Bufniţele

 

An-2

An-2

Crasna Vişeului, Maramureş

Toyota opri brusc, fără avertisment. Bărbosu’ se întoarse spre cei doi din spate:

– Jos! Şi, Piticule, mai discret, da?

– Adică? puse Piticul o întrebare fără răspuns.

În buza pădurii se vedeau două fete aşezate pe iarbă lângă o plasă de camuflaj întinsă peste un obiect de mari dimensiuni şi ceea ce părea un bărbat în uniformă ce făcea ceva la un foc.

– Blondule, i se adresă Bărbosu’, fă cunoştinţă cu domnu’. Are numele de cod Vasile şi nu-i bine să te iei la harţă cu el…

– Auzi băi puţă, se adresă acesta Piticului, dacă te vede Marmota, să vezi ce capace-ţi dă, spuse el îmbrăţişând transmisionistul de la VM. L-ai lăsat atunci fără palincă…

– Las’ că-i trece, spuse Piticu’ rânjind. Mergi cu noi?

– Binenţeles. Cine vrei să păzească puştoaicele astea cât bateţi voi coclaurile? Hai la cafea!

Blondul îşi mută atenţia de la bărbatul înalt şi spătos la cele două fete. O bruneţică mignonă şi o blondină mai înaltă, ambele în blugi şi adidaşi, cu tricouri negre. Cumva aveau un aer militar, cu bijuteriile discrete şi tunsorile oarecum cuminţi. Bruneta depuse două pupături prieteneşti pe obrajii Bărbosului şi îi întinse cana cu cafea.

– Ce ştie? întrebă Bărbosu’ făcând un semn din cap spre blondă.

– Lexa? Ştie că e copilotul meu în noaptea asta şi nimic mai mult. Ce nu ştie, n-o îngrijorează, îl ştii pe ăla care m-a învăţat treaba asta? spuse ea scoţând limba ca un copil.

– Da’ chiar, ce căutăm noi aici? întrebă Blondul.

– Flăcău’ tău şi-a uitat coaiele acasă, şefule? se auzi vocea brunetei. Sau îi place să se audă vorbind? Mai ştiu eu câţiva de-ăştia… spuse ea începând să desfacă plasa de camuflaj.

Înţelept, Blondul decise să nu răspundă insultei deschise. Mai ales că era ceva putred prin Danemarca, gândi el. Era clar, cele două fete nu erau turiste, iar Vasile venea şi el de pe la Vânătorii de Munte, din moment ce se cunoştea aşa bine cu Piticu’. Avea să fie o noapte plină de surpize, era clar.

De sub plasele de camuflaj se ivi un An-2 vopsit în verde măsliniu şi cu însemnele acoperite cu negru. Pe partea dreaptă, unde în mod normal trebuia să fie o dâră groasă de funingine de la eşapament, stătea instalat un cilindru metalic mărişor, vopsit şi el în negru. Arăta ca o tobă de eşapament, gândi Blondul, dar An-2-urile nu au tobe de eşapament, ce dracu’…

Se întoarse spre Bărbos, întrebător.

– Mergem să aducem acasă niște prieteni, spuse acesta ridicând din bena Toyotei un rucsac. Taci din gură, cască ochii şi nu supăra bufniţele astea două. S-ar putea să mai ai nevoie de ele şi e bine să laşi o amintire plăcută…

Mh, gândi Blondul privind fundul micuţ al brunetei şi întrebându-se dacă era la fel de tupeistă şi în pat.

– Care-i planul? întrebă Bărbosul.

– Păi aşteptăm să se întunece şi plecăm. Mi-au instalat sistemul ăla de termoviziune, aşa că pot să vad din timp dacă e ceva şi să ocolesc. În funcţie de ce zic pândarii tăi, alegem pe unde trecem graniţa. O luăm uşor, prin iarbă, să-ţi aduni nişte ace de brad pentru ceai. Aş prefera să trec valea Tisei pe lângă Kostylivka şi s-o luăm prin văile montane până aproape de Dobromil, lângă graniţa poloneză. Apoi fac dreapta spre Yavoriv, încă vreo 70 de kilometri. Cu totul, ceva mai mult de 600 km, dus întors. Ne întoarcem cu gaz acasă, spuse ea.

– Eşti sigură?

– Am luat un butoi de 220 de litri de kerosen, rezervă, spuse fata. Dacă nu avem un ghinion de-ăla nesimţit, ar trebui să fim înapoi la ivirea zorilor, ca să nu atragem prea multă atenţie pe graniţă. Ne vom bea cafeaua aici cu agentul tău, noi dormim o zi şi pe noapte ducem înapoi autobuzul ăsta. End of story.

– Ok şatră, îmbarcarea! spuse Bărbosu’ urcându-se în avion.

Cele două fete intrară în cabina biplanului şi începură să manevreze comenzile. Cei patru bărbaţi luară loc pe scaunele din pânză, după ce Vasile închise şi asigurase uşa. Motorul masiv tuşi odată şi apoi începu să scuture avionul, în timp ce bruneta urmărea indicatoarele de pe bord. Uşor, împinse maneta de gaze şi pe cea de acţionare a flapsurilor şi aeronava lipsită de graţie începu să ruleze pe iarbă. Aproape fără să-şi dea seama, Blondul privi pe geamul rotund şi văzu că erau în aer.

– Şefule, ceva semnal? se auzi, pentru prima dată, vocea blondei.

– Dana a pornit tableta?

– Am semnal, se pare că pândarii tăi ştiu să-şi facă treaba, spuse bruneta.

– Ok, spuse Bărbosu’, patrulă în colţul de est al zonei. Trage stânga şi redu viteza!

– Roger that!

Blondul se uită la Pitic şi la Vasile, ce discutau încetişor lucruri de ei ştiute, apoi aruncă un ochi pe ecranul laptopului din braţele Bărbosului. Pe o hartă tridimensională se vedeau două puncte roşii în stânga şi alte câteva simboluri colorate.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că lucrez în cadastru?, răspunse Bărbosu’. Asta e o chestie de tip Google Earth, numa’ că e îmbunătăţită. Are o cameră de termoviziune sub fuselajul avionului şi-mi arată tot ce mişcă. Cele două puncte roşii reprezintă patrula de grăniceri ucrainiană, iar restul de simboluri în fundal sunt satele, drumurile şi tot ce înseamnă activitate umană. De-aia avem sateliţi să facă poze şi drone. Pe fuselaj e instalat un receptor GPS de cadastru, cu precizie în timp real de 5 milimetri. Aşa că ştim la milimetru unde se află avionul ăsta. În plus, fetele au ochelari de vedere pe timp de noapte, aşa ca pot sa zboare în razmot.

– În ce?

– În razmot măi, la rasu’ ierbii adică. De-aia folosim autobuzu’ ăsta.

– Că altceva nu găseaţi, spuse iritat Blondu’.

– Blondule, de nu te-aş cunoaşte, ţi-aş da vreo două capace, că le meriţi. Da’ mai bine mă abţin, spuse Bărbosu’ întorcându-se la laptopul lui.

Blondul oftă din adâncul plămânilor. Din ianuarie, de când era cu şatra asta de civili, primise palmă după palmă peste ochi. Crezuse că era un soldat bun, dar vedea zilnic că era ciuca bătăilor. Nu era uşor pentru el să fie mucea, dar era un tip deştept care învăţa din mers. Şi avea ce învăţa de la Bărbosu’ şi ai lui. Aveau un stil leneş şi miştocar de a duce războiul, dar erau extrem de eficienţi şi prin asta adversari de temut. Nu se potrivea cu ce învăţase el, dar trebuia să admită că făceau mult mai multă treabă decât o brigadă de pufarezi la un loc.

– Şefule, spuse el, sunt prost. Aşa că te rog frumos, desenează-mi ca la proşti, să pricep şi eu ce facem în noaptea asta.

– Nu eşti prost, eşti militar. Dacă erai prost, nu ajungeai la noi. Da’ eşti obişnuit să gândeşti într-un fel, şi asta te limitează. Noi gândim altfel, de-aia lucrăm cum lucrăm.

– Ok, unde mergem?

– Mergem pe undeva la graniţa dintre Ucraina și Polonia să recuperăm niște agenți de-ai noștri. Autobuzul ăsta, oficial, are seria înmatriculată în Polonia, aşa că dacă se întâmplă ceva, o să se zică că a sărit graniţa cu un pilot beat şi a ars la prăbuşire. Sper să nu fie cazu’, dar am instalat nişte bombe Lewes pentru orice eventualitate.

– Ce bombe?

– Lewes măi. Le-a inventat unul din LRDG în Africa de Nord, în al doilea Război Mondial, când atacau aerodromurile germane. Se face din exploziv plastic amestecat cu ulei mineral şi amestec de termit, oxid de fier şi pulbere de aluminiu. Explodează dar şi prăjeşte. Interesul e să nu mai rămână nimic de identificat din avionul ăsta. Mi se rupe că îşi vor da seama că-i An-2. S-au fabricat 18.000 de avioane de-astea, poate să fie oricare dintre ele.

– Păi şi de ce îl folosiţi? Că-i vai de steaua lui ca avion. Nu-s bune decât de stropit culturile…

– Sunt bune de mai multe chestii, stai tu liniştit. E lent, poţi să faci figuri printre pomi fără greţuri, e anonim, e mare, cară două tone, aterizează pe un teren de fotbal… Cu ăsta zbori cu 50 la oră fără probleme, aşa că n-ai nici un stres să zbori la un metru, doi de pământ… Toată lumea când se gândeşte la avioane se gândeşte la alea rapide şi fiţoase, dar câteodată un autobuz de-ăsta e scula ideală pentru o treabă, cum ar fi asta. L-am modificat cu amortizor de zgomot pe eşapament şi sistem de navigaţie pentru noapte, aşa că nu ştie nici dracu’ pe unde şi cum mergem.

– Şi gagicile?

– Dana, aia brunetă, e pilot pe Spartan la 90 Transport Aerian. Alexandra, blonda, e elicopteristă pe IAR316, da’ a probat şi An-ul. Treaba asta s-a ivit pe blat, să mergem să scoatem omu’, aşa c-am asamblat operaţiunea în 48 de ore. Am făcut tot posibilu’, sper să iasă bine, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Intri şi ieşi, fără nici o urmă, dacă se poate.

Deci de asta avea în braţe un AS Val silenţios, gândi Blondul. Toţi patru aveau acelaşi tip de automat, calibrul 9x39mm, care nu făcea zgomot dar putea perfora o vestă antiglonţ de la 200 de metri. Privi luneta de vedere pe timp de noapte şi ochelarii cu intensificare pe care-i avea la gât. Intri şi ieşi. Gândul ăsta îl făcu să se simtă bine.

– Dobromil în faţă, se auzi vocea blondei. Virează stânga la 50 de grade…

Avionul se înclină ceva mai mult decât până în momentul acela, apoi vocea brunetei se auzi:

– Drum compas 52 de grade, reduc înălţimea la doi metri.

Să nu apară cineva în drum, că-l tundem cu elicea, gândi amuzat blondul.

– Şefule, juma’ de oră până la aterizare, spuse bruneta.

– Ok, răspunse Bărbosu’. Pregătiţi armele, pentru orice eventualitate. Cartuş pe ţeavă, piedica pusă.

La unison, cei patru bărbaţi pregătiră armele şi îndreptară ţevile spre podea. Tăcerea devenise absolută în cabină, tulburată doar de zgomotul înfundat al motorului. Piticul şi Vasile închiseseră ochii, se rugau? se întrebă Blondul. Bărbosu’ urmărea încordat harta tridimensională de pe ecranul laptopului.

– Yavoriv în faţă, se auzi glasul blondei.

– Stânga, drum compas 290 de grade, spuse Bărbosu’. Ar trebui să treci peste o pădure, printre două sate şi apoi iarăşi pădure.

– Afirmativ, spuse bruneta. Văd un sat în dreapta, harta îmi spune că-i Kokhanivka, e corect?

– Corect, primi răspunsul. Lasă-l în dreapta şi virează după pe drum compas 100 de grade. Ar trebui să vezi un culoar între două bucăţi de pădure.

– Afirmativ, se auzi din cabină. Văd pe NVG un licurici de semnalizare. E omul nostru?

– Da, pune-l jos, spuse Bărbosu’ pregătindu-și arma. Fiți gata!

Cu o hurducătură, avionul veni la aterizare și după un rulaj scurt, opri în dreptul licuriciului. Ușa se deschise, Bărbosu’ sări afară și după câteva secunde doi oameni urcară în avion. Șeful șatrei urcă și el, trânti ușa și strigă:

– Valea, mergem acasă!

Motorul își mări zgomotul, avionul zvâcni înainte și în câteva clipe roțile se desprinseră de pământ.

– Rosnivka în stânga, spuse bruneta. Doamelor și domnilor, destinația finală este Crasna, unde vom ajunge peste aproximativ trei ore. Vă mulțumim că ați ales să călătoriți cu compania noastră, se auzi pe un ton glumeț.

În lumina palidă din cabină, Blondul recunoscu pe cei doi agenți. Erau Olga, asiatica care-i adăpostise la Sevastopol și bărbatul cu codiță, acum tuns și cu o barbă scurtă. Acum înțelegea mai mult reputația Bărbosului, de om care dădea rezultate. Când ești loial până la moarte oamenilor tăi, aceștia au tendința în a te răsplăti cu aceeași monedă, gândi el.

Zborul de întoarcere fu la fel de lipsit de incidente ca și la dus. Dobromil după 45 de minute, apoi reîncepu dansul avionului prin văile munților. Blondul avea impresia că bruneta se distrează la culme zburând așa de jos. Citise despre comportamentul piloților de vânătoare, dar acum îl vedea pentru prima dată la un pilot de transportor, și mai ales femeie. La viteza mică pe care-o aveau, înțelegea, dar totuși era un avion măricel ce juca leapșa printre pomi…

– Șefule, ne apropiem de graniță, se auzi vocea blondei. Ce se aude cu patrula aia?

Când naiba trecuseră două ore? se întrebă Blondul. Se uită la ceilalți. Cei doi agenți dormeau, la fel ca Piticu. Vasile moțăia și el, în timp ce Bărbosu butona laptopul din poală.

– Cred că s-au retras, că plouă, nu se raportează activitate pe graniță. Redu viteza să nu facem gălăgie și găsește o vale ferită…

– Am înțeles, șefu’, spuse bruneta. 5 minute până la graniță, pregătiți pașapoartele pentru control, vă rugăm, se auzi tonul ei glumeț.

Traversară granița fără nici un incident și fură întâmpinați de discul portocaliu al soarelui luminând crestele munților printr-o spărtură de nori.

– 10 minute până la aterizare, se auzi.

– Domn’ Vasile, punem de-o cafea? întrebă Bărbosu’. Am și ceva întăritor pentru cei ce nu conduc, spuse el rânjind, scoțând o sticlă de whiskey din rucsac. Bushmill’s, ca la noi în Dublin!

– Punem, de ce să nu punem, primi răspuns. Cred că la toată lumea prinde bine ceva cald de băut…

Avionul veni ușor la aterizare, în același loc de unde plecase cu câteva ore în urmă. Hurducăi de câteva ori când roțile atinseră pământul, rulă puțin și se opri. Câțiva oameni îmbrăcați țărănește se repeziră și întinseră plasa de camuflaj pe avion folosind niște prăjini, imediat ce pasagerii și echipajul coborâră. Bărbosu se îndreptă spre Toyota ce-i aștepta, scoase un arzător și o butelie pe care scria mare Primus, îl asamblă și îl aprinse. Lângă el, Vasile trebăluia cu un ibric mare, un pachet de cafea și ceva zahăr. Fiecare primi câte o cană de tablă ce aburea.

– În sau lângă? întrebă Bărbosu’ ridicând sticla de whiskey.

– În, toată lumea. Și dă-i o doză dublă la pisi ăsta timid, se pare că are nevoie, spuse bruneta zâmbind galeș în direcția Blondului. A fost cam tăcut în seara asta, de parcă i-a mâncat pisica limba. Șefule, sigur e din gașca ta? Pe voi vă știu mai agresivi, nu ca ăsta micu’…

Blondul se uită urât la puștoaica tunsă scurt ce-l lua la mișto. Îi stătea pe limbă să-i spună vreo două, dar bruneta își câștigase respectul lui. Era clar, era un pilot de primă mână, ceea ce conta enorm. Așa că se mulțumi să soarbă din cafeaua tare și aromată.

Terminară cafeaua și Bărbosu’ își pregăti lumea de plecare. Olga urcă pe locul din dreapta față al Toyotei iar tipul cu codiță, pe care aflaseră că-l cheamă Andrei, urcă alături de Pitic și de Blond în spate. Mașina demară iar Vasile le făcu un semn de bun rămas. Fetele îi trimiseră bezele Blondului.

– Ai grijă de tine, pisi, îi strigă bruneta…

Cap. 2: Dihorii

 

Lângă Brodina, jud. Suceava

Blondul se întrebă în sinea lui „ce mama dracu’ caut eu în haznaua asta?”. Ridică un pic gluga costumului de camuflaj şi privi în jurul său. Zăpadă şi molizi. O linişte mormântală, întreruptă numai de icniturile înăbuşite ale sergentului din spatele său. Se întoarse şi se uită cu ciudă la omul ce-şi croia cu greu drum prin zăpada pana la brâu. „Doamne, munţii ăştia sunt mai înspăimântători decât ăia din Virginia de Vest”, gândi el, aducându-şi aminte de şcoala de Rangeri.

Deodată se opri. Un fior rece îi străbătu şira spinării. Nu ştia de ce, dar avea impresia că e privit. Mai verifică odată GPS-ul şi şopti uşor în microfon:

–          „Şoimul” cheamă „Dihorii”, „Şoimul” cheamă „Dihorii”, terminat!

–          Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, veni răspunsul. „Dihorul”, terminat!

„Of, fir-aş al dracu’! Din nou?!?” gândi el…

… Totul începuse cu 48 de ore în urmă, când se trezise chemat în biroul comandantului. Avusese un sentiment neplăcut, ştiind că se pregăteau de plecat spre Suceava.

– Locotenent Chivu, spusese comandantul, te vei pregăti de plecare într-o misiune de maximă importanţă, strict secretă. Vei avea un radist-operator cu tine şi veţi activa în condiţii de izolare. Durata misiunii este necunoscută. Ai 24 de ore să te pregăteşti. Asta e tot ce-ţi pot spune.

„Condiţii de izolare” însemna că putea să ocolească un pic regulamentul privind ţinuta şi echipamentul. Era ianuarie, temperaturile noaptea ajungeau la -20 de grade, aşa că mai bine să încaseze câteva zile de arest, dar să aibă toate degetele la purtător. Furierul companiei îi spuse că a doua zi dimineaţă tot echipamentul necesar va fi gata. „Până mâine dimineaţă voi fi EU gata, puştiule”, gândi Blondul.

Ajuns în camera sa, Blondul începu să caute prin diverse cutii. Mai întâi apăru un rucsac imens. Apoi diverse obiecte de îmbrăcăminte. La sfârşit, un sac de dormit, o saltea izotermă şi câteva cutii de carton. Se uită la lucrurile de pe pat şi rânji. „Aşa mai vii de-acasă, moşule”, gândi el. Rucsacul era englezesc, primit cadou de la un sergent din Royal Marines, la fel ca şi cele trei seturi de lenjerie de corp norvegiană. Şosetele de lână şi salteaua izotermă erau finlandeze, ca şi masca de schi pe care o folosea ca fes. Bocancii îi avea de la un schimb de experienţă cu Gebirgsjaegerii germani, o pereche de Lowa Combat Goretex. Uniforma era tot englezească, modelul de camuflaj fiind identic cu cel român. Costumul de camuflaj arctic era rusesc. Sacul de dormit era un Carinthia austriac, capabil să-l ferească de hipotermie la -40 de grade Celsius. Primusul militar suedez fu aşezat lângă „uscăciunile” norvegiene. Cort? La ce naiba să ia cortul? Luă doar bivibag-ul din Goretex şi poncho-ul prelată. Camelback-ul cu apă, burduful de 4 litri şi pastilele de purificare. Mâncarea consta în raţiile pe care şi le pregătise singur, MRE-uri americane şi diverse conserve franceze şi germane. Îi plăceau MRE-urile, fiind mult mai uşor de cărat decât conservele normale. Mai puţin gunoi şi, în plus, aveau încălzitoarele alea deştepte. Lopăţica pliantă, trusa de supravieţuire, briceagul elveţian, toporaşul şi baioneta. Fiecare îşi găsi loc în rucsac şi buzunare. Mulţumit de rezultatul eforturilor sale, coborî la masă, apoi făcu un duş şi se băgă la somn.

La 6 dimineaţa era în picioare. La 8 fu chemat la comandant, în biroul căruia găsi un sergent nu prea înalt, dar voinic. O figură taciturnă, cu nişte ochi iscoditori. Nimic deosebit, până văzu pe buzunarul stâng al bluzonului de luptă al acestuia Edelweiss-ul vânătorilor de munte germani. Aruncă o privire la picioare şi concluzionă că floarea aia de colţ nu ajunsese aiurea pe bluza piticului. Purtau acelaşi model de bocanci.

–          Garmisch? întrebă el.

–          Mh, veni răspunsul monosilabic.

–          Schumann?

–          Krause.

Krause era cel mai dur instructor al Gebirgsjaeger-ilor de la baza de pregătire de la Garmisch, din Bavaria superioară. Avea reputaţia de-a zdrobi oamenii, luându-se la întrecere cu ei. Cel care reuşea să-l depăşească primea un ceas ce valora salariul său pe o lună.

–          Şi cum a fost? întrebă Blondul.

Sergentul ridică mâneca bluzonului. La încheietura sa se afla un Rolex Submariner de 5000 de euro.

În momentul acela uşa biroului se deschise şi comandantul intră, cu un pachet alb în mână.

– Domnilor, acestea sunt ordinele dumneavoastră. Locotenente, vei deschide acest pachet după ce vei coborî din elicopterul ce vă va duce spre punctul de inserţie spre obiectiv. După ce le vei citi, le vei arde. Ai înţeles? Liber!

Furierul îi dusese să ia armele şi muniţia, primiseră fiecare câte o PA de 5,45 şi cele 10 încărcătoare aferente. Mai primiseră câte trei grenade ofensive, 2 fumigene, câte o baterie de rezervă pentru staţii radio şi pachetele cu hrană rece. Mesele calde îi aşteptau în raionul de acţiune, le spusese furierul.

Îmbarcarea şi zborul cu elicopterul fuseseră fără probleme, cel puţin în prima parte. După ce trecuseră de Piatra Neamţ, pilotul „lipise” burta Pumei de pământ şi o ţinu tot aşa până la debarcare.

–          Şefu’ tunde iarba, râsese servantul mitralierei din tribord.

Săriseră din elicopter, se afundaseră în zăpada moale, elicopterul se ridicase şi dispăruse, iar sergentul îşi săltase rucsacul în spate, luând-o spre liziera pădurii. „Bine gândit”, cugetă Blondul, imitându-l pe sergentul din faţa sa. Ajunşi la adăpostul molizilor, făcură o pauza ca să îmbrace costumele albe de camuflaj, iar Blondul desfăcu pachetul primit de la comandant. În el găsi un GPS turistic, o staţie radio mică, o hartă şi o foaie de hârtie dactilografiată. Citi:

Porniţi GPS-ul şi urmaţi indicaţiile acestuia până la punctul de întâlnire cu forţele noastre. Este preferabil să folosiţi harta ca rezervă, fără a lăsa marcaje pe ea. Odată ajunşi la locul de întâlnire, veţi fi contactaţi pe frecvenţa 6. În caz de pericol, distrugeţi harta şi GPS-ul.

 Indicativul dumneavoastră este „Şoimul”, indicativul forţelor prietene „Dihorii”

 Distrugeţi acest mesaj

Scosese bricheta, arsese foaia de hârtie şi mărunţise cenuşa rămasă, lăsând vântul s-o spulbere. Pornise GPS-ul şi, în câteva minute, acesta indicase un azimut de marş şi o distanţă până la punctul de întâlnire de 22 km. Se uitase la sergent. Acesta îi făcuse şmechereşte cu ochiul.

Folosind harta, stabiliseră un traseu care să ocolească drumurile şi satele din zonă. Flancaseră un drum forestier, apoi altul, tăind pădurea de molid, atenţi să nu lase urme prea multe. Ninsoarea liniştită ce se pornise şi vântul care spulbera uşor zăpada îi dădeau speranţe că excursia lor nu va fi remarcată. Asta până acum.

– „Şoimul”, aici „Dihorul” auzi, „ies la întâlnire. Puneţi siguranţele la arme”.

Blondul şi sergentul se conformară, aşa că dintr-un morman de zăpadă de la 20 de metri de ei se ivi o siluetă înfofolită în alb. În mână avea o „pompă” de calibru 12 îndreptată vag în direcţia lor. Blondul fu surprins, în timp ce pe faţa sergentului se lăţi un rânjet până la urechi.

–          Te distrezi, ai, piticule? spuse Bărbosu’.

–          E bine să te ştii printre tătici, şefule, se auzi răspunsul.

–          Nu-s şefu’ tău, io îmi câştig existenţa prin muncă! replică Bărbosu’ rânjind.

–          Şi ce munceşti matale, dacă nu te superi?

–          Cadastru.

–          Şi-aici măsori pădurea, să înţeleg?

Bărbosu’ se uită un pic urât la sergent. Blondul îl privi descumpănit. Unde îi era muţenia? Era clar, cu Bărbosu’ era ca peştele în apă.

– Bine că eşti tu deştept, mă! finaliză Bărbosu’ discuţia. Hai să ne mişcăm!

Schimbul rapid de replici dintre sergent şi Bărbos îl debusolase pe Blond, aşa că se puse în mişcare, încheind formaţia. Pe drum li se alăturară trei forme tăcute, două pe flancuri şi una lângă Bărbos. Ultimul venit căra în mână un Barrett, aducându-i aminte Blondului de Sevastopol. Era clar, să nu fi fost cine erau, i-ar fi aşteptat o moarte urâtă. Nimeni nu se ia la harţă cu un Barrett, dacă are toate ţiglele pe casă.

Merseseră aproape o oră, mărşăluind prin pădurea din ce în ce mai întunecată. Să nu fi fost război, ar fi zis că se află la o partidă de vânătoare cu prietenii, pe la vreo cabană prin munţi. Sau la vreun chef, cu gulaş, fasole la ceaun şi o palincă ţeapănă înainte de masă. Deodată se trezi în faţa unei cabane din lemn, destul de mărişoară, cu ferestre luminate discret. Bărbosu’ intră înăuntru, urmat de ceilalţi, Blondul fiind ultimul. Fu lovit de căldura dinăuntru şi de mirosul îmbietor ce ieşea din bucătăria micuţă. Gulaş?!?

– Duceţi-vă lucrurile la etaj, camera din dreapta e a voastră, spuse Bărbosul. Faceţi-vă comozi, spălaţi-vă şi veniţi la masă. Piticule, după masă vedem ce şi cum cu staţia aia, ok?

– Ok şefule, zise sergentul. Avem tot timpu’, nu-i grabă.

Blondul aruncă o privire de jur împrejur. Văzu un rastel de arme, câteva trofee de vânătoare, un televizor, o masă mare şi două bănci. Bărbaţii care fuseseră cu ei descărcau armele şi le puneau în rastel. Celor patru ce îi aduseseră li se mai adăugară doi, unul ieşind din bucătărie şi celălalt intrând pe uşă în urma lor.

–          Avem apă caldă, cine vrea duş e binevenit!

–          Blondule, mâine aveţi pauză, tu şi Piticu’. Ordin să dormiţi toată ziua, noi vom face la fel.

Blondul dădu din cap, săltându-şi rucsacul pe umeri, şi o luă pe urmele Piticului pe scări. Camera era o mansardă micuţă, cu două paturi improvizate din saltele groase de burete suprapuse. Era loc suficient pentru 4 oameni să doarmă, el şi Piticul având destul spaţiu pentru bagaje. Îşi scoase un prosop, şamponul şi trusa de bărbierit şi se îndreptă spre duş.

–          N-are rost să te bărbiereşti, Blondule, se auzi vocea Bărbosului, care acum avea barbă. E frig al dracu’ afară şi nu suntem la paradă. Piticule, ai auzit?

–          Roger that, jefe!

–         ΄re-ai al dracu’ de măscărici, înjură Bărbosu’ printre dinţi.

De după uşă se ivi rânjetul imens al Piticului.

– Simpatia e reciprocă, şefule, zise el.

Se spălaseră, se schimbaseră, coborâseră la masă. Primiră fiecare câte un castron zdravăn de gulaş, o cană mare de ceai negru bine îndulcit şi câte o bucată de pâine plată, al cărei gust îi aducea aminte de turtele pe care i le cocea bunica lui pe plită în copilărie.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Bannock, pâine nedospită, îi răspunse un tip subţirel. Făină, sare, praf de copt în loc de drojdie şi un pic de zahăr. Le amesteci şi le cari cu tine. Când ai chef, pui apa, faci cocă, laşi să crească un pic şi o prăjeşti într-o tigaie sau pe o bucată de lemn la foc. Nu se strică, nu există risipă, nu se învecheşte. În 10 minute ai pâine proaspătă, oriunde ai fi.

„Deşteaptă chestie”, gândi Blondul. Se apucă să mănânce, dându-şi seama cât de foame îi era. Masa caldă îi aştepta în raionul de acţiune, îi sunară în urechi cuvintele furierului. Şi încă ce masă, gândi el.

După masă, Piticu’ se întoarse c-o staţie radio Harris AN/PRC117G. Bucătarul îi arătă o masă într-un colţ al camerei, unde Piticu’ găsi un conector de antenă pe care-l cuplă la mufa potrivită a staţiei. Manevră diversele butoane ale staţiei şi se întoarse spre Bărbos:

–  Frecvenţa?

Bărbosu’ se mişcă uşor, introduse ceva pe tastatura staţiei radio, Piticu’ apăsă două butoane iar din staţie se auzi o voce metalică:

Identificaţi-vă!

– Aici Dihorul, Dihorul cheamă Ciocârlia, recepţie!

Dihorul, aici Ciocârlia, te aud 5 pe 5. Menţineţi legătura radio după schema stabilită. Terminat!

– Ciocârlia, aici Dihorul, vom menţine legătura radio după schema stabilită, terminat!

Bărbosul se întoarse la Pitic:

– Mâine la ora 14, dacă eşti amabil să te trezeşti, avem întâlnire radio. Dacă nu, am manualu’ şi mă descurc singur. Acu’ la somn cu tine!

– Am înţeles, să trăiţi! rânji Piticu’ închizând staţia.

– Ultima duşcă de vodcă, pentru oameni puternici, spuse unul din cei de la masă.

Se aşezară, primiră câte o cană de tablă cu doua degete de vodcă în fiecare, ciocniră şi gustară. Finlandia. Gaşca de civili nu avea gusturi proaste.

– Bun venit în şatra noastră de lăieţi, flăcăi. Presimt c-o să vă placă la noi, spuse tipul solid ce bucătărise. Ceilalţi zâmbiră şi ridicară cănile într-un toast tăcut.

Uşor, camera se golise, singurii care mai rămăseseră fiind Blondul şi Bărbosu’. Blondul stătea la masă, privind în fundul cănii la restul de vodcă ce-l mai avea. Bărbosu’ stinse petromaxul de deasupra mesei, lăsând lumina flăcărilor din sobă să joace pe pereţi. Luă sticla de vodcă şi turnă băutura în cana sa şi în cea a Blondului.

– Ia zi ciutane, ce te deranjează? Întrebă el cu o voce moale.

– Şefule, sincer? Tot, răspunse Blondul. De la faptul că nu ştiu ce dracu’ caut eu aici, la faptu’ că nu ştiu cine eşti matale şi restu’…

– Ce cauţi tu aici, locotenent Chivu, e să asiguri legătura radio a unei grupe de partizani cu eşaloanele superioare. Da, ştiu cine eşti, locotenente, spuse el ca răspuns la privirea întrebătoare a Blondului, ştiu şi despre conflictele tale cu superiorii, ştiu şi că ai rămas printre puţinii care merită să rămână la 528 Cercetare, ştiu c-ai alergat cu limba scoasă după cursuri de pregătire, ştiu ce-ai făcut în Afganistan şi mai ştiu c-ai refuzat să te muţi din unitatea aia care-o ai în suflet. Eu te-am cerut pentru Sevastopol şi tot eu te-am cerut aici. Comentarii?

– Piticul?

– Piticu’ e cel mai bun subofiţer transmisionist din Vânătorii de Munte şi singurul român care l-a învins pe Krause. Îl ştii pe Krause, nu?

Of, Dumnezeule, gândi el. Wolfgang Krause,  de nouă ori la rând campion de alpinism al Bundeswehr-ului, de două ori campion NATO. 44 de ani, tată german, mama norvegiană. Absolvent al academiilor montane ale Indiei şi Chinei. O dată pe Everest, de două ori pe K2. Doar 3 elevi ai săi, într-o carieră de 20 de ani ca instructor, se dovediseră mai buni ca el. Câştigătorii primeau, pe lângă Edelweiss-ul Bundeswehr-ului, premiul personal al Sfinxului, aşa cum era numit Krause, un ceas de lux Rolex, care îl costa pe subofiţerul german salariul său pe o lună. Piticu’ îşi merita Submariner-ul cu vârf şi îndesat.

– Aici ce facem?

– Prin pădurea asta s-a făcut mult timp contrabandă de ţigări şi nu numai. Sunt poteci peste poteci, adăposturi şi peşteri. Vom încerca să controlăm infiltrările ucrainene şi să oprim vreo coloană de aprovizionare rătăcită pe aici. Pe partea cealaltă, în câmpie, aviaţia îşi face numărul. Aici suntem noi, dihorii. Lovim şi dispărem.

– De ce „dihorii”?

– Ştii cum vânează dihorii? întrebă Bărbosu’.

– Nu.

– Intră în vizuina prăzii şi o omoară acolo. Aşa şi noi. Îi omorâm şi îi lăsăm acolo, să-i găsească ceilalţi. Ca la Sevastopol. „Nu vă puneţi cu noi, că vă pupă Dracu’”.

– Şefule, o ultimă întrebare, da’ te rog să nu te superi, spuse încet Blondul. Olga?

– Ce-i cu ea?

– Cine e?

– Pe Olga am cules-o aproape moartă dintr-un bordel turcesc, când ne-am întors din Irak, acu’ trei ani. Se luaseră la împuşcat nişte kurzi, aşa că ne-am băgat nasu’. Am găsit-o bătută crunt, avea 3 coaste rupte şi un plămân perforat, printre multe altele. Aveam doi doctori de ambulanţă cu mine, aşa c-au luat-o la prelucrat. Eu i-am dat sânge, am 0 negativ. Ne-am oprit în Istambul, la consulatul român, şi am cerut acte provizorii pentru ea. Am declarat-o tătăroaică, sechestrată şi obligată să se prostitueze, cu acte luate, ştii povestea. A stat 6 luni în spital până a început să meargă. E din Kîrghîzstan, de-aia are ochii ăia oblici. Frumoasă foc, ai?

– Olga e numele ei real?

– Da’ dracu’ ştie. Singura limbă pe care a înţeles-o atunci a fost rusa, şi Olga a fost primul nume care mi-a venit în minte. Olga i-a rămas numele, zâmbi Bărbosu’.

– Şi voi?

– Cine suntem noi, sau cum?

– Mh, zise Blondul adoptând răspunsul afirmativ al Piticului.

– Noi suntem o gaşcă de băieţi veseli. Ne-am întâlnit pe diverse coclauri, am făcut prostii împreună. Oficial, suntem vânători cu acte în regulă. Cabana asta a fost un pichet silvic, pe care Bogdan, ăla solid ce-a făcut gulaşu’, a cumpărat-o şi a extins-o. E baza noastră din zona asta. Mai avem şi altele, prin alte zone. Cabane de vânătoare unde ne strângem la o băută, la un mistreţ, la un cerb… Toţi suntem alpinişti, speologi, patru dintre noi au calificare de artificieri de carieră, deci putem lucra cu explozivi. Toţi ne pricepem la offroad şi avem damblaua asta, 3 suntem scafandri, Sandu e instructor de parapantă și parașutism…

– Şi neoficial?

– Neoficial ne folosim competenţele adunate pentru a da o mână de ajutor armatei. Armată care poate spune cu mâna pe inimă „nu sunt ai noştri”. Cunoşti expresia, nu?

Mda, gândi el. Acelaşi aluat ca şi el.

– Hai, la somn cu tine, spuse Bărbosu’ ridicându-se.