Brace yourself, winter is coming!

pw8brslBăgând linguriţa într-o caserolă cu îngheţată, nu pot să nu mă gandesc, ţinând seama de răcoarea de afara (cică-s 10 grade Celsius), la faptul că vine iarna,fraţilor! Drept pentru care, astăzi vom discuta despre chestii specifice sezonului rece.

Luând la puricat diversele manuale pentru cotonogeală pe timp de iarnă, printre care şi VinterSoldat al armatei suedeze (dacă nici ăştia nu se pricep la război în condiţii de frig, atunci nu ştiu cine s-ar mai pricepe), cele mai mari probleme stipulate in doctrină (ceva ce Armata Româna n-am auzit să aibe, deşi avem 5-6 luni de iarnă pe an, practic) sunt echiparea şi afecţiunile specifice.

Echiparea soldatului pentru luptă pe timp de iarnă se face prin folosirea unui sistem de îmbrăcăminte compus din mai multe straturi subţiri, aerul dintre straturile textile fiind cel mai bun izolator (un foarte bun exemplu fiind sistemul american ECWCS, compus din 7 straturi), care pot fi combinate în funcţie de temperatură, umiditate şi nivelul de efort, un post de santinelă în ploaie la o temperatura de +5grade (static, umezeală mare şi temperatură rezonabilă) fiind diferit de o căţărare pe gheaţă la -20 de grade (nivel mare de efort, nivel de umezeală redus şi temperatură scăzută).

Afecţiunile principale produse de condiţiile de mediu specifice sezonului rece sunt degerăturile, hipotermia şi ceea ce se numeşte „picior de tranşee”.

1. Degerăturile sunt leziuni ale ţesuturilor care se pot manifesta doar la suprafaţa pielii sau în profunzime, la nivelul tendoanelor, articulaţiilor şi muşchilor. În cazul degerăturilor grave, lichidul din interiorul ţesutului pielii se congelează, rezultând apariţia cheagurilor de sânge în vasele sanguine şi provocând îngreunarea circulaţiei oxigenului în sânge, esenţial pentru buna funcţionare a ţesuturilor. În aceste condiţii, este necesară o vizită la medic pentru a reduce pe cât posibil daunele provocate ţesutului epitelial.

În funcţie de gravitatea şi ţesuturile afectate, degerăturile se clasifica astfel:

  • Degerături de gradul I – formă uşoară, afectează doar suprafaţa pielii, provocând dureri şi mâncărime. Apar pe piele pete albe sau galbene şi provoacă senzaţie de amorţeală. Nu cauzează daune permanente.
  • Degerături de gradul II – pielea îngheaţă şi devine aspră, însă ţesuturile adânci nu sunt afectate. Apar leziuni închise la culoare, dar care se vindecă în trei-patru săptămâni dacă sunt tratate corespunzător. Pielea afectată este sensibilă şi provoacă dureri la atingere.
  • Degerături gradul III – formă gravă, se remarcă degerături profunde care pătrund până în ţesuturile adânci. Este momentul când muşchii, tendoanele, vasele de sânge şi nervii pot congela, astfel că stimulii nu mai fac corpul să reacţioneze. Persoana afectată este supusă riscului de a-şi pierde permanent membrele sau simţurile, astfel că este necesară intervenţia chirurgicală dacă se localizează cangrena.

Tratamentul se face, în primul rând, prin încălzirea treptată a zonei afectate, în funcţie de gravitate şi trebuie să se evite o perioadă expunerea la temperaturi scăzute, întrucât rănile se pot agrava. Apoi, hainele trebuie scoase şi înlocuite cu unele uscate, iar zonele degerate acoperite cu pături.Procesul de încălzire tebuie să se deruleze treptat, prin urmare se recomandă menţinerea zonelor afectate în apă caldă, la temperatura de 34-37 grade celsius, urmată apoi de aplicarea unui pansament steril. De asemenea, se recomandă administrarea de băuturi calde (nu fierbinţi!), pentru redarea echilibrului termic din interior.

2. Hipotermia este extrem de gravă şi necesită să fim foarte atenţi la semne şi simptome. Hipotermia este o afecţiune în care temperatura corpului scade sub 35° C. Participarea la sporturi de iarna, cum ar fi schi fond, drumeţii, expediţii, etc., poate prezenta, în absenţa măsurilor adecvate, un risc în situaţiile în care temperatura organismului poate scădea la niveluri periculoase. De foarte multe ori epuizarea fizică este un factor care predispune la apariţia stării de hipotermie. În cazul în care se instalează epuizarea şi intensitatea efortului scade, temperatura la nivel central începe sa scada. Frisoanele care apar sunt o modalitate prin care organismul încearcă să genereze căldura. O data cu scăderea temperaturii, pielea va deveni rece şi palida, ritmul respiraţiilor va fi încetinit iar pulsul va deveni lent şi neregulat. Dacă expunerea la frig continuă vor apare slăbiciunea, lipsa de coordonare, somnolenţa, lipsa de îndemanare şi dificultăţi de vorbire (sub 32°C). Dacă scăderea temperaturii corpului continuă, persoana va intra în comă şi apoi stop cardio-respirator.

Tratamentul constă în încălzirea victimei şi uneori poate fi necesară resuscitarea cardiopulmonară. Aceasta trebuie efectuată persoanelor care par moarte deoarece au şanse de succes.

3. „Piciorul de tranşee” este cauzat de expunerea prelungită a picioarelor unui mediu rece şi umed. Se poate întampla si la temperaturi de pana la 15ºC daca picioarele sunt ude in mod constant. Se poate întampla cu picioarele ude pe timp de iarna sau picioare ude in conditii mult mai calde. Mecanismul de producere a leziunilor este: picioarele ude pierd căldura de 25x mai repede decât uscate, deci organismul foloseste vasoconstricţia să încetinească circulaţia periferică în zona picioarelor pentru a limita pierderile de căldură. Ţesutul cutanat (pielea) începe sa moară din cauza lipsei de oxigen şi nutrienţi (substanţe nutritive) şi acumularea de produşi toxici (de metabolism). Pielea este iniţial roşiatică şi putin amorţită, cu furnicături şi mâncărime. Dupa aceasta fază devine palidă şi încreţită, iar în final violet închis, cenuşiu sau albastru. Ţesuturile afectate, în general mor şi se exfoliaza. În cazuri severe, “piciorul de tranşeu” poate sa implice degetele, calcâiul sau întreaga labă a piciorului. Daca circulaţia este restricţionată mai mult de 6 ore, se vor instala afecţiuni permanente. După mai mult de 24 de ore, victima poate să “piardă” piciorul. “Piciorul de tranşeu” afectează permanent circulaţia din zonă, iar aceasta rămâne cu sensibilitate la răni cauzate de frig. Un fenomen asemănător se poate întâlni, în anumite condiţii şi la mâini.

Tratamentul – Prima masură este ca persoanele afectate să iasă din mediul care a cauzat afecţiunea. Continuă cu spălatul cu grija şi uscatul picioarelor, reîncalzire lentă si menţinerea acestora într-o poziţie ridicată. Ţesuturile nefiind îngheţate, ca în cazul degerăturilor severe, picioarele sunt mult mai predispuse la rănire în cazul mersului. Persoanele cu “picior de tranşeu” nu trebuie sa meargă, vor trebui transportaţi cu targa. Dintre simptomele întâlnite sunt durerea şi mâncărimile. Se pot administra calmante ale durerii (ex: Ibuprofen). Prevenirea este cea mai buna abordare a fenomenului. Păstraţi picioarele uscate purtând încălţăminte corespunzătoare. Verificaţi regulat picioarele dacă sunt ude. Dacă picioarele se udă (fie din cauza transpiraţiei fie din cauza mersului/călcatului în apa), opriţi-vă, uscaţi-le şi puneţi şosete uscate. Uscarea periodică, ridicarea şi masajul, ajută de asemenea. Schimbaţi şosetele cel putin odată pe zi si nu vă culcaţi cu ele ude. Aveti grijă la şosetele strâmte care restricţionează circulaţia. Folosiţi pudra pentru picioare cu hidroxid de aluminiu. Alpiniştii de mare altitudine îşi tratează picioarele împotriva transpiraţiei cu o saptamană înainte de ascensiune. Ingredientul activ, hidroxidul de aluminiu, va împiedica transpiraţia picioarelor până la o lună si nu există contraindicatii ale acestui tratament.

Concluzia care se impune este rostită de unul din cei interievaţi în în clipul de mai jos: „If you can fight and survive in extremes of the Arctic, you can survive anywhere in the world.”

 

 

Higher grounds

Dragii moşului, stând la o cafea îmbunătăţită (tovarăşu’ Carolans sa trăiască) şi gândindu-mă ce să pun în rucsac pentru o plimbare prin Retezat săptămâna viitoare, în compania bunului prieten Vulturu’, pentru a asigura asistenţa medicală la Oslea Night Ridge (care vă nimeriţi pe acolo, băgaţi-vă în seamă), mi-am dat seama că am neglijat un aspect fundamental al pregătirii şi echipamentului specific în cazul insurgenţilor: lupta în munţi. Deoarece, în general, insurgenţii ce folosesc zonele montane ca refugiu sau câmp de luptă sunt localnici, deci aclimatizarea, pregătirea fizică şi cunoştinţele despre supravieţuire în teren sunt înnăscute, adversarii, în general flăcăi de asfalt dedulciţi la McDonald’s, vor avea mari probleme. După cum spuneam şi altă dată, una e să fii capră de munte şi alta măgar cu samar.

terrainAşa cum se vede în imaginea de mai sus, armata americană împarte terenul montan în trei nivele de dificultate, primul fiind cel din fundul văilor şi de-a lungul principalelor căi de comunicaţie (cum ar fi pasurile/trecătorile), cel de-al doilea fiind versanţii iar ultimul fiind vârfurile montane. Cele două nivele superioare sunt foarte greu de abordat în lipsa unui antrenament şi echipament specific. După mai bine de 10 ani de luptă în Afganistan (o ţară plicticoasă, plină de pietre, bolovani, munţi şi alte asemenea), yankeii şi-au dat seama ca iarna nu-i ca vara şi că soldaţii lor au nevoie de nişte jucărele care să la ţină oasele întregi. Aşa a apărut, printre altele, trusa/kitul HAM. Denumirea vine de la High Angle Mountaineering, fiind un sistem de echipamente destinate sporirii siguranţei utilizatorului în teren accidentat.

Lăsând miştourile la o parte, orice vânător de munte sau alpinist vă va spune că există câteva lucruri în echipamentul său care sunt numai şi numai ale lui, lucruri ce nu se împrumută nici celor mai apropiaţi prieteni, lucruri de care depinde viaţa sa. Pentru că pe munte, riscurile de accidente grave sunt mult mai mari şi că orice piesă de echipament deteriorată va ceda, mai devreme sau mai târziu, cu consecinţe catastrofale de cele mai multe ori. Aşa că armata americană a dat sfoară în ţară şi Natick Soldier Center a selectat câteva piese de echipament montan comerciale, pe care le-a integrat într-un kit destinat unei grupe de 40 de soldaţi cu instruire minimă in teren montan. Deloc ciudat, majoritatea echipamentelor vin de la liderul de piaţă, producătorul francez Petzl, companie ce a condus domeniul echipamentelor specifice de la formarea sa în 1975. Pe scurt, un kit HAM conţine 40 de hamuri de alpinism, 80 de carabiniere blocante, 80 de carabiniere neblocante, 80 de anneau-uri (chingi de nylon), 40 de dispozitive de rapel, două role de cordelină, două corzi statice de 10,5 mm diametru si 50 m lungime, un dispozitiv electric de tăiat coardă şi un dispozitiv de spălat coarda.

Şi acum să le luăm pe căprării:

Hamul: Petzl Pandion. Un model de foarte bună calitate, simplu, extrem de uşor, foarte flexibil, pentru începători, dar foarte solid, perfect pentru cea fost gândit: utilizarea pentru excursii pe teren accidentat, gheţari şi trasee uşoare de alpinism.

petzl_pandion05_w500Carabiniere: 2 blocante Petzl Attache şi 2 neblocante Petzl Owall, ambele cu o rezistenţă pe axa majoră (de-a lungul carabinierei) de 2,3 tone, fabricate din duraluminiu şi cu o greutate de 80 g pe bucată. Avantajul carabinierelor pară, cum e Attache, este că permite rapelul pe nod semicabestan, fără blocator, opt de rapel sau alte dispozitive.

132284_5947_m2pet211_1

Anneau-uri: 2 bucăţi, din nylon , cu o lungime de 120 cm fiecare şi o rezistenţa la rupere de 2,2 tone.

5161Dispozitiv de rapel: Petzl Reverso 4. Dispozitiv de rapel-asigurare universal, recomandat începătorilor, extrem de simplu şi de eficient, ce nu conţine piese mecanice ce se pot defecta. O greutate de 59 de grame.

228291_7049_lToate cele de mai sus constituie echipamentul PERSONAL al soldatului, ce nu se împrumută, nu se pierde, nu se scapă din ochi. Toate jucăriile enumerate se găsesc la orice magazin de munte din România, costul total al achiziţionării ridicându-se la 600-700 lei.

La acestea se adaugă per pluton 2 corzi statice de 50 m lungime, cu o rezistenţă certificată la rupere de 3,1 tone şi o rolă de cordelină pentru noduri de asigurare Prusik şi utilizări auxiliare.

Pornind de la succesul acestui kit, compania Petzl, în colaborare cu alte firme din domeniu (BlueWater Ropes, Yates Gear, Arc’teryx) a dezvoltat kiturile ACT (assault climbers team) destinat căţărătorilor avansaţi şi kitul SOS (Special Operations System) destinat accesului şi salvării în teren dificil.

Ca supliment, un ham improvizat din coardă, nerecomandat decât în caz de extremă urgenţă: