Friends from Afar
2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan
Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.
– Ooooffff, băga-mi-aș…
– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.
– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.
Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:
– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?
– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.
– Distanță?
– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.
Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.
– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.
Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.
– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?
* * *
Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:
– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.
– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.
– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.
Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.
La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.
Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.
– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.
Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.
* * *
Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.
Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.
– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.
Negrul fu mai expansiv:
– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.
– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…
