Wadi Hadramawt, Yemen

Şterse uleiul de pe jojă cu degetele şi o băgă din nou în locaş. Frecă degetele unul de celălalt, încercând să verifice uzura. Uleiul era proaspăt, de un cafeniu închis şi se simţea curat. Fusese schimbat de curând. Totul era în perfectă ordine de funcţionare. Trânti capota motorului şi oftă. Privi văpaia purpurie ce se stingea uşor spre vest. Încă o noapte în deşert. Aceleaşi feţe, aceleaşi arme, aceleaşi maşini, acelaşi gust amar-acru de adrenalină în gură după fiecare acţiune. Pentru a nu se ştie câta oară, se întrebă de ce dracu’ nu se potolea, să se împace cu nevasta şi să se întoarcă la casa lui. Privi în jur. Aceleaşi feţe. Cum dracu’ să-i lase baltă?

DeeJay verifica conectorul la antena staţiei, Bela îşi demontase PSL-ul şi îl curăţa, după ce făcuse acelaşi lucru cu puşca iraniană de calibrul .50. Honvedul era căţărat pe o grămadă de pietre lângă sangar-ul în care făcuseră popas, stând de pază, iar şeful era, ca de obicei, cu laptopul în braţe, căutând pe hărţi cine ştie ce. Zâmbi amar. Dementul original, care făcuse toată şatra s-o ia razna. George Andronescu, rezervist voluntar, 42 de ani, absolvent al şcolii de ofiţeri în rezervă. Era ciudat ca un căpitan să conducă o patrulă de infiltrare cu rază lungă, dar Bărbosu’ nu era un căpitan obişnuit. Era Bărbosu’. Primul care intră, ultimul care iese.

– Ce-i Dumbravă, te-a pocnit gânditu’? îl întrebă zâmbind DeeJay. Hai să încropim ceva de mâncare, că mi s-a tăiat de MRE-urile alea nenorocite…

– Ce conserve am luat la noi? Sper că e ceva fasole, să-mi aducă aminte de acasă, spuse el. Şefu’ haleşte cu noi sau îl aşteaptă pe Honved să iasă din gardă?

– Cred că haleşte cu noi, spuse Deejay. Văd că face un efort intelectual masiv, asta produce foame, cel puţin la mine…

– Te-am auzit, Trompetă, se auzi vocea Bărbosului. Fasole să fie, toate conservele din cutia neagră. Sunt cam trei de fiecare, mâine mergem cu geamurile deschise!

– Hai şefu’, noi suntem nişte politicoşi, zise DeeJay. N-o să omorâm flora şi fauna decât pe rază de 10 kilometri în jur. Şi honvedu’ o să fie servant la mitralieră, deci va sta în benă…

– Ţi-e frică, ai? rânji Dumbravă.

– Nu’ş ce dracu’ i-a putrezit ăluia în maţe, de le scoate aşa puturoase, replică Bela, asamblând PSL-ul. Da’ nici cu tine nu mi-e ruşine…

– Scoateţi ceaunul şi puneţi mâncarea pe foc, vorbăreţilor! Dumbravă, cum e maşina?

– În perfectă stare de funcţionare, şefule. Nu ştiam că avem pile la parcul tehnic al germanezilor, spuse mecanicul găştii.

Bela mai puse câteva vreascuri pe foc. Flăcările crescură vesele şi începură să lingă fundul ceaunului în care transmisionistul goli cele cinsprezece conserve. Era prima şi singura masă caldă a zilei, pe care puteau s-o mănânce relaxaţi.

– Honved!, strigă căpitanul, se vede ceva?

– Nimic, şefule. Mai mort decât o hoaşcă de 90 de ani la plimbare cu dricu’, se auzi răspunsul.

– Bine, hai încoace să mâncăm. Ce pâine avem?

– Conserve de-alea cu pâine de secară nemţească, spuse Bela. Nu mă încântă prea tare…

– Taci băi că-s bune, spuse Bărbosu’. Acu’ vreo trei ani am halit una din 1988, nici nu ştii cum a intrat…

– 1988? Faci mişto de noi?

– Nu, o primisem pentru colecţie de la un amic paramedic din Bavaria. Am rămas fără pâine şi mi-era lene să ma duc până la colţ la magazin, aşa c-am băgat desfăcătorul în ea. Avea un gust de parcă era unsă cu suc de roşii, a făcut echipă bună c-o omletă de vreo opt ouă, dacă-mi aduc bine aminte.

– Te ţine pateu’, spuse honvedul. Opt ouă mănânc într-o săptămână…

– Pateu’ meu e ok, puştiule. N-am dat prea tare în el, nici cu potol, nici cu alcoale. Am avut grijă de părţile componente şi ele m-au răsplătit. Sunt în perfectă stare de funcţionare, vorba şoferului nostru. Doar neuronu’ face pe nebunu’, da’ văd că asta e generală în şatra noastră… Gata haleu’?

– Gata şefule, daţi blidele la băiatu’, spuse DeeJay. Bîstro, bîstro, idi siuda! maimuţări el pe locotenentul rus cu care împărţeau garajul.

– Da’ noi muzică n-avem? întrebă honvedul după ce terminară de mâncat. Stăm aşa ca huhurezii?

– Dacă apar arabii, ce facem? spuse Dumbravă. Îi invităm la un ceai dansant?

– Nu-i o idee rea, răspunse Bărbosu’. Să căutăm ceva potrivit cu atmosfera… Ia puneţi voi de un ceai…

Din boxele L200-ului se auzi o melodie lentă, iar cei cinci membri ai patrulei se strânseră în jurul focului pentru a se apăra de frigul nopţii. Transmisionistul mai puse pe foc câteva lemne iar honvedul turnă ceaiul în cănile de tablă. Priviră toţi cerul plin de stele, gânditori.

– Şefule, întrebă Dumbravă, aşa era şi în timpurile vechi? Linişte, câţiva oameni în jurul unui foc privind stelele?

– Acum înţelegi de ce avea succes Şeherezada şi cele o mie şi una de nopţi? Noi trăim într-o poveste acum, puştiule. După toate mizeriile prin care am trecut, suntem toţi, aici, împreună. Şi-acu’ gata cu gânditu’, iau primul planton, la somn cu voi!…