Dragii moșului, zilele astea am primit o veste ce m-a umplut de bucurie, anume că armata Majestătii Sale Lizica a Doua, se va dota cu o nouă pocnitoare, de origine finlandeză (altă armată al cărei mare fan sunt) numită Fixed Directional Fragmentation Weapon (FDFW), înlocuind astfel modelul american M18A1 Claymore aflata numai în înzestrarea flăcăilor veseli din SAS și introducând-o în utilizarea generală a trupelor. Din câte umblă vorba, este o clonă mult îmbunătățită a modelului sovietc MON-50. Ce-ar putea să mai îmbunătățească la ea, sincer nu știu.

O altă veste bună, sau confirmare a unei vești bune, e că US Army a introdus în dotarea generală a trupelor mina/muniția M2/M3/M4 SLAM (Selectable Lightweight Attack Munition), sculă de mare rafinament și extrem de eficientă când este vorba despre desfăcut ceva conserve pe roți.

Dar să începem cu începutul.

Modelul MON-50 face parte din clasa minelor denumite în general ”Claymore”, după primul și cel mai cunoscut tip, inventat de americani și denumit astfel după o sabie scoțiană de neam prost (inventatorul, Norman MacLeod, era de origine scoțian). Născută din necesitatea de a opri atacurile de tip „human wave” ale infanteriei chineze din războiul din Koreea, având la bază cercetările germane din cea de-a doua cotonogeală mondială (efectul pe care se bazează, Misznay-Schardin, fiind numit după numele cercetătorilor ce l-au descoperit, în mod independent, ungurul József Misznay şi germanul Dr. Hubert Schardin), mina de tip Claymore a fost gândită ca un uriaş cartuş cu alice, menită a oferi în sistem în principal defensiv, folositor infanteriei.

Spre deosebire de modelul american care se putea detona numai electric (de-abia acum 2 ani, după 50 de ani de folosire, a apărut un sistem de declanșare pirotehnic), modelul sovietic (spun ”sovietic” pentru că a apărut în vremea Uniunii Sovietice, fiind actualmente în dotarea tuturor armatelor ex-URSS, inclusiv a celei a Republicii Moldova) poate fi detonat în multiple feluri, electric (având un sistem seismic cu geofon, printre altele), cu fitil detonant și prin diverse sisteme mecanice (percutoarele de tip MUV, cunoscute în Armata Română ca ”percutoare universale de tip PU2”). Astfel, MON-50 devine un mijloc de apărare (și nu numai) extrem de versatil, ușor și eficient, popularitatea acesteia în rândul soldaților ruși fiind imensă. Mina este fabricată pentru export în Bulgaria.

SLAM, pre numele său întreg Selectable Lightweight Attack Munition, produs în serie limitată, între 1992 şi 2002, și reintrodus în fabricație în 2012, acest fursec prezintă nişte caracteristici extrem de interesante, ceea ce-l face dezirabil pentru forţele speciale şi cei din categoria infanterie uşoară, ce cară totul în cârcă şi nu vor să fie confundaţi cu măgarul lui Buridan. Această mină (sau mai bine spus “muniţie”) este compusă dintr-un focos de tip EFP (explosive formed penetrator) şi un sistem multi-senzor de declanşare. Este folosit pentru a distruge blindate uşoare de tip BMP/BTR, avioane parcate, depozite de muniţii şi carburanţi, evitând contactul direct cu inamicul.

Fursecul are 4 moduri de acţiune, prin utilizarea senzorilor proprii, trip-wire, comandă manuală, precum şi sistem de detonare programată cu timer. Tipurile de atacuri sunt “bottom attack”, când mina detectează câmpul magnetic al ţintei şi detonează sub vehicul, “side attack”, acţionând la amprenta termică/infraroșu şi lovind ţinta din lateral, “timed demolition”, cand fixezi cronometru’ şi te cari, precum şi modul “piroman”, adică un sistem de comandă manuală cu fitil, capsă detonantă şi celelalte trăznăi.

Având o greutate de 1 kg şi dimensiunile unei cărămizi mai măricele, capacitatea de penetrare a acestui fursec este de 40 mm blindaj omogen la o distanţă de 8 metri. Suficient pentru a distruge un APC şenilat sau pe roţi din clasa BMP/BTR, un rezervor de combustibil de mici dimensiuni (până la, să zicem, 40-50.000 l), orice avion parcat sau un depozit de muniţii, greutatea şi dimensiunile reduse îl fac extrem de dezirabil pentru orice soldat modern.

Trăgând concluzii din acestea, este clar că tacticile insurgente (IED-urile de diverse tipuri) își găsesc din ce in ce mai mult loc în manualele oficiale de luptă, eficiența lor fiind astfel dovedită.