Poligon

Dragi tovarăși, astăzi se dă video. Că tot vine weekendu’ și e rost de relaxare, așa că vom combina două articole, respectiv părțile a doua din ”Borcane” și ”Farfurii” într-o singură discuție, mulțumită postului TV Rossia 2, ce a binevoit, cu cei doi prezentatori ai săi, să facă reclamă dotării armatei ruse. Așa că astăzi ne vom uita la filmulețe, la o bere și un popcorn.

Pentru cei ce mă vor acuza de trădare a idealului de aiFon în armament (adică sistemul cocălăresc că valoarea ți-o dă telefonu’ și gelu’ din păr, deci o armată tre’ să aibe cele mai șmechere arme, dacă se poate unicate la nivel mondial) le spun că prefer sculele rusești din trei motive, mari și late: sunt solide, simplu de folosit și se găsesc oriunde în lume, pe unde fosta Uniune Sovietică a cam avut interese, deci s-ar putea să mă împiedic de un AKM, ceva limonki F1 și vreo două mine TM-62 (să nu mai vorbim de POMZ-uri) și în Harghita, și în Darfur, și prin Laos sau Latakia, dacă mi se pune pata de șaorma veritabilă.

Deci, primu’ filmulete, în care se prezintă încărcăturile cumulative de tip OZ-1 (minutul 3:00), KZ-6 (min. 4:20), KZU (min. 5:35), minele antipersonal de tip PMN (min 7:00), MON-50 (min 8:15), robotul de deminare, precum și minele antitanc de tip TM-62, TM-72 (min. 14:50) și TM-83 (min 16:23). Ca aplicații practice, se prezintă efectele minelor de tip PTM-3 (min 17:00), TM-62 (min 19:00), TM-72 (min 19:45) și TM-83 (min 21:40).

Și acum să le luăm pe bucăți.

OZ-1 este o încărcătură cumulativă destinată excavării unui locaș de tragere pentru o singură persoană în sol tare și/sau înghețat. Se mai folosește pentru a găuri tavanul unui buncăr improvizat și a ucide pe cei aflați înăuntru. Lungimea în configurație de tragere este de 0,90 m, diametrul 0,42 m, greutatea totală de 3,5 kg, din care 3 kg este masa totală a explozivului.

OZ-1KZ-6 este o încărcătură cumulativă destinată distrugerii blindajului, a zidurilor groase din beton, a drumurilor și pistelor de aterizare, a munițiilor de mare calibru (bombe de aviație), precum și a vehiculelor blindate. O caracteristică a acestei încărcături este faptul că are în corp o cavitate ce permite formarea jetului cumulativ (lucru foarte adesea neglijat, umplerea spațiului din conul cumulativ cu apă, pământ, etc, previne formarea jetului și negarea acestui avantaj tehnic), anulând astfel o grijă a soldatului. Are diametrul de 11,2 cm, lungimea de 29,2 cm, iar greutatea este de 3 kg. Are o putere de penetrare în blindaj de oțel de 21,5 cm, iar în pământ bătătorit de 80 cm.

KZ-6KZU este destinată distrugerii elementelor din beton armat, a rezervoarelor de combustibil și a elementelor de infrastructură (poduri, etc.). Lungimea este de 50 cm, lățimea de 22,5 cm, înălțimea de 19,5 cm, iar greutatea de 18 kg.

KZUDespre TM-62 am scris aici, așa ca nu voi mai repeta. TM-72 este o derivată a acesteia, cu un diametru mai mic și un focos de tip electronic, ce folosește influența magnetică a unei mase mari de metal (tanc, transportor blindat, etc.) pentru detonare. Un upgrade poate fi făcut foarte ieftin, folosind un microcontroller de tip Arduino și senzori magnetici și de vibrație, la un preț absolut derizoriu (de până în 50 de epuroi, fapt pentru care tre’ să mă gândesc la o șpagă dată amicului Micuțu’, care văd că se joacă cu dintr-astea, pentru un kit).

TM-72PTM-3 este o mină antitanc de tip cumulativ, lansată din containere instalate pe elicoptere, camioane și mijloace blindate ce permit instalarea rapidă a câmpurilor de mine antitanc și antipersonal. Are o forma paralelipipedică, lungimea de 33 cm, lâțimea și înălțimea de 8,4 cm (sectiunea transversală este pătrată) și greutatea de 4,9 kg.

PTM-3Despre TM-83 iarăși am scris la capitolul ”Borcane”.

În concluzie, mijloace de luptă bine gândite, ce-și păstrează eficiența o perioadă foarte lungă de timp și sunt extrem de adaptabile la mijloacele moderne de luptă cu costuri foarte mici. :D

(sursa foto: www.saper.etel.ru)

Ghiocei

Ghiocel

Ghiocel

Dragii mei cititori, cu ocazia frumoasei zi de Dragobete, azi vom discuta despre cele mai delicate şi mai frumoase flori, anume despre vestitorii lu’ primăvara, anume ghioceii. Pentru că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara şi turismu’ pe coclauri mai nebătute aduce multe belele, pe lângă satisfacţii nebănuite.

Ca să scurtăm coada vulpii, pe la începutul anilor ’90, serioasa seră Schweizerischen Munitionsfabrik din elegantul târg helveţian Thun (unde mai salăşluiesc ceva producători de jucărele, un bun exemplu fiind fabrica de cutii Brugger & Thomet) a scos primul model de ghiocel, numit extrem de plastic SM-EOD 20, la mare modă printre cei ce curăţau la începutul anilor 2000 pădurile yugoslave de ceea ce tehnic se numesc UXO (UneXploded Ordnance – muniţii neexplodate) şi ERW (Explosive Remnants of War – rămăşiţe explozive ale războiului), adică, mai pre româneşte, mine de teren şi muniţii abandonate. Pentru necunoscători, procedura cea mai simplă şi mai sigură pentru rezolvarea unui incident specific izolat este descris de acronimul BIP (nu vă gândiţi la prostii, traducerea este „blown in place” – deci distrugere pe loc, de preferinţă folosind un cartuş de exploziv de 100g, aşezat în sau aproape în contact cu obiectul ce trebuie neutralizat). Ghiocelul nostru, ce căpătase între timp şi un frate mai mare, numit SM EOD 33, a fost conceput ca un mijloc simplu de folosit pentru distrugerea oricărui material exploziv, folosind o încărcătură cumulativă de foarte mici dimensiuni (lungime 50mm, diametru 24mm, greutate cu tot cu tripod 72g, greutatea masei explozive 11,5g), cu o capacitate de penetrare de 55mm era capabil să distrugă low order (deci fără explozia propriu zisă a obiectului) orice mină antipersonal. SM EOD 33 era destinat distrugerii proiectilelor de artilerie şi a bombelor de mici dimensiuni. Mai târziu, pe baza aceluiaşi principiu (încărcătură cumulativă modulară), au apărut SM EOD 67, SM EOD 130 şi SM EOD 190, ce puteau fi folosite şi la distrugerea drumurilor, pistelor de aterizare, a depozitelor de carburant şi muniţii, precum şi pentru distrugerea bombelor de mari dimensiuni. În 2007 fabrica din Thun, ce aparţinea de RUAG Land Systems Warhead Division, a fost vândută celor de la SAAB Bofors, produsele fiind în ofertă până în 2012 când au fost retrase.

SM EOD 20 - secţiune

SM EOD 20 – secţiune

În 1985, apărea în perfidul Albion o mică firmă, creată de unul din cei mai trăzniţi specialişti în explozive din lume, cunoscut în branşe drept Uncle Syd. Sydney Alford, ajutat de fiul său, Roland Alford, a revoluţionat lumea explozivelor prin folosirea inovativă a efectului Monroe. Produsele firmei Alford Technologies constau din simple recipiente din plastic, ce pot fi încărcate cu orice exploziv aflat la îndemână, de la plastice de tip C4 sau Semtex şi până la artizanale de tip ANFO, şi pot fi „căpăcite” cu diverse module din tablă de cupru sau aluminiu, ce le transformă în dispozitive cumulative „clasice” sau de tip EFP (explosively formed penetrator) ce pot penetra ziduri, uşi, carcase blindate, chile de nave, pot secţiona cabluri de diverse grosimi (incluzând cabluri de ancorare grase de 6-10 cm), având o siguranţă în exploatare deosebit de bună, încărcăturile putând fi umplute de către utilizator înainte de misiune sau la locul faptei. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale firmei se numeşte Krakatoa, după vulcanul ce a distrus o insulă indoneziană în 1883, şi este o încărcătură modulară simplă de tip EFP ce poate distruge tancuri sau alte vehicule de la 20 de metri depărtare.

Krakatoa

Krakatoa

Anul Domnului 2016, când orice idiot (a se citi „om cu idei constructive„) îşi poate băga nasu’ într-o piesă clasică a literaturii ca Fundamentals of Shaped Charges de Zukas şi Walters, pentru a învăţa să calculeze o încărcătură cumulativă, apoi poate folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D (cea mai bună ofertă, Prusa I3 – 655 euro + 18 euro transportul spre România) sau online, cu un cost de 10-15 euro pe 3Dhubs.com, din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon), cele mai mari probleme fiind găsirea unei surse de tablă de cupru şi încărcătura explozivă în sine.

Desen tehnic

Desen tehnic

La final, spălaţi-vă ochii:

Front toward enemy

Tuturor celor ce-au bătut munţii şi deşerturile lumii. Şi nu numai.

Uhm... S-a înţeles?

Uhm… S-a înţeles?

Dragii moşului, astăzi vom vorbi pe larg despre o anumită categorie de petarde, pe care eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române. Mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

M18A1 Claymore

M18A1 Claymore

În ordinea numerelor de pe tricou, prima este M18A1 Claymore. Are forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Complet M18A1

Complet M18A1

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Numărul 2, sovietica MON-50 (spun ”sovietic” pentru că a apărut în vremea Uniunii Sovietice, fiind actualmente în dotarea tuturor armatelor ex-URSS, inclusiv a celei a Republicii Moldova) poate fi detonat în multiple feluri, electric (având un sistem seismic cu geofon, printre altele), cu fitil detonant și prin diverse sisteme mecanice (percutoarele de tip MUV, cunoscute în Armata Română ca ”percutoare universale de tip PU2”). Astfel, MON-50 devine un mijloc de apărare (și nu numai) extrem de versatil, ușor și eficient, popularitatea acesteia în rândul soldaților ruși fiind imensă. Având dimensiunile de 226x35x155 mm, are o greutate de 2 kg, fiind astfel extrem de portabilă. Mina este fabricată pentru export în Bulgaria şi a fost adoptata de Bundeswehr sub numele de DM51. Este transportată într-o bandulieră textilă, alături de sistemul de detonare compus din inductorul EDP sau EDPr, capsa pirotehnică şi cablul electric, dar poate fi găsită şi sub forma completului VKPM-2 ce conţine 4 mine, un tablou de comandă, cabluri şi diferite declanşatoare mecanice şi electrice.

MON-50

MON-50

Numărul 3, yugoslava MRUD.

MRUD

MRUD

Are o formă rectangular-convexă, cu dimensiunile de 230x50x89 mm, corp din plastic, culoare verde, cu doua picioare de tip foarfece, ce servesc la fixarea şi direcţionarea minei. Corpul minei conţine 900 g exploziv plastic şi o matrice compusă din 650 de bile din oţel cu diametrul de 5.5mm, aşa cum se observă în imaginea de mai jos:

MRUD disecţie

MRUD disecţie

Are prevăzute două locaşuri de montare a detonatoarelor, care pot primi orice declanşator ce are filet M10x1, specific sistemelor iugoslave. În mod obişnuit, este livrată cu un declanşator electric compus dintr-un detonator electric EK-40-69, 30 de metri de cablu, un sistem de verificare şi un inductor manual similar cu cel american M57. Prin faptul că pot folosi diferite sisteme de declanşare, spre deosebire de marea majoritate a suratelor occidentale care sunt proiectate pentru a fi declansate electric, MRUD şi surata rusă MON-50 sunt cele mai versatile drăcovenii din aceasta categorie. În general, se folosesc declanşatoarele de tip tragere model UMP-1 şi UMP-2, precum şi declanşatorul multifuncţional UMNOP-1. Modelul UMP-1 este un declansator de tip trip-wire, ce foloseşte un impuls/tragere axială pentru a declanşa încărcătura explozivă.

UMP-1

UMP-1

Modelul UMP-2 este tot un declanşator de tip trip-wire, dar foloseşte un impuls radial (lateral), având posibilitatea de a folosi mai multe linii de declanşare.

UMP-2

UMP-2

Declanşatorul de tip UNMOP-1 este cel mai versatil, permiţând declanşarea în urma impulsurilor radiale, axiale şi de apăsare.

UNMOP-1

UNMOP-1

În afară de aceste modele, copii mai mult sau mai puţin fidele sunt produse în China, Pakistan, Africa de Sud şi Koreea de Sud, în afară de modelele europene pe care le vom discuta mai departe.

China – Type 66. Dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire) întâlnită în Afganistan, Angola, Cambodia şi Irak.

Type 66 - China

Type 66 – China

Pakistan – P5 Mk1. Dimensiuni 230x50x90 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). întâlnită în Afganistan şi Pakistan.

P5 Mk1 - Pakistan

P5 Mk1 – Pakistan

Africa de Sud. No 2 AP mine, dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola, Burundi, Congo, Namibia, Rwanda, Africa de Sud, Zambia şi Zimbabwe.

No. 2 - Africa de Sud

No. 2 – Africa de Sud

Koreea de Sud. K440, dimensiuni 178x40x104 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Koreea de Sud numai.

K440 - South Korea

K440 – South Korea

Din Chile vine o mină numită simplu „Directional APers”, cu dimensiunile de 220x60x140 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, întâlnită doar în Chile.

Directional APers - Chile

Directional APers – Chile

Europenii au copiat cu foarte mare entuziasm conceptul Claymore, extrem de neutra Austrie venind cu nu mai puţin de 5 modele diferite, Franţa şi Suedia cu câte 1 şi Italia cu 3.

Austria – APM 1. Dimensiuni 140x40x80 mm, greutate 1 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola.

APM 1 - Austria

APM 1 – Austria

Austria – APM 2. Dimensiuni 315x60x155 mm, greutate 2,95 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

APM 2 - Austria

APM 2 – Austria

Austria – DFC-19. Dimensiuni 230x35x95 mm, greutate 1,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-19 - Austria

DFC-19 – Austria

Austria – DFC-29. Dimensiuni 265x45x120 mm, greutate 2,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-29 - Austria

DFC-29 – Austria

Austria – HM-1000. Dimensiuni 290x30x130 mm, greutate 2,4 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

HM-1000 - Austria

HM-1000 – Austria

În afară de acestea, producătorii austrieci au mai scos câteva modele despre care informaţiile sunt virtual inexistente, nefiind în dotarea niciunui stat:

SMI 20/1C - Austria

SMI 20/1C – Austria

SMI 21/11C

SMI 21/11C – Austria

SMI 21/3C - Austria

SMI 21/3C – Austria

Franţa – MAPED F-1. Dimensiuni 180x60x120 mm, greutate 1 kg, cu un sistem declanşare electrică foarte complicat. Întâlnită în Franţa.

MAPED F1 - Franţa

MAPED F1 – Franţa

Suedia vine tare din urmă cu FFV 013, o mină de mari dimensiuni (450x250x30 mm), cu o greutate de 20 kg, întâlnită în Angola şi Liban.

FFV 013 - Suedia

FFV 013 – Suedia

Italia are în dotare modelul VS-DAFM1 cu dimensiuni 342x38x168 mm, greutate 3,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare. Nefolosită de nici o armată.

VS-DAMF1 - Italia

VS-DAMF1 – Italia

Italia – VS-DAFM6 cu dimensiuni 530x270x60 mm, greutate 18,2 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare.

VS-DAFM6 - Italia

VS-DAFM6 – Italia

Italia mai are şi VS-DAFM7 cu dimensiuni 190x170x60 mm, greutate 10,7 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, cu aspect identic ca VS-DAMF6.

Cireaşa de pe tort, MAI GA4. Dimensiuni 400x100x260 mm, greutate 22,8 kg, declanşare electrică şi electronică prin senzori. Mină anti-infanterie şiu anti-elicopter, folosibilă în ambuscade. Made in Romania. :D

MAI GA4 - România.

MAI GA4 – România.

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D

 

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D

Friends from Afar (part IV)

AM50

AM50

Dragii moşului, în lecţia de azi vom sta la discuţii intelectuale despre diversele scule de împuşcat elefanţi, tancuri, antene radar şi alte asemenea. Pe scurt, începând cu prima mardeală mondială, când T-Gewehr-ul germanez (cui altcuiva putea să le pice ideea, decât măreţului popor germanez), pre numele ei complet Mauser M1918 Tankgewehr, calibrată în imensul (pe vremea aceea) 13,2×92 mm TuF (Tank und Flieger), şi-a facut de cap în tranşeele din nordul Franţei şi Flandra împotriva ţestoaselor englezeşti de tip Mk IV, imune la gloanţele perforante de 7,92×57 tip K utilizate până atunci, şi terminând cu răngile de tip M82, KSVK sau Steyr .50, utilizate de diverse grupări de flăcăi veseli, interlopi sau jihadişti, cum ar fi IRA (vajnici machitori irlandezi), UCK (sa fie pe la ei pe acolo în Kosovo) sau şaormarii din Hezbollah, sponsorizaţi de buna industrie de armament iraniană.

Ca să definim datele problemei, o puşcă anti-material (aceasta este denumirea oficială) poate fi folosită împotriva mijloacelor de luptă uşor blindate, a diverselor sisteme tehnice (sisteme de comunicaţii, echipamente radar, centre de comandă), a inamicilor ascunşi în clădiri (ultima ispravă de acest gen aparţine unui flăcău vesel din Serviciul Aerian Special al Maiestăţii sale Lizica a Doua, ce a trimis la cele 72 de virgine trei atentatori sinucigaşi ai ISIL, trăgând de la un kilometru depărtare direct prin zid, folosind pentru asta un vizor termal, se pare), precum şi distrugerea diverselor depozite de muniţie, carburant şi alte asemenea. Muniţia folosită, în general, se limitează la calibrele .50 BMG, 12,7×108 mm rusesc şi 14,5×119 mm. Mult mai puţin folosite sunt 15.2 mm (folosit de Steyr), 20x82mm Mauser, 20×110 mm Hispano (utilizate în general la tunurile de avion) şi 25x59mm cu proiectil grenadă, utilizat deocamdată de prototipul Barrett XM25.

În ordinea numerelor de pe tricou, cea mai folosită armă de acest gen este Barrett M82/M107. Apărută în 1990 şi făcându-şi debutul operaţional în prima cotonogeală din Golful Persic, Light Fifty şi-a asigurat locul în istorie ca primul pickhammer portabil de demolat. Printre victimele sale s-au numprat camioane, transportoare blindate, buncăre, sisteme radio şi nu numai. Este în înzestrarea a peste 50 de armate naţionale şi a fost documentată utilizarea sa de către IRA în Irlanda de Nord şi de către UCK în Albania, Kosovo şi Bosnia. Distanţa efectivă de tragere de 1800 m (2000 yarzi) şi cea maximă de 4000 m o fac o sculişoară de mare efect împotriva ţintelor materiale, fiind folosită de către unii descreieraţi şi pentru oameni.

M107

M107

Pe locul doi, la egalitate, cele mai vechi arme de vânat vehicule, încă folosite în cotonogeala din Ukraina, sovieticele PTRD şi PTRS, ambele calibrate în potentul 14,5x119mm. Apărute în vremea când tancurile germane de tip Panzer III şi Panzer IV mărşăluiau spre Moscova, au fost folosite pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul cotonogelii din Koreea şi şi-au făcut o remarcabilă revenire în dotarea ambelor tabere în luptele din Donbass. Deşi au sisteme de acţionare diferite (PTRD are închizător manual, în timp ce PTRS este semiautomată), performanţele sunt asemănătoare, glonţul de 14,5 mm putând perfora fără probleme o placă de oţel cu grosimea de 40 mm de la 100 metri.

PTRD

PTRD

PTRS

PTRS

Pe locul trei, copia iraniană a austriecei Steyr HS.50, numită foarte plastic AM50. Este o armă single-shot, adică fiecare cartuş trebuie introdus manual în armă, neexistând un încărcător, iar ţeava forjată la rece, frâna de gură extrem de eficientă şi greutatea de 12,4 kg îi oferă o precizie extrem de ridicată la o distanţă de 1500 de metri. Folosită, printre alţii de armata siriană, Hezbollah şi diversele fracţiuni tribale din Libia, AM50 este prezentă oriunde interesele şi Gărzile Revoluţionare Iraniene îşi fac apariţia.

AM50 în Irak

AM50 în Irak

Muniţia de calibru .50 este foarte variată, statutul de cartuş standard NATO făcându-l nelipsit din oferta oricărui producător de muniţie ce ţine la numele său. Muniţie cu cămaşă întreagă, perforantă, incendiară şi multifuncţională (aşa numitul HEIAP – High Explosive, Incendiary, Armor Piercing, codificat sub numele de Mk211 sau Raufoss, după compania norvegiană ce l-a născocit) oferă unui trăgător posibilitatea de a distruge diverse, corelând efectul dorit cu ţinta din vizor.

Mk211 Raufoss

Mk211 Raufoss

 

 

„This transmission is coming for you”

Dragii moşului, vă rog să aruncaţi un ochi pe următoarea bucată de IuTub:

„Da, e filmarea aia rusească cu drona în Siria”, îmi veţi spune. Corect.

Numai că în spatele acestei piese de propagandă în cel mai pur stil asimetric, aţintită asupra tineretului vestic, stau mult mai multe indicii că războiul, aşa cum îl ştiam din filme, nu se mai pupă cu realitatea.

În primul rând, prezintă o imagine reală şi exactă a câmpului de bătălie actual, compus din aglomerări urbane, în care ruinele constituie echivalentul întâmplător al baricadelor, unde dimensiunea verticală a câmpului tridimensional de luptă compusă din puncte înalte de supraveghere şi luptă (terase, etajele superioare ale blocurilor) şi reţelele de canalizare (căi de comunicaţie folosite de insurgenţi în timpul insurecţiei din Varşovia în 1944, în timpul asediului de la Sarajevo şi, cel mai bun exemplu, în timpul celor două războaie din Cecenia) oferă unor echipe mici de luptători posibilitatea de a circula şi de a ataca liber între fruntariile unui oraş asediat sau invadat de un inamic superior numeric şi tehnologic.

În al doilea rând, dovedeşte ceea ce eu scriam aici, că o dronă poate fi folosită ca mijloc de recunoaştere/cercetare şi cartografiere în timp real a poziţiilor inamice, permiţând unei forţe flexibile şi extrem de mobile atacuri de tip „shoot and scoop” („trage şi fugi”) fulgerătoare şi extrem de precise, folosind mortiere (minutul 1:58) şi/sau sisteme lansatoare multiple de rachete tip Grad/LAROM. O dronă ce poate folosi o cameră de tip GoPro, o săpunieră de făcut poze model Canon IXUS sau, bomboana de pe colivă, poate transmite imagini în timp real de la 500 metri pe un telefon mobil sau tabletă Android, cum reuşesc modelele comerciale de tip Parrot.

În al treilea rând, se observă multitudinea de poziţii de luptă ce pot fi exploatate de o echipă de tip Hunter/Killer (vânătoare/distrugere) compusă, după moda cecenă, dintr-un trăgător cu AG/RPG-7 (sau altă armă antitanc echivalentă, cum ar fi M72, Panzerfaust 3, AT4 sau Carl Gustaf), un mitralior înarmat cu mitralieră universală de tip PKM sau RPK, un puşcaş lunetist şi 1-3 cărători de muniţie cu AKM-uri în dotare, unde mitraliorul şi lunetistul au rolul de a face infanteria inamică să muşte pământul, în timp ce AG-istul va lovi tancul inamic de deasupra, din spate sau din laterale. Străzile înguste dintre blocuri sunt ideale pentru atacuri de tip Posada, aşa cum bine au demonstrat separatişti ceceni pe 1 ianuarie 1995, în timpul Bătăliei pentru Groznâi, când scenariul macelăririi coloanelor blindate ruseşti a fost distrugerea primului şi ultimului vehicul din coloană, urmat de foc nimicitor de arme automate şi aruncătoare de grenade asupra soldaţilor şi a restului de tehnică blindată.

În al patrulea, dar nu ultimul rând, se observă tipul de arme folosite în lupta urbană, arme uşoare (puşti de asalt, mitraliere universale, arme cu lunetă, aruncătoare de grenade antitanc), singurul sistem de tip artileristic fiind mortierul, greutatea scăzută, capacitatea de a fi cărat dezasamblat şi mai ales traiectoria extrem de înaltă a muniţiei făcându-l ideal pentru lovituri indirecte, peste clădiri, executate cu precizie matematică folosind informaţiile date de dronă şi poziţiile preindexate prin Google Earth.

Concluzia? Într-o eră în care toată lumea vorbeşte de multiroluri, Leoparzi, T-uri Armata, Spike şi alte asemenea bazaconii, legea în război e făcută tot de infanteristul cărător de AKM. Nici un senzor la ora actuală nu poate bate ochii, urechile, nasul şi mai ales CREIERUL unui infanterist bine antrenat, stăpân pe meseria sa. Tancurile pot fi distruse în ambuscade sau de IED-uri, avioanele pot fi lovite cu MANPAD-uri, trupele inamice pot fi măcelărite de infanterişti competenţi, ascunşi printre ruine.

Welcome to Battleground Damasc, 2015.

Demolări

Încărcătură C4

Încărcătură C4

„2. Bombs (specifically IEDs) are the weapon of choice for the insurgent organization. They are inexpensive, relatively easy to build, and extremely destructive. Bombs may be very sophisticated or extremely simple. Bombs (IEDs) are used in support of assassination, maiming, sabotage, and producing mass casualties. The multifunction direct action cells acquire IEDs (usually unassembled pre-manufactured components) from the technical support cell. The multifunction cell assembles and adds fuzes and detonators to the IEDs. The IED team usually includes at least three people; a lookout, a triggerman, and the IED emplacer. The team emplaces the IEDs, and the triggerman detonates them at the appropriate time. If additional assistance or IED expertise is required, they receive it from the technical support cell.

Assorted fuzes/detonators include time, optical, pressure, pressure release, command armed fuzes, sensor fuzes (acoustic, optical, infrared, seismic, magnetic), command detonated (electronic, radio frequency [RF], pressure release).”

FM 7-100.4 OPFOR Organization Guide

Dragii moșului, stând la un gin tonic de la prima oră (scuzele de rigoare, sunt mahmur), am hotărât că azi, ca să înceapă bine săptămâna, să discutăm despre diversele mijloace de dărâmat diverse, de la porți și ziduri la poduri și alte chestii ce facilititează plimbările. Pentru că, nu-i așa, iarna nu-i ca vara și oamenilor le place sa nu se murdărească cu noroi sau să intre în apă până la gât când se duc sa sugă o bere cu vecinu’.

Ca sa definim de la început datele problemei, vom spune că orice organizație insurgentă care se respectă va folosi în primul rând explozivi civili și/sau improvizați, explozivii militari de tip plastic (C4, Semtex, etc) fiind limitați la ce poate captura sau fura din depozitele guvernamentale sau inamice. Deci principalele mijloace de luptă vor fi dinamita și ceilalți explozivi minieri, capsele pirotehnice electrice sau neelectrice, fitilul ordinar (Bickford) și fitilul detonant sau Primarord-ul. Pe lângă acestea, un interes foarte mare îl reprezintă muniţia neexplodată rămasă de la adversar, ce poate fi folosită ca atare sau poate fi reciclată în încărcături cumulative sau de tip EFP.

Folosirea explozivilor industriali de tip dinamită, astralită, trotil, folosiţi cu precădere în industria minieră şi a materialelor de construcţii (cariere de piatră, etc.) uşurează foarte mult instrucţia demolatorilor, modul de calcul al încărcăturilor de distrugere pentru diferite materiale (lemn, piatră, pământ, beton, oţel), fiind destul de facil. Sistemele de detonare ce folosesc deja arhicunoscutele capse de iniţiere nr. 8 se pot realiza lejer din fitil ordinar sau fitil detonant, în cazul încărcăturilor multiple ce trebuie detonate simultan. Avantajul sistemelor ne-electrice sau Nonel (detonatoare cu tub de şoc, ultimul trend în materie) asupra sistemelor electrice este imunitatea la factorii de mediu (sarcini electrostatice, umezeală, etc.).

Exploziv minier

Exploziv minier

Folosirea muniţiei neexplodate şi/sau furate, ca atare (înlocuirea focoaselor de artilerie cu o combinaţie de exploziv şi capsă pirotehnică) sau prin reciclare (în anumite condiţii, explozivul dintr-un proiectil de artilerie sau mină poate fi topit şi turnat în siguranţă) va duce la realizarea unor IED-uri de mari dimensiuni, cu încărcături multiple. Reciclarea explozivului poate furniza materia primă pentru încărcături cumulative (mai rar) sau EFP (Explosive Forged Penetrator) ce pot sparge blindajul unui transportor blindat de la circa 50 m depărtare.

Explosive Forged Penetrator

Explosive Forged Penetrator

Sistemele de declanşare ce foloseau clasicele telefoane GSM, wireless şi staţii de tip walkie-talkie, uşor de bruiat, încep să lase locul sistemelor ce utilizează microcontrollere de tip Arduino, Raspberry Pi sau BeagleBone, care permit înregistrarea şi utilizarea semnăturii acustice, magnetice şi termale a unui vehicul specific (un Humvee blindat are un alt sunet al motorului şi alt câmp magnetic decât un camion civil), în plus, permiţând identificarea prin RFID activ a vehiculelor proprii sau a ţintelor.

Placă Arduino Micro

Placă Arduino Micro

Constanta evoluţie a electronicii prin miniaturizare şi sporirea puterii de calcul va duce la declanşatoare din ce în ce mai mici, mai sofisticate şi cu o putere de discriminare a ţintelor mai mare. Atfel, dispozitivele de tip IED vor deveni, la rândul lor, din ce în ce mai sofisticate şi mai greu de neutralizat.

Welcome to…

 

Cercetaș

Cercetaș

… Un bărbat tânăr, pe o coastă de deal, privește printr-un binoclu o bază militară situată la marginea orașului. În spatele său, doi adolescenți asamblează relaxați o dronă. Au tipărit-o cu o seară înainte, la o imprimantă 3D creată ea însăși din piese făcute la altă imprimantă 3D. Pornesc sistemele de control (un controller de tip ArduPilot, un GPS și un sistem de georeferențiere a fotografiilor), iar drona își ia zborul și se înalță la 300 de metri. Programul de zbor încărcat în memorie o face să parcurgă nevăzută și neauzită toată suprafața bazei, fotografiind cu o rezoluție foarte mare fiecare petic de pământ. După 15 minute, drona aterizează, este demontată și mașina cu cei trei dispare pe drumul prăfuit…

… Forțele guvernamentale trec, a nu se știe câta oară, pe o bucată de drum. Neștiută, o mină antitanc stă sub pietriș. E un TM62, o mină sovietică antică. Dar a fost modificată prin schimbarea focosului cu un sistem compus dintr-o placă Arduino, de dimensiunile unui card bancar, un magnetometru, un senzor infraroșu pasiv, un microfon ce detectează zgomotele de motor și șenile, o memorie în care sunt introduse sunetele specifice motoarelor de tanc și camion și un modul radio Xbee, cât o monedă. Astfel, câmpul de mine a devenit un imens sistem de supraveghere, ce transmite mișcările de trupe în mod automat unui centru C4I (comandă, control, computere, comunicații și informații) aparținând forțelor insurgente. Mina se află în modul „pasiv”, în care ascultă. Poate fi dezactivată total sau armată ca să explodeze la orice tip de influență (magnetică, infraroșu/termal, acustică, mecanică prin apăsare) din partea unui tanc sau camion militar. Prețul total al pieselor focosului? În jur de 60 de euro. Utilitatea unui sistem integrat de supraveghere de lungă durată, ce are capacitatea suplimentară de a distruge orice tanc și a interzice căile de comunicații? Neprețuită…

… Trupele guvernamentale urmăresc un sniper ce tocmai a lovit echipajul unui tanc, blocând o stradă și declanșând o ambuscadă ce a decimat un convoi de aprovizionare. La intrarea într-o clădire dărăpănată, insurgentul deschide o ușă din lemn și o ia la fugă înăuntru, traversează clădirea și iese pe ușa din spate. Deschizând aceeași ușă, soldații sunt întâmpinați de o explozie ce le trimite un nor de bile metalice care-i culcă la pământ. Senzorul infraroșu al dispozitivului IED declanșase explozia la intrarea primului soldat. La trecerea insurgentului, un tag de tip RFID (timbrul antifurt de pe produsele din hipermarket-uri) de identificare purtat pe o brățară la încheietura mâinii fusese identificat ca „prieten” și i se permisese trecerea. Soldații, neavând tag de identificare și considerați „inamici”, declanșaseră IED-ul…

… Într-o încăpere întunecată, câțiva tineri lucrează concentrați pe laptopuri și stații de lucru cu monitoare de mari dimensiuni. Folosind Google Earth și imaginile furnizate de dronă, crează un plan de atac ce includ datele balistice pentru lansatoare de tip BM-21 Grad, rachete de 107 mm și mortiere, care va fi transmis codat prin sistemul de telefonie satelitară Thuraya. Astfel, fiecare sistem de armament își va cunoaște din timp misiunea…

… Pe aceeași culme de deal folosită cu câteva zile mai devreme, un alt bărbat duce la ochi binoclul. Satisfăcut de ceea ce vede, rostește câteva cuvinte în telefonul ce-l ține la ureche. Dintr-o duzină de locuri de jur împrejurul bazei, lansatoarele și mortierele instalate pe camioane și mașini de teren nivelează baza guvernamentală, nelăsând nici un petec de pământ nelovit de explozii și schije.

În același timp, toate câmpurile de mine „adormite” trec în mod activ de luptă, blocând toate căile de comunicații din jumătate de țară, permițând insurgenților să înceapă cu succes o lovitură de stat ce va duce la schimbarea regimului…

Scenariu science fiction? Nu.

Bun venit în Donbass / Sarajevo / Mogadishu / Damasc / Basra, 3 august 2016.

 

Friends from Afar (part 3)

Scout Sniper

Dragii moșului, astăzi vom discuta despre armele cele mai ieftine disponibile pentru categoria noastră de băieți veseli ce miruiesc inamicu’ de la distanță, sniperii adică. Pentru cei ce au pierdut episodul precedent al discuției, definim sniperul insurgent ca un luptător semi-independent, ce poate îndeplini o gamă largă de misiuni, de la suportul cu foc precis al atacurilor de tip ”hit and run”, la operațiuni de hărțuire în ariergardă, întârzierea / oprirea atacurilor inamice, interzicerea punctelor obligatorii de trecere, cercetare / supraveghere, distrugerea mijloacelor tehnice fragile (generatoare electrice, sisteme comunicații, sisteme radar, avioane parcate), precum și uciderea țintelor de importanță mare sau a personalului militar specializat (comandanți, alți sniperi, servanți arme colective ca mitraliere, tunuri, rachete, operatori radio/radar).

Cerințele pentru armă sunt de a putea folosi muniție ușor de găsit, ușoară, precisă și ușor de folosit. Pentru că sniperul va trebui să execute aceleași activități fizice ca un soldat obișnuit (marș, alergare, târâș, salturi peste obstacole, dărâmatul lor) se cere o armă cât mai ușoară pentru a reduce consumul de energie. Unul dintre cei mai letali sniperi din cel de-al Doilea Război Mondial, finlandezul Simo Hayha, a spus că o armă sniper nu trebuie să fie mai grea decât o carabină Mosin Nagant M28/30, ce cântărea 3,8 kg.

Pentru a defini termenul de ”pușcă Scout” pe care cunoscătorii îl asociază cu modelul Steyr Scout, Jeff Cooper, inițiatorul conceptului, l-a caracterizat ca ”o arma de uz general, capabilă atât de vânătoare cât și de luptă, suficient de puternică pentru a ucide orice ființă de o greutate rezonabilă, de circa 500 kg”. In general, acestea sunt calibrate în .308 Winchester, au o lungime de 1 metru, o greutate de circa 3 kg si capacitatea de a folosi o luneta cu grosisment mic și/sau sisteme de vizare de tip mecanic (înălțător – cătare).

Pușca Steyr Scout, apărută în 1998 în frumoasa Austrie, este o pușcă cu repetiție, încărcată manual, cu o lungime de 98 cm și o greutate fără muniție și lunetă de 3 kg. Folosirea pe scară largă a materialelor plastice, aluminiului și a oțelurilor speciale definesc o armă excelentă, cu încărcător detașabil (prin aceasta schimbarea tipului de muniție fiind facilitată), șină de tip Picatinny încorporată, bipod integrat în partea frontală a patului, posibilitatea de transport a unui încărcător de rezervă în patul armei, sistem de vizare de rezervă de tip ”ghost ring” și o șină de tip UIT pentru montarea accesoriilor de tip lanternă/laser de ochire/bipod detașabil.

Steyr Scout

Steyr Scout

Drept urmare, vom lua la puricat două arme din categoria ”surplus militar”, extrem de ușor de găsit în la noi în bătătură (în bătrâna Europă adică), dar disponibile în număr mare și în alte fundături uitate de Dzeu din Africa sau Asia. Este vorba despre armele de tip Mosin Nagant de producție rusească și diversele șarje de Mauser K98k de fabricație germana, cehoslovacă sau yugoslavă. Vom analiza astfel armele de bază cât și capacitățile de modificare a lor în arme de tip scout / sniper.

Arma de bază.

1. Carabina Mosin Nagant model 1944 a fost dezvoltată din vechea puşcă MN 1898/30, prin scurtarea ţevii şi a patului, astfel apărând o armă mai uşoară şi mai facilă în folosire, în special în locuri înghesuite ca tranşee, clădiri şi buncăre, ca şi în zone împădurite, urbane şi ruinate, unde o armă mai uşoară, mai scurtă şi mai echilibrată va aduce multiple avantaje.

Carabină Mosin Nagant M44

Carabină Mosin Nagant M44

Prevăzută cu o ţeavă de 520 mm, a fost dotatâ cu o baionetă rabatabilă, fixată permanent pe armă, fiind introdusă în dotarea infanteriei, a cavaleriei şi a trupelor de geniu sovietice în februarie 1944. A fost produsă în fosta URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Polonia, România şi Ungaria în milioane de exemplare, din 1944 până în 1956.

A fost distribuită ca ajutor militar grupărilor de gherilă comuniste din toată lumea, ca şi armatei afgane în 1980, fiind observată în fotografii ale gherilelor arabe ca armă de instrucţie a recruţilor în anii ’80.

Caracteristicile tehnice (greutate 4,0 kg, lungimea 1,026 m, lungimea ţevii 520 mm), calibrul de 7,62x54R, simplitatea de folosire şi soliditatea construcţiei o recomandă ca o armă potrivită utilizării în condiţii vitrege, cu o întreţinere minimă, modificările necesare fiind puţine la număr şi relativ uşor de făcut de către un armurier competent.

Prima modificare ar fi eliminarea baionetei, ceea ce va uşura arma cu apoximativ 0,75 kg şi va îmbunătăţi suplimentar echilibrul armei. A doua ar fi prelucrarea mânerului închizătorului, cel al modelului 44 fiind drept, cu un unghi de acţionare de 90 grade, nepermiţând montarea lunetelor. Soluţia ar fi taierea mânerului drept şi sudarea sau montarea unuia îndoit, prin găurirea şi filetarea corpului închizătorului.

2. Mauser K98k / M48.  Intruduse în serviciul Wehrmacht-ului în 1935, carabinele de tip K98k au fost principala armă de luptă a forțelor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial. Armele capturate de Aliați (mai ales de către Armata Roșie) după război au fost distribuite grupărilor insurgente /de gherilă susținute de diferitele părți, apărând în serviciul Israelului, al Armatei de Eliberare a Vietnamului și VietCong-ului, în mâinile gherilelor palestiniene și a mujahedinilor din Afganistan, precum și în dotarea diverselor triburi din Africa.

Mauser M48 sniper

Mauser M48 sniper

K98k

K98k

Introdus în 1905, calibrul 7,92×57 IS  (Infanterie Spitzgeschoß –  glonţ cu vârf ascuţit) a fost muniţia standard a forţelor armate germane în cele două războaie mondiale.La momentul actual cel mai folosit calibru de vânătoare din Europa Centrală și de Vest, în special în țările germanice și Scandinavia.

Luneta, în ambele cazuri, poate fi un un IOR PSO-1, acelaşi de pe PSL, avantajul fiind folosirea aceluiași tip de muniţie pentru care a fost calibrată. Apărut în 1964, Pritsel Snaipersky Optichesky (vizor optic pentru lunetişti) a fost cel mai avansat dispozitiv de ochire destinat producţiei de masă, fiind gândit din start pentru utilizarea de către soldaţi obişnuiţi, fără antrenament suplimentar, integraţi grupei de infanterie, puşca SVD permiţând acestora extinderea focului efectiv al grupei de la 300 m, în cazul armelor AKM, la 600-1000 m în cazul SVD. Realizată pentru a fi uşor de utilizat (putere de mărire fixă, butoane de reglaj cu compensator de traiectorie, reticul cu sistem stadiametric de calculare a distanţelor), PSO-1 este considerată încă o lunetă excelentă, simplă, extrem de fiabilă, foarte potrivită pentru armele de tip Designated Marksman Rifle.

Lunetă PSO-1

Lunetă PSO-1

Construcţia din aliaj de magneziu, cu lentile de foarte bună calitate, acoperite multistrat (să nu se uite că, după cea de-a doua cotonogeală mondială şi chiar înainte, industria optică sovietică a colaborat foarte strâns cu germanii de la Carl Zeiss, care erau nr. 1 mondial), corpul purjat şi umplut cu azot împotriva aburirii, toate aceste caracteristici permit folosirea lunetei într-o plajă mare de temperaturi, între -50 şi +50 grade Celsius, de la frigul siberian cel mai crâncen până la arşiţa pârjolitoare din deşerturile africane. Butonul de reglaj al elevaţiei (căderea glonţului pe verticală sub influenţa gravitaţiei terestre) are gravat un sistem de compensare a căderii, calibrat pentru o anumită combinaţie de glonţ/viteză iniţială şi condiţii atmosferice (în cazul cel mai des întâlnit, muniţia de 7,62x54R, glonţ de 9,8 grame, viteza la gura ţevii de 830m/s, atmosferă standard ICAO), ceea ce permite o reglare rapidă şi facilă a tirului asupra ţintelor punctiforme la distanţe de până la 1000 m. Peste această distanţă, trăgătorul va trebui să folosească V-urile inversate de pe reticul, ce reprezintă corecţia traiectoriei (cu butonul de reglaj fixat pentru distanţa maximă de 1000 m) la 1000, 1100 şi 1200 metri.

Butonul superior de reglaj cu sistem de compensare a traiectoriei

Butonul superior de reglaj cu sistem de compensare a traiectoriei

Pentru că a venit vorba de el, la momentul introducerii sale, reticulul lunetei PSO-1 a fost considerat cel mai avansat din lume, combinând un sistem stadiametric de măsurare a distanţei, ce nu necesita nici un calcul, cu un reticul clar, neîncărcat de accesorii inutile. Reticulul este împărţit în două zone principale: sistemul de ochire propriu zis şi sistemul stadiametric.

Reticulul este compus din o succesiune de V-uri inversate dispuse vertical, cel superior având rolul de punct de ochire, cele de sub el fiind gradaţiile de corecţie ale traiectoriei, aşa cum am spus mai sus, iar pe orizontală o serie de gradaţii, ce au rolul de a servi la corecţia laterală a tirului şi la stabilirea distanţei, spaţiul liber dintre cele mai apropiate de centru fiind calculat să încadreze un obiect cu laţimea de 1 metru la 100 m. Deplasarea cu un marcaj pe orizontală va muta punctul de impact cu 10 cm la fiecare 100 m.

Reticul lunetă PSO-1

Reticul lunetă PSO-1

Sistemul stadiametric este compus dintr-o linie orizontală, ce reprezintă baza, şi o linie curbată cu marcaje, prin încadrarea unei ţinte cu înălţimea de 1.7 metri fiind determinată distanţa în sute de metri.

Sistemul stadiametric de măsurare a distanţelor

Sistemul stadiametric de măsurare a distanţelor

Modelele sovietice/ruseşti ale lunetei PSO-1 au reticulul iluminat printr-o microlampă cu baterie, versiunile româneşti şi (ex)yugoslave având iluminarea acestuia printr-un sistem cu tritiu, ce nu necesită curent electric. În afară de lunetele calibrate pentru 7,62x54R (ce se pot folosi fără modificări pentru 7,62×51 mm NATO) mai există modele calibrate pentru 7,62×39 mm şi 7,92×57 mm, cartuşul folosit de armele yugoslave de tip Mauser M48.

Binenţeles, se poate folosi orice model de lunetă, diferitele tipuri de monturi/inele permiţând instalarea lunetelor cu diferite diametre ale tubului. Monturile pot fi laterale sau superioare, oferta fiind destul de largă. Factorul de mărire a lunetei de 4x este minimum necesar, folosirea unei lunete cu un factor de mărire mai mare (6x sau 10x) fiind preferabil. O facilitate utilă ar fi un reticul gravat cu un sistem de compensare al traiectoriei, nu neapărat de tip Mil-Dot, chiar și simplele reticule de tip Duplex fiind utile la estimarea distanței și compensarea căderii gravitaționale a glonțului sau a derivei de vânt.

Reticul calibrat pentru compensare traiectorie și derivă

Reticul calibrat pentru compensare traiectorie și derivă

 

Muniția.

1. 7,62x54R. Decanul de vârstă al cartuşelor militare, introdus în serviciul armatei ţariste în 1891, este folosit astăzi în principal ca muniţie pentru mitralerele universale de tip PKM şi pentru puştile cu lunetă de tip Dragunov. Considerat echivalentul estic al celebrului .308 Winchester/7,62×51 mm NATO, având o performanţă uşor mai ridicată decât acesta, din cauza volumului mai mare, este foarte folosit ca muniţie de luptă, dar şi de vânătoare, fiind utilizat cu succes la vânarea animalelor mari, precum urşii siberieni. Apărut inţial cu un glonţ cu cap rotund de 13,2 grame (210 grain), a fost modificat în 1908, după experienţele triste din războiul ruso-japonez, cu un glonţ ascuţit de tip spitzer de 9,5 grame (147 gr), aceasta rămânând configuraţia standard de atunci. Iniţiala R vine de la Rimmed, adică cartuş cu guler. În 1968 apare versiunea cu precizie îmbunătăţită, pentru armele de tip Dragunov, numită 7N1, având un glonţ de tip FMJBT (camaşă metalică integrală şi coafă rabatată) cu greutatea de 9,8 grame (151,2 gr) şi pulbere extrudată, în locul celei de tip sferic, cu calităţi slabe de ardere. Proliferarea vestelor antiglonţ a dus la încă o modificare, apărând muniţia cod 7N14, glonţul acesteia având un penetrator de oţel întărit, ce cauzează un efect maxim când este tras cu o viteză de 830 m/s.

Dimensiuni cartuş 7.62x54R

Dimensiuni cartuş 7.62x54R

Reîncărcarea cartuşului de 7,62x54R a fost pusă la îndoială până acum de către diametrul mai rar întâlnit al glonţului (.311 inch, singurul calibru ce-l mai foloseşte fiind celebrul .303 British) şi de către materialul tubului, acesta fiind fabricat predominant din tablă de oţel. De asemenea, muniţia est-europeană foloseşte capse de iniţiere de tip Berdan, foarte greu de eliminat comparativ cu muniţia vestică, ce foloseşte capse de tip Boxer. Dar, conform principalilor producători comerciali din Europa, finlandezii de la Lapua Oy şi cehii de la Sellier & Bellot, folosirea gloanţelor standard cu diamentrul de .308 inci nu va afecta cu nimic performanţa, aceştia oferind tuburi din bronz cu capse de iniţiere de tip Boxer, acestea putând fi reîncărcate de aproximativ 10 ori. Cu un glonţ modern de 174 gr de tip Hornady A-Max sau Sierra MatchKing, o armă de tip Mosin Nagant M44 va lovi cu precizie ţinte aflate la 500 metri fără probleme.

2. 7,92×57 IS. Așa cum spuneam, acest calibru (deseori numit 8×57 IS sau 8mm Mauser) este cel mai răspândit calibru de vânătoare din Europa. Introdus în 1905, calibrul 7,92×57 IS  (Infanterie Spitzgeschoß –  glonţ cu vârf ascuţit) a fost muniţia standard a forţelor armate germane în cele două războaie mondiale. Oferta de muniție a producătorilor germani ca Brenekke, Geco, RWS, a cehilor de la Sellier & Bellot și a rușilor de la Wolf acoperă întreaga paletă de necesități, de la muniție cu glonț cu cămașă întreagă de tip FMJ, la cele cu vârf de plumb descoperit de tip soft point, precum și muniție de antrenament/precizie cu greutăți între 9,7g (150 grs) și 14,27g (220 grs).

Dimensiuni cartuş 7.92x57 IS

Dimensiuni cartuş 7.92×57 IS

Reîncărcarea se face cu ușurință, tuburile fiind în majoritate din alamă iar capsele de inițiere sunt de tip Boxer, ceea ce permite realizarea muniției ”home made” cu ușurință (nu este cazul în România) cu ajutorul unei prese/kit de reîncărcare rezonabil ca preț.

Concluzia care se trage: două arme excelente, foarte ușor de modificat pentru folosire universală, indiferent dacă terenul este muntos/împădurit sau aglomerații urbane, ușoare, extrem de puternice, cu o utilizare facilă ce se pot obține ușor, la un preț extrem de rezonabil.