Undeva în Ucraina

„- Fir-ar doamna mă-ta a dracu, Bărbosule! Te-ai gândit la toate, ai?” gândi bruneta strângând patul Glockului 19 în mână. Lângă ea, blonda dormea ghemuită în simulacrul de sac de dormit. Mai avea 2 ore şi se întuneca. Timp să meargă mai departe.

„- Crezi că suntem Francis Gary Powers, nu?” gândea blonda prefăcându-se că doarme. Cel puțin ploua. Știa că pentru un urmăritor serios nu era nici o problemă să le ia urma în ploaie, dar nu auzise ca ucrainienii să aibe așa talente. Deja aveau în reflexe ce le învățase Bărbosu’. „N-ai să vezi, moșule”

* * *

Pasul Rotunda, jud. Suceava

– Pletosuleeeee! se auzea vocea Bărbosului

– Ce talpa mea jegoasă vrei mă? întrebă chelul scoțând capul de după Mitsubishi-ul alb. Te aud foarte bine, nu-i nevoie să urli în halu’ ăsta…

– A căzut Vampiru’, bufnițele-s pe fugă…

– Și care-i beleaua? Antrenate sunt, echipament au, GPS-urile merg, la ce oră trebuie să fie la primu’ RV? Ai planu’ de zbor?

– Îl am. La 2 ar trebui să fie pe lângă Sărata, așteptăm transmisia radio. Mergem noi doi, Piticu’ și Ovidiu?

– Cu Rinocerbu’? Ok. Instalez DȘK-ul sau aruncatoru’ de 40?

– Pune aruncătoru’. Face tămbălău mai mare.

– Ok boss, spuse Cosmin și se îndreptă spre magazie.

* * *

 Ucraina

Blonda se extrase din sacul de dormit, îl strânse și îl băgă într-un buzunar al vestei de zbor. Porni GPS-ul prins pe mâna dreaptă și așteptă să se inițializeze. Mulțumită de rezultat, își verifică pistolul, bău o gură de apă din rezervorul prins pe vestă și se întoarse spre bruneta ce-o privea.

– Auzi, șopti ea, cum naiba te-ai cunoscut tu cu Bărbosu’?

* * *

 Forchana, Ciad, 7 ani înainte

– Sublocotenent Pătrașcu, știu că ești pilot de Spartan, dar nu așa se face o aterizare! Nu suntem sub foc inamic, se poate ateriza ca pe un aeroport normal!

– Permiteți să raportez, mi s-a spus că sunt rebeli în zonă. Și o pistă prăpădită din pământ bătut nu cred că poate fi numită aeroport normal…

– Nu-ți permit să fii obraznică! Până la noi ordine, ești consemnată în bază! Liber!

Bruneta ieși plină de draci din cortul comandantului. Trecu pe lângă cei doi bărbați sprijiniți de Land Cruiserul ce purta mândru un tun automat cu două țevi. Se înfioră gândindu-se că proiectilele de 23 mm puteau să-i transforme transportorul în fâșii de aluminiu.

– Auzi băi Marmotă, are curișor mișto gagica asta, pe lângă faptu’ că-i descreierată. Dacă e la pat la fel cum e la manșă, e spectacol, ascultă-mă pe mine… spuse cel mai înalt.

– Șefule, e mai pe măsura mea, mignonă… Matale ar trebui s-o pui în poziția aia, mama iedului, sau deasupra… răspunse bondocul.

– Taci băi, știi vorba aia, în pat amândoi au aceeași înălțime…

Fata se întoarse și le arătă degetul mijlociu. Bondocul avea grade de plutonier pe umeri, deci îi era inferior în grad, iar de celălalt nu-i păsa. Era îmbrăcat în civil și avea barbă, deci nu se supunea regulamentelor militare.

– Bagă-ți degetul ăla în nas, pizduș, se auzi vocea bărbosului.

– Nu ești prea politicos, șefule, spuse ea ciudat avertizată de ceva necunoscut.

– Șef îți e ăla care a urlat la tine în birou, nu eu. Eu nu sunt aici și conversația asta n-a existat niciodată, spuse bărbosul scoțând limba la ea. Liber!

Se întoarse să plece. Își dăduse seama cine era. Reporterul de care auzise atâtea. Iar celălalt era transmisionistul cercetașilor, cel care salvase un convoi de refugiați folosind cablu de veioză pe post de antenă radio. Nu mai putea să comenteze nimic.

* * *

Baza RAF Akrotiri, Cipru, 4 ani înainte

– Locotenent Pătrașcu, spuse colonelul, vei executa un zbor spre Homs, în Siria. Vei fi dumneata, comandantul și loadmasterul. Nu te interesează ce transporți, acest zbor nu există în mod oficial. Vei zbura la înălțime foarte mică, sub orizontul radarului, cu transponderele oprite. Ai dreptul să refuzi misiunea. În caz că n-o faci, vei uita că noaptea asta a existat. Ai înțeles?

– Permiteți să raportez, accept misiunea. Nu vă voi dezamăgi, domnule colonel!

– Du-te și verifică planul de zbor. Plecarea este la ora 23. Liber!

Ieși din biroul răcit zdravăn de aerul condiționat direct pe pista fierbinte. Simțea căldura asfaltului încins direct prin tălpile bocancilor, așa că se îndreptă direct spre hangarul în care avea Spartanul ca să prindă un pic de umbră. Se opri la ușă, privind cu mirare la o Toyota Hilux încărcată cu echipament și la cinci oameni în uniforme de deșert. Cu o privire ironică, cel sprijinit de aripa mașinii i se adresă:

– Deci, mândro, rămânem datori c-o șaormă dacă ne lași unde treb’e. Dacă nu, o să ai mult de mers pe jos, spuse Bărbosu rânjind. Ce zici, te descurci cu măgăoaia asta gri?

”Să te fut, șefule” gândi ea, ultragiată de jignirea adusă avionului.

– Ai vrea tu, pizduș, spuse bărbatul rânjind, de parcă îi citise gândurile. Se răsuci și se urcă la volan. Dintr-o singură mișcare, întoarse camioneta și o dădu în marșarier până intră cu totul în cala avionului, oprindu-se în stopperele instalate în podea. Loadmasterul și doi dintre mecanicii din hangar se apucară să fixeze lanțurile de ancoraj. Ceilalți patru membri ai echipei urcară fără un cuvânt și luară loc pe scaunele incomode din pânză. Bruneta urcă în cockpit și începu să încălzească motoarele.

– Au pus pariuri despre ce număr porți la sutien, auzi vocea loadmasterului, un maistru clasa a doua. Șeful lor cică n-ai pe ce să-l pui… Ăștia n-au pic de bun simț?!?

Bruneta se învineți la față și se întoarse, cu o replică ascuțită pe limbă. Privirea ei o întâlni pe cea a Bărbosului, ce transmitea ceva de genul ”hai să te vedem”. Renunță la idee, cuprinsă de același sentiment de pericol iminent pe care-l avuse cu ani în urmă. Omul ăsta nu era un om obișnuit, era clar.

Întunericul se lăsase ușor, avionul fusese verificat, alimentat, motoarele pornite și își luaseră zborul de pe pista încinsă. Ora de zbor trecu repede,  așa că echipajul pregăti aterizarea.

– Unde e pista? întrebă fata pe comandant.

– Nu avem pistă, îi lăsăm pe o bucată de șosea. Privește și învață, locotenente, spuse comandantul zâmbind.

Pilotul alinie aeronava pe axul șoselei și execută o aterizare ca la carte. Chiar înainte de oprirea avionului, Bărbosu băgă capul în cabină și se adresă comandantului:

– Boss, mulțumim de plimbare. Bem sticla aia când ne întoarcem, ok?

– Ok, aveți grijă de voi, să ne vedem sănătoși! răspunse comandorul zâmbind larg.

– Rugăminte, ai grijă de puștoaica asta, văd că-i pricepută, spuse Bărbosu făcând cu ochiul. Am plecat, zbor liniștit spre casă!

Fata întoarse capul ca să vadă bărbatul solid sărind în bena camionetei ca să apuce mânerele mitralierei grele. Șoferul acceleră și mașina se făcu nevăzută în întuneric. Cele două turbomotoare ale avionului își sporiră turația, avionul începu să se miște și în curând erau în drum spre Akrotiri. Din laterala scaunului, comandantul scoase o sticlă de coniac Remy Martin.

– Sper să te întorci s-o bem, idiotule. Nu știu ce te face să-ți pui pielea la bătaie în halul ăsta, spuse el ca pentru sine.

– Cine-i omul ăsta, șefule? întrebă locotenenta.

– Ce nu știi, nu te îngrijorează, puștoaico. Ăsta a fost primul lucru care l-am învățat de la el, răspunse pilotul. Și acum gura, mergem acasă…

* * *

Secuiu, com. Gura Teghii, Buzău, 2 ani înainte

Camionul frână brusc, iar cei din spate săriră repede din el. Era ultimul curs din perioada de instrucție, cel de supraviețuire / evadare, care se zvonea că devenise un chin, după ce ani de zile fusese o formalitate. În umbra recentelor pierderi din Orientul Mijlociu, NATO hotărâse că piloții trebuiau să aibe cunoștințe serioase de supraviețuire. Așa că aviatorii trebuiau să treacă prin ceea ce fusese poreclit „Behind Enemy Lines”, cu căpitanul Grigore în rolul lui Owen Wilson. Locotenentul Surghe încercase să îi pună mâna pe fund locotenentului Pătrașcu, ”din greșeală”, fapt ce o făcuse pe aceasta să-i arate degetul mijlociu.

 – Ți-am zis să-ți bagi degetul ăla în nas, locotenente, se auzi o voce sigură. Toți întoarseră capetele în direcția ei, pentru a descoperi un bărbat solid, cu tuleie nebărbierite pe obraji, purtând o uniformă fără însemne și o vestă cu multe buzunare ce păreau pline și un  toc din care se ivea mânerul unui Glock.

Dintr-un ARO vechi coborî colonelul ce asigura comanda exercițiului. Toată lumea luă poziția de drepți, mai puțin posesorul vocii.

– Căpitan Andronescu, la dumneata nu se aplică regulamentele militare? întrebă colonelul.

– Permiteți să raportez, spuse apelatul, sunt căpitan de numai 14 ore, domnule colonel.

– Și mai ai nevoie de timp ca să te obișnuiești cu ideea, sau cum?

– Nu, primi răspunsul, împricinatul luând poziția regulamentară.

– Regulile sunt simple, spuse colonelul. Trebuie să ajungeți până mâine seară la ora 19 la Întorsura Buzăului la primărie. Veți pleca perechi, la fiecare jumătate de oră. Vă descurcați cu ce aveți prin buzunare. Dacă veți fi capturați, veți avea neplăceri. Căpitan Grigore, preia comanda. Căpitan Andronescu, din moment ce ești rezervist voluntar, ai voie să pleci singur. Întrebări?

– Permiteți să raportez, se auzi vocea Bărbosului, aș vrea ca însoțitor pe locotenentul Pătrașcu. E cam riscant să fii singur în munți.

– Pătrașcu, faci echipă cu Andronescu!

– Am înțeles, domnule colonel! spuse bruneta, privind strâmb la bărbatul solid.

Fură prima pereche care plecă. Prima surpriză plăcută a fost faptul că el își ajustase pasul după al ei, părând că străbate terenul fără efort. Căuta cele mai facile locuri de străbătut, neținând linia dreaptă. Observă că pe mâna dreaptă avea un aparat, ca un fel de ceas mare, pe care-l consulta din când în când.

– Șefule, nu te supăra, ce-i ăla?

– Care?

– Ce ai tu pe mâna dreaptă.

– E un GPS Garmin Forerunner 401. De ce întrebi?

– Nu știam că e voie cu GPS-uri…

– Colonelul a spus să ne descurcăm cu ce avem prin buzunare. Nu e voie cu GPS-uri, dar nu știa ce am eu în buzunare. Ce nu știe, nu-l îngrijorează.

– Bine, dar nu e corect…

– Ce nu e corect?

– Să folosim un GPS și ceilalți nu…

Bărbatul se întoarse și o privi de parcă nu-i venea să-și creadă urechilor.

– Să-mi bag cracu’, spuse el, și aveam așa o părere bună despre tine…

– Și de ce n-o mai ai?

– Hai să mergem, dracului, că ne prinde noaptea în pădure…

– Șefule, am înțeles, sunt proastă. Deci, te rog frumos, luminează-mă!

– Pizduș, tu ce mușchiu’ meu crezi că facem aici?

– Facem un exercițiu de supraviețuire.

– Ok, hai să-ți desenez, poate pricepi. E un exercițiu, adică simularea unei situații reale. Adică dacă pun aia de ne vânează gheara pe noi, n-o să pățim mare lucru. Dacă am fi, teoretic, pe unde m-ai lăsat tu acum doi ani, s-ar lăsa cu chestii amuzante, cum ar fi ceva bătăi, foame, sete, tortură, o mică decapitare, în cazu’ tău ceva violuri multiple. Așa că, dacă nu-ți e cu supărare, voi profita cu nesimțire de orice avantaj îl pot avea ca să mă întorc ok acasă. Nu e corect față de alții? Mă doare fix în clanța ușii de la Prefectura din Baia Mare de treaba asta. Mai bine plânge mă-sa decât să plângă mama.

Fata privi uimită la cel din fața ei. I se părea o enormitate ceea ce auzise, dar știa că avea dreptate.

– Ok, am înțeles. Teach me, Yoda, spuse ea zâmbind.

– Aham, ți-a venit mintea la cap, spuse Bărbosu. Deci, cele două părți ale distracției de azi, pricepeniile și echipamentul. Pricepeniile le înveți pe parcurs, echipamentul e pe vestă.

– Ce conține vesta?

– Pe spate ai un Camelbak cu 3 litri de apă, în buzunare un kit de supraviețuire, compus din cutie, bandă adezivă, busolă de rezervă, fierăstrău sârmă, pătură de supraviețuire, chibrituri, brichetă cu LED, o frontală cu LED, ace de siguranță, ac de cusut cu ață, pastile de purificat apa și niște pungi cu fermoar. În celelalte buzunare sunt rații de la bărcile de salvare, un bivibag, baterii de rezervă pentru GPS, un filtru de apă compact pentru reumplut rezervorul din spate, un cuțit Falkniven A2, iar în toc și lângă un Glock 19 de 9 mm cu două încărcătoare de 17 cartușe și amortizor. Glock-ul l-am modificat cu înălțător și cătare cu tritiu, pentru ochire pe timp de noapte. La mâini am ceasul c-o minibusolă și GPS-ul.

– La ce naiba îți trebuie filtru de apă?

– Pentru că nu stau să fac focul și să car oală după mine s-o fierb. Știi ce înseamnă să te caci împrăștiat din cauza dizenteriei? Aici apa e ok, dar la Dunăre sau prin tot felu de locuri uitate de Dumnezeu pe unde văd că ai tu plăcere să zbori găsești numai apă mizerabilă, pe care e mai bine s-o filtrezi.

– Mda, spuse fata, am multe de învățat…

– Nu te îngrijora asta, dacă n-o știai, este? Ai mîncare, apă, bandaje, ceva pastile, poți să dormi fără să-ți fie frig, ai cu ce să te orientezi. Învață, e pielea ta în joc…

– Corect…

Orele trecuseră repede, găsiseră un brad prăbușit unde Bărbosul imporvizase un adăpost pentru ea, așa că dormise bine, iar a doua zi ajunseseră la destinație. Părea că ruta aleasă îi ferise de patrulele de căutare, așa că ajunseseră primii, spre mulțumirea colonelului.

– Căpitan Andronescu, locotenent Pătrașcu, liber. Felicitări, spuse bărbatul în vârstă, zâmbind.

– Vă mulțumim, domnule colonel, spuse fata zâmbind la rândul ei.

Se retrăseseră spre camionul care-i aștepta iar Bărbosul își scosese vesta și GPS-ul de la mână, punându-le pe ea.

– Până-ți fac rost de una pe măsura ta, o folosești pe asta, spuse el, luând pistolul și încărcătoarele de pe vestă. Comentarii?

– Nu șefule, mulțumesc, spuse fata îmbujorată. Rămân datoare…

* * *

Lângă Sărata, Ucraina

Cele două umbre mergeau aplecate, ciulind urechile la fiecare zgomot. Blonda urmărea indicațiile GPS-ului prins de mâna dreaptă, arătând prin semne direcția. Urmau să ajungă la penultimul punct de întâlnire, unde, dacă aveau baftă, trebuiau să fie așteptate de Dihori. Se apropiară cu atenție, iar bruneta scoase stația radio și șopti în microfon:

– Bufnițele chiamă Dihorii, recepție!

Din aparatul ce-l ținea în mână se auziră două semnale discrete, iar fetele schimbară zâmbete de ușurare. Tresăriră când la câțiva metri de ele o siluetă înfășurată într-un maldăr de zdrențe se ridică de la pământ. Arăta ca un tufiș.

– Ce v-a luat atâta? se auzi șoapta cheliosului. Se răcește cafeaua, ce dracu’…

 Traversarea frontierei fusese lipsită de evenimente. Pe drum li se alăturaseră  Ovidiu și Bărbosu’, Piticu’ monitorizând transmisiile radio din camioneta acoperită cu o plasă de camuflaj.

– Ceva interesant? fusese întrebarea șefului.

– Au găsit niște resturi la 50 de kilometri de aici, acum juma’ de oră, primi răspunsul. Nu se știe de la ce sunt, se presupune că era o dronă de cercetare.

– Bine, hai să mergem acasă. Gagici, v-ați descurcat de minune…