caldă, la temperatura de 34-37 grade celsius, urmată apoi de aplicarea unui pansament steril. De asemenea, se recomandă administrarea de băuturi calde (nu fierbinţi!), pentru redarea echilibrului termic din interior.

2. Hipotermia este extrem de gravă şi necesită să fim foarte atenţi la semne şi simptome. Hipotermia este o afecţiune în care temperatura corpului scade sub 35° C. Participarea la sporturi de iarna, cum ar fi schi fond, drumeţii, expediţii, etc., poate prezenta, în absenţa măsurilor adecvate, un risc în situaţiile în care temperatura organismului poate scădea la niveluri periculoase. De foarte multe ori epuizarea fizică este un factor care predispune la apariţia stării de hipotermie. În cazul în care se instalează epuizarea şi intensitatea efortului scade, temperatura la nivel central începe sa scada. Frisoanele care apar sunt o modalitate prin care organismul încearcă să genereze căldura. O data cu scăderea temperaturii, pielea va deveni rece şi palida, ritmul respiraţiilor va fi încetinit iar pulsul va deveni lent şi neregulat. Dacă expunerea la frig continuă vor apare slăbiciunea, lipsa de coordonare, somnolenţa, lipsa de îndemanare şi dificultăţi de vorbire (sub 32°C). Dacă scăderea temperaturii corpului continuă, persoana va intra în comă şi apoi stop cardio-respirator.

Tratamentul constă în încălzirea victimei şi uneori poate fi necesară resuscitarea cardiopulmonară. Aceasta trebuie efectuată persoanelor care par moarte deoarece au şanse de succes.

3. „Piciorul de tranşee” este cauzat de expunerea prelungită a picioarelor unui mediu rece şi umed. Se poate întampla si la temperaturi de pana la 15ºC daca picioarele sunt ude in mod constant. Se poate întampla cu picioarele ude pe timp de iarna sau picioare ude in conditii mult mai calde. Mecanismul de producere a leziunilor este: picioarele ude pierd căldura de 25x mai repede decât uscate, deci organismul foloseste vasoconstricţia să încetinească circulaţia periferică în zona picioarelor pentru a limita pierderile de căldură. Ţesutul cutanat (pielea) începe sa moară din cauza lipsei de oxigen şi nutrienţi (substanţe nutritive) şi acumularea de produşi toxici (de metabolism). Pielea este iniţial roşiatică şi putin amorţită, cu furnicături şi mâncărime. Dupa aceasta fază devine palidă şi încreţită, iar în final violet închis, cenuşiu sau albastru. Ţesuturile afectate, în general mor şi se exfoliaza. În cazuri severe, “piciorul de tranşeu” poate sa implice degetele, calcâiul sau întreaga labă a piciorului. Daca circulaţia este restricţionată mai mult de 6 ore, se vor instala afecţiuni permanente. După mai mult de 24 de ore, victima poate să “piardă” piciorul. “Piciorul de tranşeu” afectează permanent circulaţia din zonă, iar aceasta rămâne cu sensibilitate la răni cauzate de frig. Un fenomen asemănător se poate întâlni, în anumite condiţii şi la mâini.

Tratamentul – Prima masură este ca persoanele afectate să iasă din mediul care a cauzat afecţiunea. Continuă cu spălatul cu grija şi uscatul picioarelor, reîncalzire lentă si menţinerea acestora într-o poziţie ridicată. Ţesuturile nefiind îngheţate, ca în cazul degerăturilor severe, picioarele sunt mult mai predispuse la rănire în cazul mersului. Persoanele cu “picior de tranşeu” nu trebuie sa meargă, vor trebui transportaţi cu targa. Dintre simptomele întâlnite sunt durerea şi mâncărimile. Se pot administra calmante ale durerii (ex: Ibuprofen). Prevenirea este cea mai buna abordare a fenomenului. Păstraţi picioarele uscate purtând încălţăminte corespunzătoare. Verificaţi regulat picioarele dacă sunt ude. Dacă picioarele se udă (fie din cauza transpiraţiei fie din cauza mersului/călcatului în apa), opriţi-vă, uscaţi-le şi puneţi şosete uscate. Uscarea periodică, ridicarea şi masajul, ajută de asemenea. Schimbaţi şosetele cel putin odată pe zi si nu vă culcaţi cu ele ude. Aveti grijă la şosetele strâmte care restricţionează circulaţia. Folosiţi pudra pentru picioare cu hidroxid de aluminiu. Alpiniştii de mare altitudine îşi tratează picioarele împotriva transpiraţiei cu o saptamană înainte de ascensiune. Ingredientul activ, hidroxidul de aluminiu, va împiedica transpiraţia picioarelor până la o lună si nu există contraindicatii ale acestui tratament.

Concluzia care se impune este rostită de unul din cei interievaţi în în clipul de mai jos: „If you can fight and survive in extremes of the Arctic, you can survive anywhere in the world.”

 

 

Higher grounds

Dragii moşului, stând la o cafea îmbunătăţită (tovarăşu’ Carolans sa trăiască) şi gândindu-mă ce să pun în rucsac pentru o plimbare prin Retezat săptămâna viitoare, în compania bunului prieten Vulturu’, pentru a asigura asistenţa medicală la Oslea Night Ridge (care vă nimeriţi pe acolo, băgaţi-vă în seamă), mi-am dat seama că am neglijat un aspect fundamental al pregătirii şi echipamentului specific în cazul insurgenţilor: lupta în munţi. Deoarece, în general, insurgenţii ce folosesc zonele montane ca refugiu sau câmp de luptă sunt localnici, deci aclimatizarea, pregătirea fizică şi cunoştinţele despre supravieţuire în teren sunt înnăscute, adversarii, în general flăcăi de asfalt dedulciţi la McDonald’s, vor avea mari probleme. După cum spuneam şi altă dată, una e să fii capră de munte şi alta măgar cu samar.

terrainAşa cum se vede în imaginea de mai sus, armata americană împarte terenul montan în trei nivele de dificultate, primul fiind cel din fundul văilor şi de-a lungul principalelor căi de comunicaţie (cum ar fi pasurile/trecătorile), cel de-al doilea fiind versanţii iar ultimul fiind vârfurile montane. Cele două nivele superioare sunt foarte greu de abordat în lipsa unui antrenament şi echipament specific. După mai bine de 10 ani de luptă în Afganistan (o ţară plicticoasă, plină de pietre, bolovani, munţi şi alte asemenea), yankeii şi-au dat seama ca iarna nu-i ca vara şi că soldaţii lor au nevoie de nişte jucărele care să la ţină oasele întregi. Aşa a apărut, printre altele, trusa/kitul HAM. Denumirea vine de la High Angle Mountaineering, fiind un sistem de echipamente destinate sporirii siguranţei utilizatorului în teren accidentat.

Lăsând miştourile la o parte, orice vânător de munte sau alpinist vă va spune că există câteva lucruri în echipamentul său care sunt numai şi numai ale lui, lucruri ce nu se împrumută nici celor mai apropiaţi prieteni, lucruri de care depinde viaţa sa. Pentru că pe munte, riscurile de accidente grave sunt mult mai mari şi că orice piesă de echipament deteriorată va ceda, mai devreme sau mai târziu, cu consecinţe catastrofale de cele mai multe ori. Aşa că armata americană a dat sfoară în ţară şi Natick Soldier Center a selectat câteva piese de echipament montan comerciale, pe care le-a integrat într-un kit destinat unei grupe de 40 de soldaţi cu instruire minimă in teren montan. Deloc ciudat, majoritatea echipamentelor vin de la liderul de piaţă, producătorul francez Petzl, companie ce a condus domeniul echipamentelor specifice de la formarea sa în 1975. Pe scurt, un kit HAM conţine 40 de hamuri de alpinism, 80 de carabiniere blocante, 80 de carabiniere neblocante, 80 de anneau-uri (chingi de nylon), 40 de dispozitive de rapel, două role de cordelină, două corzi statice de 10,5 mm diametru si 50 m lungime, un dispozitiv electric de tăiat coardă şi un dispozitiv de spălat coarda.

Şi acum să le luăm pe căprării:

Hamul: Petzl Pandion. Un model de foarte bună calitate, simplu, extrem de uşor, foarte flexibil, pentru începători, dar foarte solid, perfect pentru cea fost gândit: utilizarea pentru excursii pe teren accidentat, gheţari şi trasee uşoare de alpinism.

petzl_pandion05_w500Carabiniere: 2 blocante Petzl Attache şi 2 neblocante Petzl Owall, ambele cu o rezistenţă pe axa majoră (de-a lungul carabinierei) de 2,3 tone, fabricate din duraluminiu şi cu o greutate de 80 g pe bucată. Avantajul carabinierelor pară, cum e Attache, este că permite rapelul pe nod semicabestan, fără blocator, opt de rapel sau alte dispozitive.

132284_5947_m2pet211_1

Anneau-uri: 2 bucăţi, din nylon , cu o lungime de 120 cm fiecare şi o rezistenţa la rupere de 2,2 tone.

5161Dispozitiv de rapel: Petzl Reverso 4. Dispozitiv de rapel-asigurare universal, recomandat începătorilor, extrem de simplu şi de eficient, ce nu conţine piese mecanice ce se pot defecta. O greutate de 59 de grame.

228291_7049_lToate cele de mai sus constituie echipamentul PERSONAL al soldatului, ce nu se împrumută, nu se pierde, nu se scapă din ochi. Toate jucăriile enumerate se găsesc la orice magazin de munte din România, costul total al achiziţionării ridicându-se la 600-700 lei.

La acestea se adaugă per pluton 2 corzi statice de 50 m lungime, cu o rezistenţă certificată la rupere de 3,1 tone şi o rolă de cordelină pentru noduri de asigurare Prusik şi utilizări auxiliare.

Pornind de la succesul acestui kit, compania Petzl, în colaborare cu alte firme din domeniu (BlueWater Ropes, Yates Gear, Arc’teryx) a dezvoltat kiturile ACT (assault climbers team) destinat căţărătorilor avansaţi şi kitul SOS (Special Operations System) destinat accesului şi salvării în teren dificil.

Ca supliment, un ham improvizat din coardă, nerecomandat decât în caz de extremă urgenţă:

Loadout: scout/tracker

SweeperDragii moșului, azi vom discuta despre ce se poarta prin buzunare si nu numai când unul din membri Hoardei o ia la picior, urmărind ceva elemente burgheze și destabilizatoare. Cum ziceam si altă dată, una e să fii capră de munte și alta să fii măgar de tracțiune.

Deci, continuând ceea ce discutam mai devreme, astăzi vom discuta despre ce cară un cercetaș cititor de urme pe el ca echipament cât de cât standard. Pentru cine nu știe ce-i ăla un cititor de urme, v-am lămurit aici, nu mai repet. Cercetașul, prin definiție, va trage cu ochiul la rufele murdare ale vecinilor rușinoși, ce vor căuta să-l împiedice. Pentru a îndeplini misiunile încredințate, va trebui să aibe un minim de echipament. Cerințele pentru echipament sunt greutatea redusă, confortul și durabilitatea. Greutatea redusă va duce la un consum redus de energie, o viteză sporită și la menținerea unei vigilențe sporite, produsă de faptul că oboseala se instalează mult mai greu.

Pe căprării:

1. Arma principală: așa cum se vede în poză, preferatul meu e un AK. Motive: oriunde pe această planetă sunt 90% șanse să mă împiedic de unul, de la care să iau muniție (cu tot cu încărcător), și, eventual, piese de schimb.

0905200914b2. Armă secundară: un pistol, preferabil un compact de 9x19mm (Glock 19, SIG P229 / 2022 / M11A1, etc.) sau .45 (HK45CT) cu amortizor de zgomot, eficient în eliminarea santinelelor și a câinilor de pază.

Glock 19hk45ct10O mențiune se impune, Brugget & Thomet VP9 (Veterinary Pistol, 9×19), demn urmaș al Welrod-ului britanic din al doilea Război Mondial.

BT VP93. Portîncărcătorul: un model updatat după cele chinezești folosite în războiul din Vietnam, Lifchik model 2, în care stau 3 încărcătoare pline (poate căra 6), 2-3 grenade explozive, o grenadă fumigenă, un bandaj compresiv, ce ține loc și de garou, două facle de semnalizare / fumigene…

Lifchik4. Cuțit: clasica baionetă de AK mi se pare extrem de potrivită, indiferent de nevoia de tăiat pâine, conserve, lemn sau oameni. Pentru fițoși, ce le permite imaginația (și buzunarul). Baionetă AK

5. Echipament auxiliar: un Camelbak cu 3 litri de apă în spate, un shemagh (batic arăbesc) ce poate fi folosit de la a păstra capul ferit de razele soarelui până la sacoşă, garou sau bandaj, un kit de supravieţuire în buzunar, hartă şi busolă, eventual un aparat GPS. Hrana poate să lipsească (personal n-am nici o problemă în a posti 2-3 zile, cât timp am apă) sau poate fi compusă din biscuiţi, carne uscată sau fructe uscate.

Greutatea cărată de cercetaşul nostru se învârte îm jurul a 12-13 kg, o valoare rezonabilă pentru orice persoană sărită de 14 ani, nesedentară.

Orientare: jucărele

150924-F-RA202-138Dragii moșului, cu scuze pentru vacanța prelungită pe care am luat-o, astăzi vom diseca chestiile de orientare în sutienu’ naturii, pe care este elegant să le avem prin buzunare. Deci astăzi despre hărți, busole și alte asemenea.

În ordinea numerelor de pe tricou, cele mai importante chestii de purtat în buzunare sunt hărțile. În general, pentru cei din Hoardă, hărțile vin cu o scară (raportul dintre distanța măsurată pe teren și cea reprezentată pe hartă) de 1:25.000 (1 cm pe hartă echivalează cu 250 m pe teren), 1:50.000 (1cm hartă egal 500 m în teren) și 1:100.000 (deci un cm pe harta – 1 km în teren). Simbolurile de pe hărțile topografice pot fi deslușite aici, iar o broșură foarte bună despre cum se citește o hartă poate fi găsită aici.

Al doilea obiect, în ordinea importanței, este busola. Nu necesită baterii, nu necesită pornirea sau oprierea, ci funcționează 24 de ore din 24. Dintre multele modele aflate pe piață, filozofia mea de viață spune să bag banii într-o sculă de calitate (producătorii pe care-i recomand sunt Silva, Suunto și Brunton), ce are inscripționată pe placa de bază măcar o scală centimetrică, utilă în calcularea distanțelor pe hartă. Modelele mai sofisticate (si mai scumpe) au, in general, scale gradate cu scările de 1:25.000, 1:50.000 și 1:100.000. Iarăși, un model cu lupă este extrem de util, permițând vederea detaliilor pe hartă și eventuala aprindere a focului, pentru cei mai dibaci.

Busolă SilvaAl treilea, surpriza emisiunii, este un carnețel cu foi impermeabile. Modelul pe care-l folosesc de obicei, un 3×5 inci produs de cei de la Rite in the Rain, are tipărite pe partea interioară a coperții frontale trei scale de calcul ale celor trei scări topografice uzuale enumerate mai sus, precum și o întreagă pagină cu conversia unităților metrice în unități imperiale (folosite în Marea Britanie și fostele colonii, inch, livră, gallon și alte asemenea), iar pe coperta posterioară sunt tipărite scările centrimetice și în inch, folosibile pentru măsurarea diferitelor dimensiuni și calculul lor. Carnețelul în sine este foarte util în luarea notițelor în teren, hârtia sa fiind făcută să reziste la orice tip de intemperii.

Coperta cu conversiirite_in_the_rain_pocket_top_spiral_yellow_3__91998.1458049128Al patrulea este un toc de protecție a hărții, ce poate fi improvizat dintr-o simplă pungă de plastic la nevoie. Modelele mai sofisticate sunt de la simple mape impermeabile de plastic până la biroul mobil de mai jos, pe pe lângă funcția de protecție a hărții mai posedă locașuri pentru carnetul de teren, creioane / pixuri / markere și busolă, la nevoie.

7855394bUltimul, cu voia dumneavoastă, este receptorul GPS. Unii îl folosesc ca sistem principal de orientare, uitând că funcționează pe baterii ce se pot goli și, până la urmă, este un sistem electronic ce se poate strica. Indiferent de marcă sau model, mai simplu sau mai sofisticat, eu prefer să-l folosesc numai ca supliment la hartă și busolă și nu ca mijloc principal de orientare.

Garmin eTrex

Garmin eTrex

Atât pentru azi, că-i duminică.

Laborator

atentate-teroriste-in-belgia„Tu ai trece, doar ai trece pe lângă un rănit?

Bă musiu, bă mister, bă herr, bă fratele meu, un’ te doare bă? D-al cui eşti tu? Hai că sunt lângă tine, rezistă, că trebuie să apară vreunul mai priceput ca mine şi să-ţi facă ceva ca să scapi…

Măcar atât, dacă de mai mult nu e de unde.”

Iulian Iamandi

Dragii moșului, azi avem laborator. Degeaba facem cursuri dizertații și alte asemenea, tot ajungem la adevăru’ zicalei „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoară”. Deci azi avem laboratoru’ de ce tre’ să facem în caz de belele. În acest caz, ținând seama că o imagine face cât o mie de cuvinte, v-a pregătit fratili vostru un platouaș cu bunătăți, numa’ bun de vizionat la orice oră din zi sau din noapte, până se întipărește de retină și de creier.

1. Ca să începem bine, o dedicație pentru vitejii de fotoliu, marii jucători de CounterStrike (în general, airsofterii sunt mult mai cu capul pe umeri, știu că o lovitură doare al dracu’): flăcăi, în real life (aia pe care n-o aveți voi, fiind lipiți cu fundurile de scaun, în fața calculatorului), de la un frag SE MOARE. Adică nu te mai ridici de jos, pentru că te-ai găsit în partea greșită a țevii și nu în fața monitorului, iar urâtul ăla din față a mișcat prima falangă a degetului mai puțin de un centimetru. Deci, pentru toate specimenele astea, dedicație specială:

2. Pentru o victimă întinsă pe jos, procedura de resuscitare cardio-pulmonară (masaj cardiac) este exemplificată în videoclipul următor. Pentru cei ce nu înțeleg prea multă engleză (deși mi-e greu să cred că există asemenea uameni), raportul este de 30 de compresii toracice la 2 insuflări. Și nu vă fie frică să-i rupeți coastele, oasele rupte se vindecă, moartea este netratabilă.

3. În caz de răniri/hemoragii, este recomandabilă folosirea unor mânuși de cauciuc (ținute în buzunar într-o capsulă de plastic provenită de la ouăle Kinder), pentru eliminarea riscurilor de boli transmisibile prin sânge, iar procedura este foarte simplă: se ia o bucată de material textil (curată, de preferință) și se apasă cât mai puternic cu ea pe rană. În general, 10 minute de presiune sunt suficiente pentru a opri orice sângerare. În caz de hemoragie masivă și amputări, se pot folosi garourile, fie improvizate, fie cele elastice sau mecanice ce încep să apară și la noi pe piață.

4. Confortul psihologic al victimei poate fi realizat de oricine. Înseamnă simplu să te așezi lângă și să vorbești cu ea, să știe că nu e singură acolo. Pentru un om rănit, speriat și plin de gânduri negre („fir-ar al dracului, uite cât sânge curge din mine, o să mor aici”) înseamnă mare lucru să vadă pe cineva lângă el.

Pentru cine este interesat de un curs de prim ajutor făcut pe bune, îl pot recomanda pe cel ce m-a învățat pe mine, formator certificat ERC (European Resuscitation Council) și medic urgentist la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, doctorul Radu Berca, pe care îl puteți contacta la tel. 0763.495.158 sau la e-mail dr_bercar@yahoo.com.

Finalul îi aparține tot lui Iulică:

„N-o să se sfârşească, dar măcar să nu trecem cu gulerul ridicat şi privind înainte.”

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D