Medicale: Ditch medicine

„For wounded soldier who sees his strength ebbing into the warm pool of liquid by his side and seeks relief from his pain by crushing the blades of grass in his hands, thoughts are of family never to be seen again and aid from whatever quarter he can find it. Ditch medicine – the difference between life and death – often starts with a thud of a pair of boots landing beside the soldier and PHCP simply grasping his hand and peering into his ashen face”

Hugh L. Coffee – Ditch Medicine

Închipuiţi-vă că aveţi de asigurat îngujirea medicală într-un mediu cum este cel din clipul de mai sus. Nu neapărat din cauza unui conflict armat, ci mai degrabă din cauza unui cutremur cum a fost cel de sâmbătă. Clădiri dărâmate, lipsă apă curentă şi energie electrică, servicii de urgenţă mult suprasolicitate, mai ales de idioţi care sună nu să raporteze cazuri de urgenţă, ci ca să întrebe ce să facă, în loc să se pregătească din timp, ca să cităm pe flăcăul ăsta. Ce veţi face?

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.

Nu sunt medic şi nici nu voi fi vreodată. Nu voi petrece , la 40 de ani ai mei, încă trei pentru a face o postliceală sanitară doar ca să am dreptul legal de a pune o perfuzie. Nu sunt fan al Oliviei Ştir sau cum morţii mamii ei o cheamă pe tuta aia care a declarat ca vaccinurile provoacă autism. Ceea ce ştiu şi pot e prim ajutor. Asta mi-a plăcut, asta fac. Dacă voi avea ocazia, voi urma un curs de paramedic, dar nu-mi voi face o meserie din asta. Îmi ajunge voluntrariatul.

Asta a fost disclaimer-ul.

Consider că un curs autorizat de prim ajutor, că e făcut cu flăcăii mei de la SARS, cu oricare alt ONG sau cu Crucea Roşie (care ar trebui să fie mult mai activă în pregătirea populaţiei pentru cazuri ca inundaţii, cutremure şi alte asemenea, dar doarme în bocanci) trebuie să stea la fundamentul oricărei pregătiri medicale şi să facă parte din cultura generală a oricărei persoane, începând cu vârsta de 6 ani. La fel ca scrisul şi cititul, utilizarea unei arme (aici incluzând măsurile de siguranţă)  utilizarea unei hărţi şi orientarea în teren. Sunt cunoştinţe de bun simţ, pe care ar trebui să le aibe oricine.

În cazuri precum cel de sus, unde principala problemă care se pune este supravieţuirea imediată, din varii motive, utilizând un echipament extrem de limitat (îmi voi umple rucsacul cu cele trebuincioase, kitul medical va fi unul mic), voi improviza. Nu poţi, efectiv, căra o sală de operaţii într-un rucsac. Deci, pe de o parte, va trebui să am cunoştinţele medicale necesare, iar pe de cealaltă parte, să recurg la improvizaţii. Deci, dacă pot lipi rănile cu SuperGlue, utiliza crengi pe post de atele şi folosi o jachetă înfăşurată pe post de guler cervical, o voi face. Treaba mea nu e să fac operaţii pe creier, ci să-i acord o şansă în plus ca să ajungă la un adăpost/spital/medic. E medicină făcută pe genunchi, nu neurochirurgie.

De aceea îmi sfătuiesc cunoscuţii să urmeze un curs de prim ajutor cât mai complet, ca fundament al pregătirii medicale. Apoi urmează, aşa cum am zis şi aici, toate celelalte. Pentru cei cu timp liber, voluntariatul la un Serviciu de Ambulanţă (SABIf-ul din Bucureşti are 1000 de voluntari, am văzut că şi SAJ-ul Bistriţa Năsăud recrutează, poate mai sunt şi alţii, nu ştiu) poate fi o bună oportunitate de practică şi învăţare continuă, sub supravegherea profesioniştilor. Pentru cine are chef de citit şi stăpâneşte bine engleza, aici şi aici găsiţi nişte cărţi interesante. Dar, repet, trebuie să ştiţi ce faceţi, nu că „bre, nu respiră, îi găuresc eu traheea că aşa am văzut în filme”.

Concluzia? Pregătiţi-vă. Cursuri, voluntariat, lecturi. Poate n-o să vă folosească, dar de stricat, n-o să strice.

 

Laborator

atentate-teroriste-in-belgia„Tu ai trece, doar ai trece pe lângă un rănit?

Bă musiu, bă mister, bă herr, bă fratele meu, un’ te doare bă? D-al cui eşti tu? Hai că sunt lângă tine, rezistă, că trebuie să apară vreunul mai priceput ca mine şi să-ţi facă ceva ca să scapi…

Măcar atât, dacă de mai mult nu e de unde.”

Iulian Iamandi

Dragii moșului, azi avem laborator. Degeaba facem cursuri dizertații și alte asemenea, tot ajungem la adevăru’ zicalei „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoară”. Deci azi avem laboratoru’ de ce tre’ să facem în caz de belele. În acest caz, ținând seama că o imagine face cât o mie de cuvinte, v-a pregătit fratili vostru un platouaș cu bunătăți, numa’ bun de vizionat la orice oră din zi sau din noapte, până se întipărește de retină și de creier.

1. Ca să începem bine, o dedicație pentru vitejii de fotoliu, marii jucători de CounterStrike (în general, airsofterii sunt mult mai cu capul pe umeri, știu că o lovitură doare al dracu’): flăcăi, în real life (aia pe care n-o aveți voi, fiind lipiți cu fundurile de scaun, în fața calculatorului), de la un frag SE MOARE. Adică nu te mai ridici de jos, pentru că te-ai găsit în partea greșită a țevii și nu în fața monitorului, iar urâtul ăla din față a mișcat prima falangă a degetului mai puțin de un centimetru. Deci, pentru toate specimenele astea, dedicație specială:

2. Pentru o victimă întinsă pe jos, procedura de resuscitare cardio-pulmonară (masaj cardiac) este exemplificată în videoclipul următor. Pentru cei ce nu înțeleg prea multă engleză (deși mi-e greu să cred că există asemenea uameni), raportul este de 30 de compresii toracice la 2 insuflări. Și nu vă fie frică să-i rupeți coastele, oasele rupte se vindecă, moartea este netratabilă.

3. În caz de răniri/hemoragii, este recomandabilă folosirea unor mânuși de cauciuc (ținute în buzunar într-o capsulă de plastic provenită de la ouăle Kinder), pentru eliminarea riscurilor de boli transmisibile prin sânge, iar procedura este foarte simplă: se ia o bucată de material textil (curată, de preferință) și se apasă cât mai puternic cu ea pe rană. În general, 10 minute de presiune sunt suficiente pentru a opri orice sângerare. În caz de hemoragie masivă și amputări, se pot folosi garourile, fie improvizate, fie cele elastice sau mecanice ce încep să apară și la noi pe piață.

4. Confortul psihologic al victimei poate fi realizat de oricine. Înseamnă simplu să te așezi lângă și să vorbești cu ea, să știe că nu e singură acolo. Pentru un om rănit, speriat și plin de gânduri negre („fir-ar al dracului, uite cât sânge curge din mine, o să mor aici”) înseamnă mare lucru să vadă pe cineva lângă el.

Pentru cine este interesat de un curs de prim ajutor făcut pe bune, îl pot recomanda pe cel ce m-a învățat pe mine, formator certificat ERC (European Resuscitation Council) și medic urgentist la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, doctorul Radu Berca, pe care îl puteți contacta la tel. 0763.495.158 sau la e-mail dr_bercar@yahoo.com.

Finalul îi aparține tot lui Iulică:

„N-o să se sfârşească, dar măcar să nu trecem cu gulerul ridicat şi privind înainte.”

First responders

Paris, 2015

Paris, 2015

160 de minute. Acesta a fost intervalul de timp de la începerea atacului terorist de la teatrul Bataclan din Paris şi momentul intervenţiei echipelor de salvare pentru evacuarea şi tratarea răniţilor. Ceva mai mult de 2 ore şi jumătate.

Atacul de la Paris exemplifică una din caracteristicile loviturilor teroriste caracterizate prin folosirea armelor de foc şi luărilor de ostatici: echipele medicale nu pot interveni în ajutorul răniţilor decât după neutralizarea ameninţărilor active, exemplu teroriştii însăşi. În acest caz, se reliefează o întrebare: pot asigura civilii prezenţi în mulţime, eventual printre ostatici/răniţi, prim ajutor medical şi nu numai?

Recentul Război Global împotriva Terorismului a adus în lumină o serie de tehnici şi proceduri de prim ajutor simple şi eficiente, bazate pe o cercetare ştiinţifică riguroasă şi sistematizate sub numele de Trauma Combat Casuality Care, ceea ce a dus la scăderea deceselor pe câmpul de luptă. Principala cauză a deceselor evitabile, în proporţie de 90%, s-a dovedit pierderea incontrolabilă de sânge, iar tehnicile de stopare a acesteia (introducerea turnicheţilor/garourilor mecanice de tip CAT şi a hemostaticelor de ti Celox sau QuikClot) au căpătat o dezvoltare şi o extindere fără precedent.

Structurat pe trei stagii, TCCC se împarte în 1.” îngrijire sub focul inamic”, 2. „asistenţă medicală tactică”, asigurată de o persoană cu pregătire (medic sau sanitar) odată ce victima a fost pusă la adăpost, dar nu a fost evacuată ambulanţier şi 3. „asistenţă medicală în ambulanţă”, odată ce victima este în drum spre spital.

Adaptarea sistemului TCCC pentru civili s-a făcut prin introducerea unor tehnici simple, aplicabile de către persoane cu o pregătire medicală minimă. În primul rând, la punctul 1, grija nu este de a acorda îngrijiri medicale, ci de a muta victima, pe cât posibil într-o zonă mai sigură, ferită de privirile atacatorilor. În această fază, singura procedură medicală se rezumă la aplicarea unui garou pentru stoparea hemoragiilor la membre. Majoritatea procedurilor medicale pot fi executate odată ce victima a fost pusă la adăpost şi pericolul unui nou atac s-a atenuat, implicând că o barieră fizică (zid, uşă, etc.) s-a interpus între atacator şi victimă, aflată împreună cu cel ce acordă primul ajutor.

În faza a doua, se pot aplica bandaje compresive pentru stoparea sângerărilor, suplimentând garoul sau turnichetul aplicat, se pot elibera căile aeriene prin debridare (curăţare), se pot bloca găurile din peretele toracic, cauzatoare de pneumotorace (implozia plămânului cu dificultăţi de respiraţie), prin aplicarea unor bandaje ocluzive (eventual improvizate din folie de plastic şi bandă adezivă), sau se pot schimba poziţia victimei pentru a întârzia / încetini o hemoragie internă abdominală sau craniană.

Faza a treia, cea a îngrijirilor medicale în drum spre spital odata ajuns în ambulanţă, este faza profesioniştilor. Singurul ajutor care se poate da în această fază este informaţia corectă şi cât mai completă despre rănile suferite de victimă dată echipajelor medicale.

Cu toate că rănile suferite într-un atac terorist nu se compară prea mult cu cele suferite de soldaţi în luptă (să nu uităm că majoritatea soldaţilor poartă cască şi vestă antiglonţ, pe când un civil care se duce într-un club nu are aşa ceva), logica elementară spune că este recomandabilă o minimă pregătire medicală pentru orice eventualitate.

„Invatati sa fiti oameni, nu oi!”

Dragii moşului, ideea de mai sus îi aparţine bunului meu amic Micuţu’. Mesajul complet, postat pe pagina lui personala de feisbuc, este:

„Vad multa lume ca isi schimba poza de profil, unii se panicheaza, altii vor sa se faca ceva, suntem revoltati, etc. Pai ma tatii ma, e simplu: daca nu ai acces la a te antrena si invata sa folosesti o arma, invata sa pui un Bandaj, invata un pic de prim ajutor, invata sa porti la tine o trusa minima cu un turnichet si vreo doua pansamente, invata ce trebuie sa comunici cand suni la 112, invata sa analizezi o situatie si sa iti tii panica sub control. Orice secunda conteaza, nu trebuie sa fie un atentat sau un incendiu neaparat, poate sa fie un accident stupid (da, accidentele sunt stupide in general).
Dar repet, orice secunda conteaza, orice mic ajutor dat cuiva sau tie insusi poate face diferenta intre viata si moarte.
Exista internet pentru motive superioare de a-ti pune selfi-uri si ce ai mancat azi, exista site-uri dedicate, videoclipuri, cursuri online. Exista asociatii, carti, exista Oameni care sunt doritori sa te investe lucrurile astea, de multe ori gratis, trebuie doar sa vrei.
Incetati sa va mai plangeti, incepeti sa ganditi proactiv, incepeti sa aveti un bagaj minim de cunostinte, o trusa minima. Diferenta sta in cele cateva secunde, secunde care fac diferenta intre o poveste de spus la o bere cu prietenii si familia sau o stire de la ora 5….”

Dincolo de faptul că este o postare plină de bun simţ (în adevărata definiţie a expresiei, acel common sense anglo saxon), mi-a atras atenţia asupra altui aspect, ceea ce iar în engleză se numeşte situational awareness, simţul situaţiei sau atenţia la ce se întâmplă în jurul nostru. Este mult mai probabil să vezi pe trecerea de pietoni oameni cu nasul afundat în telefoanele mobile, ce traversează fără nici o asigurare, eventual sar în faţa maşinilor fără să se gândească la cel de la volan, care probabil are şi el altă treabă (visat cu ochii deschişi, dezlegat integrame, transmis sms-uri) decât să fie atent la ce se intâmplă pe drum. Sau câţi oameni îşi mai păzesc astăzi buzunarele, ştiind să facă diferenţa între un grup de pensionari arţăgoşi că n-au locuri libere în autobuz (threat level – green) şi un stol de „broneţi” cât dulapul cu vădite intenţii agresive? Se pare că toată viaţa cotidiană s-a concentrat în acele nenorocite de telefoane…

Nu mai vorbesc de plăcerile aduse de valul de refugiaţi, pentru care trebuie să le mulţumim doamnei Merkel şi minunatului domn Hollande, care s-a declarat ieri în război cu ISIS. Care război, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, când tu şi predecesorii tăi v-aţi pus capră în faţa arabilor, scuipând pe obrazul lui de Gaulle şi pângărind memoria miilor de soldaţi americani care îşi dorm somnul de veci pe câmpurile de batălie din Franţa, murind acolo ca să vă elibereze de germani? Ce-ar zice un preşedinte ca Eisenhower sau Reagan (nu caricatura care e acum la Casa Albă), nu v-ar bate obrazu’?

Pentru a exemplifica diferenta între un om neantrenat şi unul care a primit 2 ore de pregatire în prim ajutor, priviţi următorul clip, realizat de poliţia din Westminster, California:

Concluzia nu poate fi mai bună decât ce-a spus Andrei şi am citat eu în titlu:

„Invatati sa fiti oameni, nu oi!”

Medicale: back to basics

Prim ajutor

Prim ajutor

Dragii moșului, azi vom bârfi pe teme medicale. Nu numai despre cum se repară cei din șatră, ci mai ales cum se face pentru a-i menține într-un chef de cotonogeală maxim și cum să se repare mult mai repede.

Unul dintre avantajele voluntariatului meu într-o echipa de cautare-salvare (echivalentul urban al Salvamontului) este contactul cu niște oameni extrem de bine pregătiți și mai ales entuziaști în meseriile lor, ce încearcă pe cât posibil să fie la curent cu ultimele noutăți în domeniu, ceea ce se traduce prin multe vieți salvate. De unde rezultă că mereu sunt pus (nu că nu mi-ar place) să actualizez ceea ce știu și să învăț lucruri noi.

Pentru a stabili datele problemei, majoritatea grupărilor insurgente iau naștere și acționează în zone izolate, cu relief accidentat, de obicei împădurite sau în cartierele sărace ale orașelor din lumea a 3-a. De aici rezultă câteva probleme pe care le vom dezbate în continuare.

1. În primul rând, o stare bună de sănătate se obține cel mai simplu prin prevenirea bolilor. Un trup slăbit de boli digestive (dizenterie, holeră), pulmonare (gripă, TBC) nu va da niciodată un randament bun în luptă. Unul dintre cele mai bune manuale de medicină, Where is no doctor (pe care o gasiți pentru download aici), scris pentru a fi utilizat de persoanele fără pregătire medicală specifică, evidențiază importanța igienei personale, a odihnei suficiente, a sterilizării apei de băut și a unei alimentații cât de cât echilibrate. Prin igiena personală se previn bolile de piele și tifosul (răspândită prin păduchi și purici), prin sterilizarea apei (contrar multor tehnici moderne, cea mai eficientă este fierberea apei) și prin gătirea corespunzătoare a alimentelor sunt eliminate bolile digestive, febra tifoidă și dizenteria, iar o alimentație echilibrată, ce trebuie să cuprindă ceva verzituri și carne, va evita boli ca scorbutul și va asigura necesarul de vitamine și proteine necesar unei bune funcționări a organismului. Un pic de atenție este necesară pentru a nu consuma în exces carnea slabă, ce duce la așa numita ”otrăvire cu proteine”, o formă de malnutriție caracterizată prin absența nutrienților găsiți în grăsimi și carbohidrați, semnalată de simptome precum oboseala, diaree, dureri de cap, o tensiune scăzută a sângelui și un puls slab.

2. Un curs de prim ajutor de tip FACT (First Aid and CPR Training) sau WFR (Wilderness First Responder), ce implementează ultimele protocoale în domeniu (în Europa, ERC 2010) va asigura toate cunoștințele de bază, punând accent pe tehnicile expeditive și mijloacele improvizate de tratament al traumelor, reducând astfel nevoia de echipament medical specializat, în același timp asigurând protecția victimelor împotriva factorilor de mediu și a problemelor cauzate de aceștia (hipotermie, hipertermie, șoc termic). Binențeles, tehnicile specifice pot fi aplicate atât pe membrii șatrei proprii, cât și pe alții, câștigând astfel bunăvoința populației locale. În pozele de mai jos aveți exemplificat certificatul de competențe al subsemnatului, pe care trebuie să-l reactualizez prin luna aprilie. :D

3. În urma cercetărilor statistice în GWOT (Global War On Terror) s-a stabilit ca majoritatea urgenţelor medicale pe câmpul de luptă se încadrează în trei mari categorii, anume hemoragii ale extremităţilor (braţe, picioare, cap) – 60%, răni toracice / pneumotorace sufocant – 33% şi obstrucţii ale căilor aeriene – 6%. Toate celelalte cauze luate la un loc reprezintă mai puţin de 1%. Prima categorie se rezolvă foarte simplu prin presiune directă și/sau garou (ultimele protocoale au recunoscut eficiența acestui străvechi mijloc medical), cea de-a doua prin pansament ocluziv al peretelui toracic și decompresie, iar ultima, simplu, prin aspirare și îndepărtarea corpilor străini. În caz de răni grave la nivel facial sau cranian, se pot folosi sonde nasofaringiene din cauciuc moale. Toate aceste tehnici primare se încadrează în Suportul Vital de Bază (Basic Life Support – BLS) ce este predat în cadrul cursurilor de prim ajutor menționate mai sus.

Concluzionând, mai mult de 80% din nevoile medicale ale unei celule insurgente (triaj, răni, fracturi, afecțiuni produse de factorii atmosferici) pot fi asigurate de membrii proprii, ce pot fi instruiți folosind cursurile Crucii Roșii internaționale sau a unor medici simpatizanți, care pot asigura restul de 20%. Antrenamentul este simplu, rapid si eficient, ducând astfel la majorarea capacității de luptă.