Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, vom discuta astăzi despre diversele petarde folosite de Armata Română și căile de îmbunătățire a dotării din acest punct de vedere, ca să fim în trend cu armatele NATO și nu numai. A nu se înțelege că vreau să mă pun în locul celor de la Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „PANAIT DONICI” din Rm. Vâlcea, oameni care știu să-și facă meseria excelent, după cum mi-a dovedit un document găsit întâmplător pe net. Vom vorbi astăzi despre chestiile folosite de infanteristul obișnuit și nu de alte categorii de forțe. 

Luând pe căprării, începem cu grenadele, modelele folosite de armata română fiind sovieticele RG42 (ofensivă) și F2 (defensivă). Amândouă sunt grenade foarte bune, foarte răspândite, a căror eficiență dovedită le asigură încă un loc important pe câmpul modern de luptă, cu toate că au fost conecepute în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

 Minele. România, ca semnatară a Tratatului de la Ottawa cu privire la interzicerea minelor si a submunițiilor antipersonal mai are în uz doar mine antitanc de tip MAT-46, copie a modelului TMA-46, MAT-62B, copie a  TM62 și o versiune fără carcasă a acesteia, TM-76. Un număr mic de mine antipersonal de tip MAI-6, MAI-2, Mai-68 și MAI-75 sunt folosite pentru instrucție. Dintre acestea, în ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, apărută sub egida Comandamentului Trupelor de Geniu în 1981, minele descrise sunt MAT-46 cu percutoare de tip P-5 și P-46, MAI-2 (POMZ-2) și MAI-6, ambele mine antipersonal ce folosesc percutoare de tip PU și capse detonante de tip CD-2 și CD-5. Privite din punctul de vedere al infanteristului modern, cele trei mine sunt modele învechite, deși eficiente (omoloagele iugoslave făcându-și cu brio datoria în timpul conflictelor din anii 90), prima avînd corpul din metal și fiind astfel ușor de detectat prin mijloacele specifice, iar celelalte două fiind interzise prin tratatele internaționale la care România este parte semnatară.

Plecând de la premisa studierii doctrinei armatelor dezvoltate, manualul ce tratează competențele de bază ale soldatului american, FM3-21-75 ”Warrior Ethos & Soldier Combat Skills” tratează în capitolul 14, dedicat minelor, demolărilor și distrugerii obstacolelor doar 2 modele de mine aflate în utilizarea generala a US Army, anume mina direcțională M18A1 Claymore și mina antitanc de tip M-21. În timp ce cea de-a doua este omoloaga minei românești MAT-46, prima este o bombă anti-infanterie direcțională controlată manual, ceea ce o include într-o categorie specială, permisă de tratatul de la Ottawa.

O piesă de echipament ce eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române, mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

Născută din necesitatea de a opri atacurile de tip „human wave” ale infanteriei chineze din războiul din Koreea, având la bază cercetările germane din cea de-a doua cotonogeală mondială (efectul pe care se bazează, Misznay-Schardin, fiind numit după numele cercetătorilor ce l-au descoperit, în mod independent, ungurul József Misznay şi germanul Dr. Hubert Schardin), mina Claymore a fost gândită ca un uriaş cartuş cu alice, menită a oferi în sistem în principal defensiv, folositor infanteriei.

Având o forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Din cauza caracterului discriminatoriu al folosirii, minele de tip Claymore sunt permise de protocolul de la Ottawa, din 1996, fiind considerate arme controlate şi nu mine antipersonal „clasice”.

Modelul rus MON-50 permite folosirea declanșatoarelor mecanice de tip MUV (folosite în Armata Română sub numele de PU și amintite mai sus), MVE-72 cu comandă electrică de tip ”fir rupt” și a celui seismic de tip VP-13. Mina iugoslavă/sârbă de tip MRUD permite montarea tuturor declanșatoarelor electrice și mecanice cu filet M10x1. Folosirea acestora extinde funcționalitatea minelor mai sus amintite, fără a încălca explicit regulamentele internaționale.

Demolări și distrugeri de obstacole. Citând din aceeași lucrare ”Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele”, materialele pirotehnice folosite de Armata Română sunt trotilul, sub formă de calupuri de diferite greutăți, capsele pirotehnice și fitilul ordinar. Manualul american mai sus amintit, FM3-21-75, precum și cel ce tratează explozivele și demolările generale, FM3-34.214, ediția din 11.06.2007, recomandă folosirea explozivilor plastici de tip C4 (încărcături de tip M112 de 0,57 kg) precum și a amorselor integrate non-electrice de tip MDI (Modernized Demolition Initiators), imune la umezeală și influențe electrice exterioare.

Armata suedeză a introdus în înzestrare sistemele integrate de tip Norabel Shock Tube System, derivate din tehnologia minieră a firmei Nobel Pyrotechnics, recunoscută prin siguranța în exploatare. Sistemele suedeze au lungimi de la la 30 la 320 metri, deasemenea oferindu-se sisteme de mici dimensiuni, de mărimea unei doze de suc, cu lungimea de 10 și 15 metri, extrem de ușor de folosit, pentru utilizare generală.

Armata Română își poate îmbunătăți dotarea și, implicit, mări capacitatea de luptă prin adoptarea pe scară mai largă a explozivilor plastici, a fitilului detonant și a mijloacelor moderne de inițiere, la un preț modic, ținând seama că majoritatea acestor echipamente sunt fabricate în România. Crearea unei încărcături standardizate și ușor de folosit, similară cu M112, de 0,5 kg, va permite infanteristului obișnuit depășirea unor obstacole ce nu necesită intervenția unui genist, mai ales în lupta urbană, lucrări mici de distrugeri (porți, uși, ferestre), imobilizarea și distrugerea vehiculelor neblindate și ușor blindate inamice, precum și suplimentarea mijloacelor genistice de demolări majore. Folosirea fitilului detonant va ușura controlul demolărilor de mari dimensiuni precum și realizarea unor încărcături mici, necesare operațiunilor urbane. Adoptarea amorselor integrate va facilita instrucția, scăzând astfel necesarul de personal genistic înalt calificat.