Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Locotenentul O’Keefe se uită din nou în zare și se gândi dacă aproape 100 de oameni pe care nu-i mai văzuse pană acum 24 de ore meritau să-și distrugă cariera militară. Privi în ochii mari și speriați ai copilului de lângă el. Da, merita. Nu putea să-i lase în voia sorții. Sau a Janjaweez-ilor, mai precis. Își îndreptă atenția asupra sergentului Gallagher, care se învârtea pe lângă transmisionistul bondoc. Cel puțin, românii n-aveau întrebări existențiale. Păreau imuni la ce se întâmpla în jurul lor.

– Marmot, what the hell are you doing? întrebă Gallagher.

– Keep calm and carry on, dă-te-n mă-ta, replică bondocul, găurind lingura de plastic cu briceagul.

Introduse un capăt al cablului de cupru prin gaura făcută și il legă zdravăn. Mai dădu o gaură în celalt capăt al lingurii și legă un căpătâi de sfoară, apoi făcu semn bărbatului subțire și aristocratic ce părea conducătorul grupului de refugiați.

– Am nevoie de cineva care să se urce pe craca aia și să lege asta acolo, spuse el.

– Imediat, spuse negrul în română.

Rosti câteva cuvinte în dialectul lor iar un tânăr lung și slab luă capătul cablului și îl legă în locul indicat. Bondocul bătea deja un țăruș de lemn în pământ, de care legă celălalt capăt al cablului izolat de împământare printr-o altă lingură de plastic. Capătul de jos fu legat rapid la mufa de antenă a stației radio AN/PRC117. Roti două butoane, introduse frecvența și stația se trezi la viață.

– Avem radio! urlă el.

* * *

Cu 24 de ore înainte, patrula locotenentului O’Keefe, compusă dintr-un blindat Piranha și 3 Toyote Land Cruiser, respinsese un atac al milițiilor Janjaweed asupra unui grup de refugiați. Atacată din toate părțile, patrula făcuse un cerc protector în jurul refugiaților iar blindatul primise două grenade reactive ce distruseseră sistemul  radio și două roți de pe partea stângă. Vestea bună era că pierderile nu erau prea grave. Un Land Cruiser cu echipaj din români și ciadieni își folosise tunul automat de 23 mm pentru a-l scoate din belea. 2 ciadieni murisera iar celorlalți rămași, un negru și doi români, nu le era moale. Irlandezii aveau și ei 3 răniți. Cel puțin civilul ăla care făcea mișto de toți părea bine pregătit ca medic. Cei șase răniți stăteau întinși la umbră, supravegheați de două negrese tinere și de bărbatul înalt cu ținută aristocratică.

Locotenentul irlandez încercă să se hotărască dacă să se adreseze sergentului român sau să tacă  dracului din gură. Își dădea seama că liderul neoficial al românilor era civilul cu aparat de fotografiat, dar voia să respecte ordinea militară. Trebuia să se hotărască ce vor face, pentru că rezervele de muniție, apă, hrană și echipamente medicale erau aproape terminate.

* * *

Răzvănescu se adresă direct Bărbosului:

– Șefu’, muniție canci, apă și haleu mai avem pentru azi, medicamente și bandaje nu mai sunt, vestea bună e că Marmotă a făcut stația radio. Am cerut ajutor, da cică e furtună de nisip și nimic nu zboară pentru 48 de ore…

Bărbosu privi încruntat cerul senin.

– Auzi bă Mariuse, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Sergentul major se uită întrebător la el.

– Șefule, trage-te la umbră, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video pe tabăra improvizată și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Pariurile din camera răcită de aer condiționat fuseseră date peste cap de manevra curajoasă a Land Cruiserului ce pusese pe fugă șatra de Janjaweezi. Cei ce urmăreau monitoarele ce afișau imaginile transmise de drona ce se rotea asupra unui punct uitat al Africii nu mai văzuseră niciodată un așa curaj nebun. Dar trebuiau să recunoască, manevra fusese extrem de eficientă iar servanții foarte bine pregătiți. Colonelul Franklin înjurase admirativ, ceea ce pentru un veteran ca el, ce începuse ca un simplu soldat în Panama în 1989, era mare lucru. Bennett, tipul de la OGA, ridicase întrebător o sprânceană. Cererea de ajutor transmisă de patrulă fusese înregistrată cu 6 ore înainte.

– Send care package, spuse simplu colonelul. Sergentul de serviciu ridică receptorul telefonului și formă un număr.

– Green light for care package. Load the plane!

Pe pista arsă de soarele ce se ridica din ocean, un CASA 212 alb, lipsit de orice marcaj, își coborî rampa din spate și fu încărcat cu câteva palete înfășurate în plase rezistente. Cei doi piloți și load master-ul își luară locurile în avion după ce primiseră planul de misiune. Ciorici, copilotul ucrainean, avea o misiune specială ce-l făcea să zâmbească amuzat.

* * *

Hatab Djimeze, granița Ciad-Sudan

Patrula profitase de acalmie pentru a săpa poziții defensive. O rețea de tranșee brăzda acum coasta dealului cu puncte întărite în jurul blindatului și a mașinilor. Celor 3 Toyote ale patrulei li se alăturaseră încă două, lăsate în urmă de Janjaweezii care fugiseră. Una era avariată și cei care aveau idee de mecanică roiau în jurul ei, iar celeilalte i se cârpiseră cauciucurile sparte și fusese repusă ușor în funcțiune. Partea bună era că ambele aveau montate în spate mitraliere KPV de 14,5 mm, ceea ce sporise puterea de foc a grupului. Găsiseră și ceva muniție, dar nu prea multă, ce fusese distribuită rapid printre membrii patrulei.

Bărbosu’ vizitase răniții, schimbase ceva bandaje și înlocuise perfuziile de glucoză și Ringer ale conductorului irlandez, rănitul cel mai grav. Africanul înalt și aristocratic își lăsă capul și șopti ceva ce semăna a rugăciune. La final, făcu semnul crucii asupra rănitului și i se adresă celuilalt, ce cotrobăia prin rucsacul plin cu echipament medical:

– Nu știm cum vă vom putea mulțumi vreodată, dar sper ca Domnul vă va răsplăti pentru tot binele ce l-ați făcut aici, domnule.

– Ar fi bine ca Domnul să ne trimită măcar niște apă și mâncare, pentru că ăia mici nu mai rezistă mult, spuse Bărbosu’ arătând spre copiii ce se strânseseră ciorchine la umbră și îngânau un cântec lent. Da’ chiar, unde ai învățat românește?

– Am făcut facultatea de construcții la Cluj, cu bursă dată de statul român, apoi am lucrat la o fabrică de ciment în Port Sudan, construită tot de români… Până acum 25 de ani, a fost cât de cât bine, apoi a venit al-Bashir la putere și lucrurile au început să fie rele… Mai întâi cei din Sud, apoi noi, în Darfur, mai nou și cei din Kordofan…

– Mda, zise Bărbosu’, prea mult sânge, prea mult rău…

Apariția avionului zburând la rasul ierbii și legănându-și aripile îi luă pe amândoi prin surprindere. Bărbosu’ o luă la fugă urlând:

– Marmotă, 121,5 MHz, 121,5 MHz!

Bondocul introduse rapid frecvența pe tastatura stației radio iar din difuzor se auzi înfundat:

– …FOR patrol, EUFOR patrol, prepare for airdrop, prepare for airdrop, please! Mark the dropzone!

– Unidentified aircraft, we prepare for airdrop, I throw smoke, over!, spuse Bărbosu’ în microfon aruncând o grenadă fumigenă în apropiere.

– EUFOR patrol, I eyeball red smoke, I eyeball red smoke, over!

– Unidentified aircraft, that’s correct, replică Bărbosu’.

Avionul făcu un cerc larg, aliniindu-se cu vântul în față la o înălțime de vreo 50 de metri, iar pe rampa din spate ieșiră 6 paleți ai căror parașute se deschiseră imediat, frânându-le căderea spre pământ. Aterizară la mai puțin de 100 metri de blindatul avariat, înconjurând grenada ce încă fumega.

– Unidentified aircraft, six pallets received, thank you very much, spuse Bărbosu’ în microfonul stației. Nu știu cine ești, moșule, da’ sper să te întâlnesc vreodată să-ți dau o bere, mai spuse el.

– Vezi ce-ți doriești, că se împliniește, bozgore, se auzi din stația radio.

– Rateu, șoldovene, în Dobrogea m-a născut mama, spuse Bărbosu rânjind. Da’ e clar, dacă știi cine suntem, știi și cum să dai de noi. Suntem datori cu o băută, dacă ne-om întoarce întregi, și să știi că ne ținem de cuvânt. Zi-le și celor care te-au trimis că le mulțumim și că le suntem datori.

– Roger that, se auzi din stația radio. Să ne vedem sănătoși!

Membrii întregi ai patrulei precum și cei câțiva bărbați africani desfăcură plasele de pe paleți și inventariară conținutul. Apă, mâncare, hrană specială pentru copiii malnutriți, două stații radio, truse medicale, o trusă completă pentru mecanici într-un cufăr de plastic, muniție pentru arme și mitralierele grele, muniție pentru tunurile automate și cireașa de pe tort, patru rachete antiaeriene portabile. Bărbosu se uită la Răzvănescu:

– 4 ore, spune-le și irlandezilor. În patru ore se lasă noaptea, să facă tot posibilu’ să o întindem de aici. Cârpiți tot ce puteți la mașini, încercați să faceți și țestoasa și să plecăm dracu’ de aici, că mi s-a acrit.

* * *

Condus de blindatul irlandez, convoiul se puse încetișor în mișcare. Pe șase roți, ”țestoasa” nu putea atinge o viteză mai mare de 40 km pe oră, așa că Land Cruiserul ce căra tunul automat de 23 mm fusese lăsat în ariergardă, fiind cel mai puternic mijloc de foc în afară de Oto Melara de 30 mm din turela blindatului. Răniții fuseseră instalați în blindat, iar refugiații se înghesuiseră unul peste altul în cele cinci camionete de teren și pe ”țestoasa” ce înainta acum încet. Legătura cu baza fusese reluată, iar trei elicoptere de asalt și unul de transport se îndreptau spre ei, pentru a prelua răniții și a asigura protecția convoiului.

Pe cele două scaune ale tunului automat de 23, Bărbosu și Răzvănescu priveau noaptea care se lăsa ușor.

– Am scăpat ieftin, șefule, spuse sergentul major de pe scaunul din dreapta. Chiar am scăpat ieftin…

– Șase răniți, doi morți, nu-i prea ieftin… Sper să se facă bine băieții, să nu ducem post-mortem acasă, că nu vreau să fiu în pielea ăluia care-o să anunțe familiile…

– Dacă nu erai tu, era mai rău. Unde-ai învățat medicina asta, că nu se pupă cu nimic din ce-am văzut eu până acum?

– Mi-a dat Dumnezeu oameni buni pe lângă mine, de la care am avut ce învăța. spuse Bărbosu. Și m-au învățat bine, se pare…

– Lasă, că și tu ai fost elev silitor, se vede, spuse sergentul zâmbind. Hai să mergem acasă, le rezolvăm noi pe toate.