Măgura, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel avea o figură nefericită. Era a doua misiune „oarbă”, în care primise un ordin de marş şi atât. La locul întâlnirii fusese aşteptat de o maşină de teren  în care se aflau un bărbat înalt, blond şi un transmisionist mic de statură şi solid. Acesta se urcase în cabina LAROM-ului, cuplase o staţie radio la portul auxiliar al sistemului de ochire şi instalase o antenă pe cabină. Apoi începuse să cotrobăie prin rucsac, scoţând cele necesare unei căni de cafea.

Blondu’ avea aceeaşi figură nefericită ca şi căpitanul. Ştia că fusese trimis în lumânări, bănuia că se va întâmpla ceva important, dar nu avea habar de detalii.

– Cu ce e încărcată dihania? întrebă el.

– În dreapta sunt rachete cu submuniţii antitanc, răspunse căpitanul. În stânga, explozive clasice. Nu ştiu ce au de nivelat, da’ nu-l văd bine pe ăla care o să le primească în cap, spuse el privind înserarea.

– Şefu’, se auzi vocea Piticului, nu vrei o cafea? Cică peste două ore începe showu’, ar fi bine să-l prindem treji…

„Clar, s-a dus dracu’ disciplina, îşi zise Blondu’, uitându-se urât la sergentul bondoc. Am stat prea mult cu Bărbosu’ şi ai lui. Ar fi cazu’ să mă întorc într-o unitate normală…”

* * *

În apropiere de graniţa româno-ucraineană

Cosmin încercă staţia radio instalată pe maşina ce avea în benă o mitralieră DShK. Ştia că nu putea să facă mare lucru împotriva unui tanc, la nevoie, dar era mai bine decât nimic. Cel puţin putea băga infanteria cu nasul în pământ, oferindu-le cele câteva zeci de secunde necesare fugii pe drumul forestier ce şerpuia în spatele lor.

– Care-i situaţia? întrebă el,

– Vampirul a decolat, aştept să treacă graniţa în jumătate de oră, răspunse Bărbosu. LAROM-ul e pe poziţie, gata de tragere. Să vedem dacă merg automatizările alea de le-am făcut noi.

– Auzi, ce-i cu Blondu’ în ultima perioadă? I s-a făcut dor de unitatea lui?

– De ce zici asta?

– Văd că se cam zburleşte când face Piticu’ miştouri cu noi. La tine sau la restu’ n-are ce să zică, da’ Piticu’ îi e subordonat, cel puţin teoretic. Sunt singuru’ căruia îi dă cu virgulă chestia asta? Pana mea, dacă nu îi place halu’ nostru de disciplină, poate ar fi cazu’ să ne lipsim de serviciile lui.

– Bă, ar fi şi asta o soluţie. Da’ totuşi, e băiat valabil, sau cel puţin aşa pare…

* * *

Deasupra lor, la 1500 metri altitudine, Vampirul trecu graniţa nevăzut şi neauzit de nimeni. Motorul Rotax mergea la cea mai mică turaţie posibilă, făcând aparatul să orbiteze neştiut asupra unui punct deasupra Seletinului. Pilotul porni sistemul de recunoaştere MX-15 şi începu să trimită imagini prin legătura securizată.

* * *

Bărbosu’ urmărea coloana ucrainiană pe ecranul laptopului, calculând ceva pe baza simbolurilor afişate pe imagine. Lângă el, Cosmin calcula ceva pe degete, cu limba scoasă ca un copil mic.

– Auzi mă, ce-i Vampiru’ ăsta, de fapt?

– E un motoplanor IAR 28M2A modificat. I-am pus un Rotax 915 de 135 cai putere în loc de 912. Am antifonat motoru’ şi i-am făcut un eşapament mult mai lung decât ştii tu la AN-2u’ ăla. Tot biloc, are o turelă de observare şi marcare laser şi un sistem de transmisie date. În plus, oxigen şi echipament de supravieţuire pentru piloţi. Strictu’ necesar.

– Păi şi cum dracu’ ţi-a venit ideea?

– Yankeii au făcut o jucărie de-asta în timpu’ cotonogelii din Vietnam. Au modificat un planor să care aparatură de recunoaştere, prin 1970… Cică putea zbura neauzit la 60 de metri înălţime. Noi n-am încercat chestia asta.

– Încă n-am încercat. Cine-i la comenzi, tot zăludele alea două? Că le ştiu în stare să tundă ucrainienii cu elicea…

– Ele, cine dracu’ altcineva? Mai ştii vreun pilot suficient de nebun să se bage în horă cu noi? replică Bărbosu’ cu rânjetul pe buze. Ce facem, dăm drumul la party?

– Fire in the hole, spuse chelul amuzat, privind cum se schimbau simbolurile de pe ecranul laptopului.

 * * *

 Căpitanul Anghel privi cum suprastructura lansatorului se roti şi ridică containerele de rachete. Ştia că era un camion ce fusese în reparaţie capitală, dar nu ştia că este şi posedat de diavol, să se mişte cu de la sine putere.

– Şefule, îi spuse încetişor Blondu’, ia-i pe băieţii tăi şi hai să ne dăm deoparte. Îţi explic eu ce şi cum…

Din containerul drept al lansatorului plecară două rachete, imediat ce oamenii se puseseră la adăpost lângă maşina de teren a Blondului. Imediat, alte trei plecară din containerul stâng.

– Îmi zici şi mie ce dracu’ se întâmplă? spuse mai mult speriat decăt nervos căpitanul.

– Au modificat lansatoru’, îi explică Blondu’. Tot ce înseamnă ochire şi dare a focului e automatizat, trece prin sistemul ăla central ce conţine GPS-ul. Servomotoare, aprinzătoarele de rachete, tot. E telecomandat prin staţia radio ce ţi-a instalat-o transmisionistul meu de pe un laptop aflat la 10 kilometri de aici. Ştiu că ăla primeşte date şi imagini de la o dronă sau ceva avion de observaţie în timp real. Oricum, rachetele tale au capete de dirijare laser, marcarea ţintelor se face tot din zburătoarea aia…

– Să-mi bag… Ce război e ăsta, îmi explici şi mie?

– Nu ştiu, şefule, nu mă bag. Doar văd că dihorii ăştia fac treabă, mai multă treabă decât aş fi făcut eu c-o brigadă de pufarezi, pe bune. Crede şi nu întreba, ştii vorba aia…

Cei doi tăcură privind lansatorul care trimitea în aer rachetă după rachetă. Noaptea ar fi fost frumoasă de stat la poveşti, dacă n-ar fi fost războiul…

– Blondule, eşti acolo sau tragi la aghioase? se auzi din radioul Mitsubishi-ului. Terminat tragerea. Dă-le sticla la oameni şi zi-le că le mulţumim. Misiune finalizată cu succes, toată lumea acasă!

– Asta-i pentru voi, şefule, spuse Blondu’ înmânând o sticlă de Absolut căpitanului. Să vă bucuraţi de ea. Noi ne cărăm acasă…

– Ce să zic, să ne revedem sănătoşi, răspunse căpitanul privind sticla. Urcă în cabina lansatorului şi făcu un semn de rămas bun cu mâna.

Blondu’ se uită la Pitic. Acesta îl privea impasibil, de parcă se aştepta la ceva rău şi ştia cum să contreze.

– Hai acasă, oftă superiorul în grad urcându-se în maşină.