Little green men

Lui Mihais, unul dintre ”profesorii” mei preferați

Ucraina

Ucraina

Dragii moșului, în lumina ultimelor evoluții de peste granița de nord a României, se conturează o evoluție extrem de interesantă a lucrurilor în Europa și nu numai. Nu comentez chemarea la oaste a cocălarilor amorezați de iPhone, lucru extrem de plâns de aceștia sau articolele scoase de diverși magazioneri ce se bat cu cărămida în piept de ce ar face ei cu Armata Română și nu s-a făcut, că de, tot românu’ e expert în fotbal, manele și (geo)politică. De obicei nu mă bag în chestii de-astea, pentru că nu-mi plac și nu le consider elementul meu. Dar acum e o situație specială.

În opinia mea, ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este continuarea logică a unui joc început acum 50 de ani, în apogeul Războiului Rece. Vestul a crezut că l-a câștigat, dar se pare că a fost numai o remiză, sau o pauză temporară, dacă nu vrem să considerăm că ne aflăm azi în cel de-al doilea Război Rece. Războaiele duse prin interpuși (războaiele de decolonizare din Africa, cel din Vietnam, războiul sovieto-afgan din anii ’80), folosirea gherilelor marxiste palestiniene și vest europene (și terorismul este o tehnică de luptă extrem de eficientă), presiunea dusă de partidele socialiste, influențarea opiniei publice prin ”intelectuali”, ziariști și ziare cumpărate, folosirea ”idioților utili”, toate acestea s-au înscris în gama largă de mijloace de luptă ale KGB-ului sovietic până la desființarea lui, în anii ’90. Dar cum lupul își schimbă părul dar nu și spiritul, FSB-ul, ca moștenitor, a primit și arhivele cuprinzând experiența și planurile operaționale ale fostului KGB.

Răspunsul Vestului a fost unul slab, singurele servicii de informații demne de luat în seamă fiind britanicele MI5 și MI6, într-o mult mai mică măsură SDECE-ul francez și CIA americană. Planuri ca operațiunea Gladio, scoase la iveală în 1990 de Giulio Andreotti, pe atunci premier al Italiei și dezmembrate apoi în toate statele NATO, au lăsat Europa la mâna liderilor socialiști ce au promovat apropierea de Moscova și reducerea cheltuielilor militare. Căderea Zidului Berlinului a adus în ”ograda” NATO un set de țări considerate semi-inamice, ce au fost ”castrate” militar și folosite ca zonă-tampon împotriva unei foste Uniuni Sovietice considerată extrem de slabă.

Răspunsul Moscovei la răspunsul Vestului a fost o lentă, dar permanentă întărire a capacităților informative și militare, promovarea unor politicieni loiali în țările apropiate (Lukașenco în Bielorusia, Yanukovici în Ucraina), precum și căutarea unor aliați de nădejde (tradiționala Serbie, Grecia, Ungaria). Astfel, în anul Domnului 2014, anexarea Crimeei a pus lumea în fața unui fapt împlinit, facilitat de palida reacție a vestului la cele două războaie din Cecenia și la cel din Abhazia, unde trupele georgiene au suferit o înfrângere umilitoare.

Actualul război din Ucraina este continuarea logică a 50 de ani de experiență în domeniul operațiunilor subversive, a războaielor prin interpuși și a stilului hibrid de luptă, unde ocuparea unei părți a teritoriului ”inamic” este mascată sub forma operațiunilor umanitare, iar mijloacele economice și politice sunt folosite pentru întârzierea și slăbirea răspunsului advers. În acest timp, omuleții verzi în uniforme militare, lipsiți de orice însemn dar purtători de Kalașnikov, fac legea în teritoriile ocupate.

Bun venit în a patra generație a războiului.

 

Parles-vous francais?

Dragii moșului, sunt sigur că imaginile din clipul de mai sus vă sunt foarte familiare. Sunt din știrile de ieri, despre atacul de la Paris. Ca să dau cu tifla diverșilor dătători cu părerea din televiziuni, spun ”atacul” și nu ”atentatul terorist” pentru că treaba de ieri, după părerea mea, este o operațiune paramilitară de precizie, un asasinat multiplu cu ținte exacte, dacă vreți echivalentul islamist an unui atac cu drone american.

De ce spun asta? Pentru că în cei aproape 20 de ani cât am avut ca hobby operațiunile ”murdare”, formațiunile insurgente, ”neregulate”, unitățile paramilitare și de gherilă, începând cu partizanii sovietici și SOE-ul englez din cel de-al Doilea Război Mondial, continuând cu războaiele de decolonizare, post-coloniale și civile din Africa (Angola, Mozambic, Katanga/Congo, Guineea Bissau, Sudan, Somalia, Etiopia/Eritreea), războaiele mai mult sau mai puțin oficiale din Indochina (Vietnam, Laos, Cambodgia), terorismul palestinian și terminând cu gherilele marxiste europene susținute de KGB ce ajutau ”lupta de eliberare de sub jugul imperialist al popoarelor din Africa, Asia și America Latină” sau Operațiunea GLADIO a NATO, am învățat că există anumite șabloane, căi de de acțiune sau modus operandi specific unor anumite genuri de grupări insurgente/teroriste/de gherilă.

Pentru a defini termenul, ”paramilitar” denotă o organizație militară sau semi-militară a cărei structură organizatorică, instrucție, subcultură și funcție e sunt similare cu cele ale forțelor armate ale unei țări, fără a face parte în mod oficial/formal din acestea. În România, cel mai bun exemplu de forțe paramilitare au fost Gărzile Patriotice din perioada comunistă.

Întorcându-ne la ziua de ieri, avem un atac relaxat, metodic, secvențial, realizat după un scenariu îndelung repetat, după tipicul forțelor speciale. Analizând echipamentul (hainele aproximativ civile, ”pieptarele” port-încărcător și armele de tip Kalașnikov) concluzia este aceeași – o operațiune bine gândită, în care confortul operatorilor, anonimitatea, capacitatea de discriminare și de eliminare a victimelor colaterale sunt esențiale în planificare. Nu este o operațiune tipică organizațiilor islamiste de astăzi, caracterizate prin atentate (sinucigașe sau nu) cu bombe improvizate din explozivi artizanali sau industriali, ci mai degrabă duce cu gândul la atacul lui Carlos Șacalul asupra Conferinței OPEC de la Viena din 1975 sau la atacurile gherilelor marxiste ca Armata Republicană Irlandeză,  Armata Roșie Japoneză (masacrul de pe aeroportul Lod din Israel în 1972), Facțiunea Armata Roșie germană sau Brigăzile Roșii și formațiunile de extremă dreaptă contolate de rețeaua GLADIO a NATO ce au ucis sute de oameni în Italia anilor 1970-1980 al căror operatori, antrenați de instructori ai KGB sau altor servicii secrete comuniste (StB-ul cehoslovac, Stasi est-german sau DS-ul bulgăresc) deveniseră unii dintre cei mai buni luptători de comando din lume, capabili de a se infiltra și a lovi oriunde în lumea vestică.

Acest atac ridică mai multe întrebări analiștilor de intelligence, prima fiind posibilitatea unei operațiuni de tip ”steag fals” (false flag) menită să atragă Vestul în războiul din Levant de partea regimului Assad (nivelul mult peste medie a pregătirii militare a atacatorilor) sau posiblitatea de creștere masivă a nivelului instrucției, tacticilor și strategiilor militanților extremiști, ceea ce impune o reanalizare a nivelelor de alertă, a strategiilor de răspuns contra/antiteroriste și a politicilor pro/antiemigrare a țărilor Vestice.