Orientare: jucărele

150924-F-RA202-138Dragii moșului, cu scuze pentru vacanța prelungită pe care am luat-o, astăzi vom diseca chestiile de orientare în sutienu’ naturii, pe care este elegant să le avem prin buzunare. Deci astăzi despre hărți, busole și alte asemenea.

În ordinea numerelor de pe tricou, cele mai importante chestii de purtat în buzunare sunt hărțile. În general, pentru cei din Hoardă, hărțile vin cu o scară (raportul dintre distanța măsurată pe teren și cea reprezentată pe hartă) de 1:25.000 (1 cm pe hartă echivalează cu 250 m pe teren), 1:50.000 (1cm hartă egal 500 m în teren) și 1:100.000 (deci un cm pe harta – 1 km în teren). Simbolurile de pe hărțile topografice pot fi deslușite aici, iar o broșură foarte bună despre cum se citește o hartă poate fi găsită aici.

Al doilea obiect, în ordinea importanței, este busola. Nu necesită baterii, nu necesită pornirea sau oprierea, ci funcționează 24 de ore din 24. Dintre multele modele aflate pe piață, filozofia mea de viață spune să bag banii într-o sculă de calitate (producătorii pe care-i recomand sunt Silva, Suunto și Brunton), ce are inscripționată pe placa de bază măcar o scală centimetrică, utilă în calcularea distanțelor pe hartă. Modelele mai sofisticate (si mai scumpe) au, in general, scale gradate cu scările de 1:25.000, 1:50.000 și 1:100.000. Iarăși, un model cu lupă este extrem de util, permițând vederea detaliilor pe hartă și eventuala aprindere a focului, pentru cei mai dibaci.

Busolă SilvaAl treilea, surpriza emisiunii, este un carnețel cu foi impermeabile. Modelul pe care-l folosesc de obicei, un 3×5 inci produs de cei de la Rite in the Rain, are tipărite pe partea interioară a coperții frontale trei scale de calcul ale celor trei scări topografice uzuale enumerate mai sus, precum și o întreagă pagină cu conversia unităților metrice în unități imperiale (folosite în Marea Britanie și fostele colonii, inch, livră, gallon și alte asemenea), iar pe coperta posterioară sunt tipărite scările centrimetice și în inch, folosibile pentru măsurarea diferitelor dimensiuni și calculul lor. Carnețelul în sine este foarte util în luarea notițelor în teren, hârtia sa fiind făcută să reziste la orice tip de intemperii.

Coperta cu conversiirite_in_the_rain_pocket_top_spiral_yellow_3__91998.1458049128Al patrulea este un toc de protecție a hărții, ce poate fi improvizat dintr-o simplă pungă de plastic la nevoie. Modelele mai sofisticate sunt de la simple mape impermeabile de plastic până la biroul mobil de mai jos, pe pe lângă funcția de protecție a hărții mai posedă locașuri pentru carnetul de teren, creioane / pixuri / markere și busolă, la nevoie.

7855394bUltimul, cu voia dumneavoastă, este receptorul GPS. Unii îl folosesc ca sistem principal de orientare, uitând că funcționează pe baterii ce se pot goli și, până la urmă, este un sistem electronic ce se poate strica. Indiferent de marcă sau model, mai simplu sau mai sofisticat, eu prefer să-l folosesc numai ca supliment la hartă și busolă și nu ca mijloc principal de orientare.

Garmin eTrex

Garmin eTrex

Atât pentru azi, că-i duminică.

Cărămizi

Dragii moșului, azi vom discuta despre niște scule de mare efect, folosite în general de trupeții ”ușori” (care numai ușori nu sunt, denumirea venind de la faptul că pe ei nu-i cară nimeni, ci își folosesc picioarele și cârca pentru a-si căra chiuveta din bucătărie, un Matiz feliat și cinci chinezi mici in rucsace pe distanțe mare) pentru a face praf diverse chestii, mișcătoare sau nu. În speță, vom bârfi despre bombele/munițiile multifuncționale de tip SLAM.

SLAM

SLAM

SLAM, pre numele său întreg Selectable Lightweight Attack Munition, produs în serie limitată, între 1992 şi 2002, și reintrodus în fabricație în 2012, acest fursec prezintă nişte caracteristici extrem de interesante, ceea ce-l face dezirabil pentru forţele speciale şi cei din categoria infanterie uşoară, ce cară totul în cârcă şi nu vor să fie confundaţi cu măgarul lui Buridan. Această mină (sau mai bine spus “muniţie”) este compusă dintr-un focos de tip EFP (explosive formed penetrator) şi un sistem multi-senzor de declanşare. Este folosit pentru a distruge blindate uşoare de tip BMP/BTR, avioane parcate, depozite de muniţii şi carburanţi, evitând contactul direct cu inamicul.

Principiul de funcționare

Principiul de funcționare

Având o greutate de 1 kg şi dimensiunile unei cărămizi mai măricele, capacitatea de penetrare a acestui fursec este de 40 mm blindaj omogen la o distanţă de 8 metri. Suficient pentru a distruge un APC şenilat sau pe roţi din clasa BMP/BTR, un rezervor de combustibil de mici dimensiuni (până la, să zicem, 40-50.000 l), orice avion parcat sau un depozit de muniţii, greutatea şi dimensiunile reduse îl fac extrem de dezirabil pentru orice soldat modern. Fursecul are 4 moduri de acţiune, prin utilizarea senzorilor proprii, trip-wire, comandă manuală, precum şi sistem de detonare programată cu timer. Tipurile de atacuri sunt “bottom attack”, când mina detectează câmpul magnetic al ţintei şi detonează sub vehicul, “side attack”, acţionând la amprenta termică/infraroșu şi lovind ţinta din lateral, “timed demolition”, cand fixezi cronometru’ şi te cari, precum şi modul “piroman”, adică un sistem de comandă manuală cu fitil, capsă detonantă şi celelalte trăznăi.

MI-HPD F2-01

MI-HPD F2-01

Armata broscară a vărului întru ginta latină Fransoa Hollande are în dotare ceea ce în frumoasa lor limbă se numește ”Mine antichar a haut pouvoir de destruction modele F2 (MI AC HPD F2)” adică ”mină antitanc cu mare putere de distrugere model F2”. Cu o greutate de 7 kg, mina a fost gândită pentru a fi amplasată folosind mijloace mecanice, având doar un senzor de influență magnetică, fără alte sisteme. Focosul penetreaza 100 mm de blindaj din oțel omogen, având un sistem de siguranță ce permite și instalarea manuală, timpul de întârziere fiind de 10 minute. La  consumarea bateriilor (după 30 de zile) se auto-neutralizează, ceea ce permite schimbarea lor și refolosirea minei.

Anno Domini 2016, când poți folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D  din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon). Sistemul electronic (focos / sistem de culegere și transmisie a datelor / sistem de comandă) se produce simplu și ușor dintr-un microcontroller de tip Arduino Micro / Raspberry Pi Zero / etc., la un preț de 5 verzișori controlerul + încă vreo 5 senzorii (care pot fi de orice fel, influență magnetică, vibrații, acustic, infraroșu, etc.).

Concluzia care se poate trage este că revoluția electronicii (microcontrollere puternice și ieftine, printare 3D într-o gamă din ce în ce mai mare de materiale cu proprietăți mecanice bune, etc.) va produce o mult mai mare capacitate de producție a armelor sofisticate tehnologic, punând-o la dispoziția grupărilor insurgente cu posibilități materiale extrem de limitate.

Poligon (part 2)

Dragii moșului, după o zi de foc ieri (i-am promis doamnei mele că-i fac curte, așa ca am terminat gardul), am hotărât că azi va fi o adevărată zi de duminică, timp de relaxare, refăcut trusele medicale și făcut bagaju’ pentru plimbarea de marți, spre cel mai nasol oraș din România, cetatea ciobanului. Drept urmare, ca o porție de video, Rossia2 si alt episod din show-ul meu favorit, Poligon. De data aceasta, elefantul Ivan lasă microfonul pe mâna girafei Andrei.

În acest episod sunt prezentate trei scule mari și late, la propriu, anume încărcătura explozivă magnetică UPM (min 4:08), minele antipersonal MON-90 (min 13:15) și MON-100 (min 14:53).

Încărcătura explozivă magnetică UPM a fost gândită ca un dispozitiv de sabotaj pentru scafandrii Marinei Ruse, destinat distrugerii vaselor de mic/mediu tonaj și a pilonilor subacvatici, având niste flotoare din spumă detașabile. Binențeles, a fost folosită și pentru distrugeri pe uscat, încărcătura de 14,5 kg (din care 7 kg este masa explozivului) putând fi fixată pe orice obiect metalic (în cazul de față, pe o carcasă de tanc). Cele trei locașuri pentru sistemele de detonare pot primi detonatoare electrice de tip PDM, capse pirotehnice electrice No. 8, iar cel central este destinat unui dispozitiv anti-manipulare/anti-dezamorsare de tip EN. Forța magnetică de 150 kg asigură fixarea încărcăturii pe chila unei nave la o viteză de până la 30 de noduri (aproximativ 46 km/h).

UMP

UMP

Minele de tip MON-90/100 sunt versiuni mărite a minei MON-50, de tip Claymore, ce pot fi detonate în multiple feluri, electric (având un sistem seismic cu geofon, printre altele), cu fitil detonant și prin diverse sisteme mecanice (percutoarele de tip MUV, cunoscute în Armata Română ca ”percutoare universale de tip PU2”).Sunt încadrate în clasa minelor grele, potrivite pentru atacuri atât împotriva infanteriei cât și împotriva mijloacelor neblindate (camioane, cisterne, etc.) ale inamicului. Nu vreau sa ma gândesc la efectul a câtorva asemenea fursecuri amplasate pe un drum forestier de munte de către niște flăcăi veseli asupra unei coloane de aprovizionare…

MON-90

MON-90

MON-100

MON-100

Concluzia: scule sănătoase, simple și ușor de folosit, după moda sovietică.

Poligon

Dragi tovarăși, astăzi se dă video. Că tot vine weekendu’ și e rost de relaxare, așa că vom combina două articole, respectiv părțile a doua din ”Borcane” și ”Farfurii” într-o singură discuție, mulțumită postului TV Rossia 2, ce a binevoit, cu cei doi prezentatori ai săi, să facă reclamă dotării armatei ruse. Așa că astăzi ne vom uita la filmulețe, la o bere și un popcorn.

Pentru cei ce mă vor acuza de trădare a idealului de aiFon în armament (adică sistemul cocălăresc că valoarea ți-o dă telefonu’ și gelu’ din păr, deci o armată tre’ să aibe cele mai șmechere arme, dacă se poate unicate la nivel mondial) le spun că prefer sculele rusești din trei motive, mari și late: sunt solide, simplu de folosit și se găsesc oriunde în lume, pe unde fosta Uniune Sovietică a cam avut interese, deci s-ar putea să mă împiedic de un AKM, ceva limonki F1 și vreo două mine TM-62 (să nu mai vorbim de POMZ-uri) și în Harghita, și în Darfur, și prin Laos sau Latakia, dacă mi se pune pata de șaorma veritabilă.

Deci, primu’ filmulete, în care se prezintă încărcăturile cumulative de tip OZ-1 (minutul 3:00), KZ-6 (min. 4:20), KZU (min. 5:35), minele antipersonal de tip PMN (min 7:00), MON-50 (min 8:15), robotul de deminare, precum și minele antitanc de tip TM-62, TM-72 (min. 14:50) și TM-83 (min 16:23). Ca aplicații practice, se prezintă efectele minelor de tip PTM-3 (min 17:00), TM-62 (min 19:00), TM-72 (min 19:45) și TM-83 (min 21:40).

Și acum să le luăm pe bucăți.

OZ-1 este o încărcătură cumulativă destinată excavării unui locaș de tragere pentru o singură persoană în sol tare și/sau înghețat. Se mai folosește pentru a găuri tavanul unui buncăr improvizat și a ucide pe cei aflați înăuntru. Lungimea în configurație de tragere este de 0,90 m, diametrul 0,42 m, greutatea totală de 3,5 kg, din care 3 kg este masa totală a explozivului.

OZ-1KZ-6 este o încărcătură cumulativă destinată distrugerii blindajului, a zidurilor groase din beton, a drumurilor și pistelor de aterizare, a munițiilor de mare calibru (bombe de aviație), precum și a vehiculelor blindate. O caracteristică a acestei încărcături este faptul că are în corp o cavitate ce permite formarea jetului cumulativ (lucru foarte adesea neglijat, umplerea spațiului din conul cumulativ cu apă, pământ, etc, previne formarea jetului și negarea acestui avantaj tehnic), anulând astfel o grijă a soldatului. Are diametrul de 11,2 cm, lungimea de 29,2 cm, iar greutatea este de 3 kg. Are o putere de penetrare în blindaj de oțel de 21,5 cm, iar în pământ bătătorit de 80 cm.

KZ-6KZU este destinată distrugerii elementelor din beton armat, a rezervoarelor de combustibil și a elementelor de infrastructură (poduri, etc.). Lungimea este de 50 cm, lățimea de 22,5 cm, înălțimea de 19,5 cm, iar greutatea de 18 kg.

KZUDespre TM-62 am scris aici, așa ca nu voi mai repeta. TM-72 este o derivată a acesteia, cu un diametru mai mic și un focos de tip electronic, ce folosește influența magnetică a unei mase mari de metal (tanc, transportor blindat, etc.) pentru detonare. Un upgrade poate fi făcut foarte ieftin, folosind un microcontroller de tip Arduino și senzori magnetici și de vibrație, la un preț absolut derizoriu (de până în 50 de epuroi, fapt pentru care tre’ să mă gândesc la o șpagă dată amicului Micuțu’, care văd că se joacă cu dintr-astea, pentru un kit).

TM-72PTM-3 este o mină antitanc de tip cumulativ, lansată din containere instalate pe elicoptere, camioane și mijloace blindate ce permit instalarea rapidă a câmpurilor de mine antitanc și antipersonal. Are o forma paralelipipedică, lungimea de 33 cm, lâțimea și înălțimea de 8,4 cm (sectiunea transversală este pătrată) și greutatea de 4,9 kg.

PTM-3Despre TM-83 iarăși am scris la capitolul ”Borcane”.

În concluzie, mijloace de luptă bine gândite, ce-și păstrează eficiența o perioadă foarte lungă de timp și sunt extrem de adaptabile la mijloacele moderne de luptă cu costuri foarte mici. :D

(sursa foto: www.saper.etel.ru)

Ghiocei

Ghiocel

Ghiocel

Dragii mei cititori, cu ocazia frumoasei zi de Dragobete, azi vom discuta despre cele mai delicate şi mai frumoase flori, anume despre vestitorii lu’ primăvara, anume ghioceii. Pentru că, nu-i aşa, iarna nu-i ca vara şi turismu’ pe coclauri mai nebătute aduce multe belele, pe lângă satisfacţii nebănuite.

Ca să scurtăm coada vulpii, pe la începutul anilor ’90, serioasa seră Schweizerischen Munitionsfabrik din elegantul târg helveţian Thun (unde mai salăşluiesc ceva producători de jucărele, un bun exemplu fiind fabrica de cutii Brugger & Thomet) a scos primul model de ghiocel, numit extrem de plastic SM-EOD 20, la mare modă printre cei ce curăţau la începutul anilor 2000 pădurile yugoslave de ceea ce tehnic se numesc UXO (UneXploded Ordnance – muniţii neexplodate) şi ERW (Explosive Remnants of War – rămăşiţe explozive ale războiului), adică, mai pre româneşte, mine de teren şi muniţii abandonate. Pentru necunoscători, procedura cea mai simplă şi mai sigură pentru rezolvarea unui incident specific izolat este descris de acronimul BIP (nu vă gândiţi la prostii, traducerea este „blown in place” – deci distrugere pe loc, de preferinţă folosind un cartuş de exploziv de 100g, aşezat în sau aproape în contact cu obiectul ce trebuie neutralizat). Ghiocelul nostru, ce căpătase între timp şi un frate mai mare, numit SM EOD 33, a fost conceput ca un mijloc simplu de folosit pentru distrugerea oricărui material exploziv, folosind o încărcătură cumulativă de foarte mici dimensiuni (lungime 50mm, diametru 24mm, greutate cu tot cu tripod 72g, greutatea masei explozive 11,5g), cu o capacitate de penetrare de 55mm era capabil să distrugă low order (deci fără explozia propriu zisă a obiectului) orice mină antipersonal. SM EOD 33 era destinat distrugerii proiectilelor de artilerie şi a bombelor de mici dimensiuni. Mai târziu, pe baza aceluiaşi principiu (încărcătură cumulativă modulară), au apărut SM EOD 67, SM EOD 130 şi SM EOD 190, ce puteau fi folosite şi la distrugerea drumurilor, pistelor de aterizare, a depozitelor de carburant şi muniţii, precum şi pentru distrugerea bombelor de mari dimensiuni. În 2007 fabrica din Thun, ce aparţinea de RUAG Land Systems Warhead Division, a fost vândută celor de la SAAB Bofors, produsele fiind în ofertă până în 2012 când au fost retrase.

SM EOD 20 - secţiune

SM EOD 20 – secţiune

În 1985, apărea în perfidul Albion o mică firmă, creată de unul din cei mai trăzniţi specialişti în explozive din lume, cunoscut în branşe drept Uncle Syd. Sydney Alford, ajutat de fiul său, Roland Alford, a revoluţionat lumea explozivelor prin folosirea inovativă a efectului Monroe. Produsele firmei Alford Technologies constau din simple recipiente din plastic, ce pot fi încărcate cu orice exploziv aflat la îndemână, de la plastice de tip C4 sau Semtex şi până la artizanale de tip ANFO, şi pot fi „căpăcite” cu diverse module din tablă de cupru sau aluminiu, ce le transformă în dispozitive cumulative „clasice” sau de tip EFP (explosively formed penetrator) ce pot penetra ziduri, uşi, carcase blindate, chile de nave, pot secţiona cabluri de diverse grosimi (incluzând cabluri de ancorare grase de 6-10 cm), având o siguranţă în exploatare deosebit de bună, încărcăturile putând fi umplute de către utilizator înainte de misiune sau la locul faptei. Unul dintre cele mai cunoscute produse ale firmei se numeşte Krakatoa, după vulcanul ce a distrus o insulă indoneziană în 1883, şi este o încărcătură modulară simplă de tip EFP ce poate distruge tancuri sau alte vehicule de la 20 de metri depărtare.

Krakatoa

Krakatoa

Anul Domnului 2016, când orice idiot (a se citi „om cu idei constructive„) îşi poate băga nasu’ într-o piesă clasică a literaturii ca Fundamentals of Shaped Charges de Zukas şi Walters, pentru a învăţa să calculeze o încărcătură cumulativă, apoi poate folosi o aplicaţie online ca TinkerCAD pentru a proiecta dispozitivul şi piesele în sine, poate „tipări” fişierul de tip .STL rezultat la o imprimantă 3D (cea mai bună ofertă, Prusa I3 – 655 euro + 18 euro transportul spre România) sau online, cu un cost de 10-15 euro pe 3Dhubs.com, din ABS (plasticul ordinar din care sunt făcute bidoanele de şampon), cele mai mari probleme fiind găsirea unei surse de tablă de cupru şi încărcătura explozivă în sine.

Desen tehnic

Desen tehnic

La final, spălaţi-vă ochii:

Front toward enemy

Tuturor celor ce-au bătut munţii şi deşerturile lumii. Şi nu numai.

Uhm... S-a înţeles?

Uhm… S-a înţeles?

Dragii moşului, astăzi vom vorbi pe larg despre o anumită categorie de petarde, pe care eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române. Mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

M18A1 Claymore

M18A1 Claymore

În ordinea numerelor de pe tricou, prima este M18A1 Claymore. Are forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Complet M18A1

Complet M18A1

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Numărul 2, sovietica MON-50 (spun ”sovietic” pentru că a apărut în vremea Uniunii Sovietice, fiind actualmente în dotarea tuturor armatelor ex-URSS, inclusiv a celei a Republicii Moldova) poate fi detonat în multiple feluri, electric (având un sistem seismic cu geofon, printre altele), cu fitil detonant și prin diverse sisteme mecanice (percutoarele de tip MUV, cunoscute în Armata Română ca ”percutoare universale de tip PU2”). Astfel, MON-50 devine un mijloc de apărare (și nu numai) extrem de versatil, ușor și eficient, popularitatea acesteia în rândul soldaților ruși fiind imensă. Având dimensiunile de 226x35x155 mm, are o greutate de 2 kg, fiind astfel extrem de portabilă. Mina este fabricată pentru export în Bulgaria şi a fost adoptata de Bundeswehr sub numele de DM51. Este transportată într-o bandulieră textilă, alături de sistemul de detonare compus din inductorul EDP sau EDPr, capsa pirotehnică şi cablul electric, dar poate fi găsită şi sub forma completului VKPM-2 ce conţine 4 mine, un tablou de comandă, cabluri şi diferite declanşatoare mecanice şi electrice.

MON-50

MON-50

Numărul 3, yugoslava MRUD.

MRUD

MRUD

Are o formă rectangular-convexă, cu dimensiunile de 230x50x89 mm, corp din plastic, culoare verde, cu doua picioare de tip foarfece, ce servesc la fixarea şi direcţionarea minei. Corpul minei conţine 900 g exploziv plastic şi o matrice compusă din 650 de bile din oţel cu diametrul de 5.5mm, aşa cum se observă în imaginea de mai jos:

MRUD disecţie

MRUD disecţie

Are prevăzute două locaşuri de montare a detonatoarelor, care pot primi orice declanşator ce are filet M10x1, specific sistemelor iugoslave. În mod obişnuit, este livrată cu un declanşator electric compus dintr-un detonator electric EK-40-69, 30 de metri de cablu, un sistem de verificare şi un inductor manual similar cu cel american M57. Prin faptul că pot folosi diferite sisteme de declanşare, spre deosebire de marea majoritate a suratelor occidentale care sunt proiectate pentru a fi declansate electric, MRUD şi surata rusă MON-50 sunt cele mai versatile drăcovenii din aceasta categorie. În general, se folosesc declanşatoarele de tip tragere model UMP-1 şi UMP-2, precum şi declanşatorul multifuncţional UMNOP-1. Modelul UMP-1 este un declansator de tip trip-wire, ce foloseşte un impuls/tragere axială pentru a declanşa încărcătura explozivă.

UMP-1

UMP-1

Modelul UMP-2 este tot un declanşator de tip trip-wire, dar foloseşte un impuls radial (lateral), având posibilitatea de a folosi mai multe linii de declanşare.

UMP-2

UMP-2

Declanşatorul de tip UNMOP-1 este cel mai versatil, permiţând declanşarea în urma impulsurilor radiale, axiale şi de apăsare.

UNMOP-1

UNMOP-1

În afară de aceste modele, copii mai mult sau mai puţin fidele sunt produse în China, Pakistan, Africa de Sud şi Koreea de Sud, în afară de modelele europene pe care le vom discuta mai departe.

China – Type 66. Dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire) întâlnită în Afganistan, Angola, Cambodia şi Irak.

Type 66 - China

Type 66 – China

Pakistan – P5 Mk1. Dimensiuni 230x50x90 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). întâlnită în Afganistan şi Pakistan.

P5 Mk1 - Pakistan

P5 Mk1 – Pakistan

Africa de Sud. No 2 AP mine, dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola, Burundi, Congo, Namibia, Rwanda, Africa de Sud, Zambia şi Zimbabwe.

No. 2 - Africa de Sud

No. 2 – Africa de Sud

Koreea de Sud. K440, dimensiuni 178x40x104 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Koreea de Sud numai.

K440 - South Korea

K440 – South Korea

Din Chile vine o mină numită simplu „Directional APers”, cu dimensiunile de 220x60x140 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, întâlnită doar în Chile.

Directional APers - Chile

Directional APers – Chile

Europenii au copiat cu foarte mare entuziasm conceptul Claymore, extrem de neutra Austrie venind cu nu mai puţin de 5 modele diferite, Franţa şi Suedia cu câte 1 şi Italia cu 3.

Austria – APM 1. Dimensiuni 140x40x80 mm, greutate 1 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola.

APM 1 - Austria

APM 1 – Austria

Austria – APM 2. Dimensiuni 315x60x155 mm, greutate 2,95 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

APM 2 - Austria

APM 2 – Austria

Austria – DFC-19. Dimensiuni 230x35x95 mm, greutate 1,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-19 - Austria

DFC-19 – Austria

Austria – DFC-29. Dimensiuni 265x45x120 mm, greutate 2,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-29 - Austria

DFC-29 – Austria

Austria – HM-1000. Dimensiuni 290x30x130 mm, greutate 2,4 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

HM-1000 - Austria

HM-1000 – Austria

În afară de acestea, producătorii austrieci au mai scos câteva modele despre care informaţiile sunt virtual inexistente, nefiind în dotarea niciunui stat:

SMI 20/1C - Austria

SMI 20/1C – Austria

SMI 21/11C

SMI 21/11C – Austria

SMI 21/3C - Austria

SMI 21/3C – Austria

Franţa – MAPED F-1. Dimensiuni 180x60x120 mm, greutate 1 kg, cu un sistem declanşare electrică foarte complicat. Întâlnită în Franţa.

MAPED F1 - Franţa

MAPED F1 – Franţa

Suedia vine tare din urmă cu FFV 013, o mină de mari dimensiuni (450x250x30 mm), cu o greutate de 20 kg, întâlnită în Angola şi Liban.

FFV 013 - Suedia

FFV 013 – Suedia

Italia are în dotare modelul VS-DAFM1 cu dimensiuni 342x38x168 mm, greutate 3,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare. Nefolosită de nici o armată.

VS-DAMF1 - Italia

VS-DAMF1 – Italia

Italia – VS-DAFM6 cu dimensiuni 530x270x60 mm, greutate 18,2 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare.

VS-DAFM6 - Italia

VS-DAFM6 – Italia

Italia mai are şi VS-DAFM7 cu dimensiuni 190x170x60 mm, greutate 10,7 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, cu aspect identic ca VS-DAMF6.

Cireaşa de pe tort, MAI GA4. Dimensiuni 400x100x260 mm, greutate 22,8 kg, declanşare electrică şi electronică prin senzori. Mină anti-infanterie şiu anti-elicopter, folosibilă în ambuscade. Made in Romania. :D

MAI GA4 - România.

MAI GA4 – România.

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D

 

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D

Friends from Afar (part IV)

AM50

AM50

Dragii moşului, în lecţia de azi vom sta la discuţii intelectuale despre diversele scule de împuşcat elefanţi, tancuri, antene radar şi alte asemenea. Pe scurt, începând cu prima mardeală mondială, când T-Gewehr-ul germanez (cui altcuiva putea să le pice ideea, decât măreţului popor germanez), pre numele ei complet Mauser M1918 Tankgewehr, calibrată în imensul (pe vremea aceea) 13,2×92 mm TuF (Tank und Flieger), şi-a facut de cap în tranşeele din nordul Franţei şi Flandra împotriva ţestoaselor englezeşti de tip Mk IV, imune la gloanţele perforante de 7,92×57 tip K utilizate până atunci, şi terminând cu răngile de tip M82, KSVK sau Steyr .50, utilizate de diverse grupări de flăcăi veseli, interlopi sau jihadişti, cum ar fi IRA (vajnici machitori irlandezi), UCK (sa fie pe la ei pe acolo în Kosovo) sau şaormarii din Hezbollah, sponsorizaţi de buna industrie de armament iraniană.

Ca să definim datele problemei, o puşcă anti-material (aceasta este denumirea oficială) poate fi folosită împotriva mijloacelor de luptă uşor blindate, a diverselor sisteme tehnice (sisteme de comunicaţii, echipamente radar, centre de comandă), a inamicilor ascunşi în clădiri (ultima ispravă de acest gen aparţine unui flăcău vesel din Serviciul Aerian Special al Maiestăţii sale Lizica a Doua, ce a trimis la cele 72 de virgine trei atentatori sinucigaşi ai ISIL, trăgând de la un kilometru depărtare direct prin zid, folosind pentru asta un vizor termal, se pare), precum şi distrugerea diverselor depozite de muniţie, carburant şi alte asemenea. Muniţia folosită, în general, se limitează la calibrele .50 BMG, 12,7×108 mm rusesc şi 14,5×119 mm. Mult mai puţin folosite sunt 15.2 mm (folosit de Steyr), 20x82mm Mauser, 20×110 mm Hispano (utilizate în general la tunurile de avion) şi 25x59mm cu proiectil grenadă, utilizat deocamdată de prototipul Barrett XM25.

În ordinea numerelor de pe tricou, cea mai folosită armă de acest gen este Barrett M82/M107. Apărută în 1990 şi făcându-şi debutul operaţional în prima cotonogeală din Golful Persic, Light Fifty şi-a asigurat locul în istorie ca primul pickhammer portabil de demolat. Printre victimele sale s-au numprat camioane, transportoare blindate, buncăre, sisteme radio şi nu numai. Este în înzestrarea a peste 50 de armate naţionale şi a fost documentată utilizarea sa de către IRA în Irlanda de Nord şi de către UCK în Albania, Kosovo şi Bosnia. Distanţa efectivă de tragere de 1800 m (2000 yarzi) şi cea maximă de 4000 m o fac o sculişoară de mare efect împotriva ţintelor materiale, fiind folosită de către unii descreieraţi şi pentru oameni.

M107

M107

Pe locul doi, la egalitate, cele mai vechi arme de vânat vehicule, încă folosite în cotonogeala din Ukraina, sovieticele PTRD şi PTRS, ambele calibrate în potentul 14,5x119mm. Apărute în vremea când tancurile germane de tip Panzer III şi Panzer IV mărşăluiau spre Moscova, au fost folosite pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul cotonogelii din Koreea şi şi-au făcut o remarcabilă revenire în dotarea ambelor tabere în luptele din Donbass. Deşi au sisteme de acţionare diferite (PTRD are închizător manual, în timp ce PTRS este semiautomată), performanţele sunt asemănătoare, glonţul de 14,5 mm putând perfora fără probleme o placă de oţel cu grosimea de 40 mm de la 100 metri.

PTRD

PTRD

PTRS

PTRS

Pe locul trei, copia iraniană a austriecei Steyr HS.50, numită foarte plastic AM50. Este o armă single-shot, adică fiecare cartuş trebuie introdus manual în armă, neexistând un încărcător, iar ţeava forjată la rece, frâna de gură extrem de eficientă şi greutatea de 12,4 kg îi oferă o precizie extrem de ridicată la o distanţă de 1500 de metri. Folosită, printre alţii de armata siriană, Hezbollah şi diversele fracţiuni tribale din Libia, AM50 este prezentă oriunde interesele şi Gărzile Revoluţionare Iraniene îşi fac apariţia.

AM50 în Irak

AM50 în Irak

Muniţia de calibru .50 este foarte variată, statutul de cartuş standard NATO făcându-l nelipsit din oferta oricărui producător de muniţie ce ţine la numele său. Muniţie cu cămaşă întreagă, perforantă, incendiară şi multifuncţională (aşa numitul HEIAP – High Explosive, Incendiary, Armor Piercing, codificat sub numele de Mk211 sau Raufoss, după compania norvegiană ce l-a născocit) oferă unui trăgător posibilitatea de a distruge diverse, corelând efectul dorit cu ţinta din vizor.

Mk211 Raufoss

Mk211 Raufoss

 

 

„This transmission is coming for you”

Dragii moşului, vă rog să aruncaţi un ochi pe următoarea bucată de IuTub:

„Da, e filmarea aia rusească cu drona în Siria”, îmi veţi spune. Corect.

Numai că în spatele acestei piese de propagandă în cel mai pur stil asimetric, aţintită asupra tineretului vestic, stau mult mai multe indicii că războiul, aşa cum îl ştiam din filme, nu se mai pupă cu realitatea.

În primul rând, prezintă o imagine reală şi exactă a câmpului de bătălie actual, compus din aglomerări urbane, în care ruinele constituie echivalentul întâmplător al baricadelor, unde dimensiunea verticală a câmpului tridimensional de luptă compusă din puncte înalte de supraveghere şi luptă (terase, etajele superioare ale blocurilor) şi reţelele de canalizare (căi de comunicaţie folosite de insurgenţi în timpul insurecţiei din Varşovia în 1944, în timpul asediului de la Sarajevo şi, cel mai bun exemplu, în timpul celor două războaie din Cecenia) oferă unor echipe mici de luptători posibilitatea de a circula şi de a ataca liber între fruntariile unui oraş asediat sau invadat de un inamic superior numeric şi tehnologic.

În al doilea rând, dovedeşte ceea ce eu scriam aici, că o dronă poate fi folosită ca mijloc de recunoaştere/cercetare şi cartografiere în timp real a poziţiilor inamice, permiţând unei forţe flexibile şi extrem de mobile atacuri de tip „shoot and scoop” („trage şi fugi”) fulgerătoare şi extrem de precise, folosind mortiere (minutul 1:58) şi/sau sisteme lansatoare multiple de rachete tip Grad/LAROM. O dronă ce poate folosi o cameră de tip GoPro, o săpunieră de făcut poze model Canon IXUS sau, bomboana de pe colivă, poate transmite imagini în timp real de la 500 metri pe un telefon mobil sau tabletă Android, cum reuşesc modelele comerciale de tip Parrot.

În al treilea rând, se observă multitudinea de poziţii de luptă ce pot fi exploatate de o echipă de tip Hunter/Killer (vânătoare/distrugere) compusă, după moda cecenă, dintr-un trăgător cu AG/RPG-7 (sau altă armă antitanc echivalentă, cum ar fi M72, Panzerfaust 3, AT4 sau Carl Gustaf), un mitralior înarmat cu mitralieră universală de tip PKM sau RPK, un puşcaş lunetist şi 1-3 cărători de muniţie cu AKM-uri în dotare, unde mitraliorul şi lunetistul au rolul de a face infanteria inamică să muşte pământul, în timp ce AG-istul va lovi tancul inamic de deasupra, din spate sau din laterale. Străzile înguste dintre blocuri sunt ideale pentru atacuri de tip Posada, aşa cum bine au demonstrat separatişti ceceni pe 1 ianuarie 1995, în timpul Bătăliei pentru Groznâi, când scenariul macelăririi coloanelor blindate ruseşti a fost distrugerea primului şi ultimului vehicul din coloană, urmat de foc nimicitor de arme automate şi aruncătoare de grenade asupra soldaţilor şi a restului de tehnică blindată.

În al patrulea, dar nu ultimul rând, se observă tipul de arme folosite în lupta urbană, arme uşoare (puşti de asalt, mitraliere universale, arme cu lunetă, aruncătoare de grenade antitanc), singurul sistem de tip artileristic fiind mortierul, greutatea scăzută, capacitatea de a fi cărat dezasamblat şi mai ales traiectoria extrem de înaltă a muniţiei făcându-l ideal pentru lovituri indirecte, peste clădiri, executate cu precizie matematică folosind informaţiile date de dronă şi poziţiile preindexate prin Google Earth.

Concluzia? Într-o eră în care toată lumea vorbeşte de multiroluri, Leoparzi, T-uri Armata, Spike şi alte asemenea bazaconii, legea în război e făcută tot de infanteristul cărător de AKM. Nici un senzor la ora actuală nu poate bate ochii, urechile, nasul şi mai ales CREIERUL unui infanterist bine antrenat, stăpân pe meseria sa. Tancurile pot fi distruse în ambuscade sau de IED-uri, avioanele pot fi lovite cu MANPAD-uri, trupele inamice pot fi măcelărite de infanterişti competenţi, ascunşi printre ruine.

Welcome to Battleground Damasc, 2015.