Wazungu

Friends from Afar

Friends from Afar

2 km sud de Mongororo, granița dintre Ciad și Sudan

Bondocul se răsuci înjurând încetișor, frecându-și ochii obosiți. Era a doua zi în care supravegheau cotul râului acum secat, pe o căldură de foc. Septembrie în Ciad. Blestemă ziua în care bărbatul de lângă el apăruse în unitate și se împrietenise cu Mullahul. Blestemă și ziua în care se hotărâse să mai facă o tură în groapa cu nisip, așa cum numea cel de lângă el locurile uitate de Dumnezeu unde Armata Română, în pofida dovezilor, încerca să mențină o pace demult dispărută. Blestemă căldura arzătoare și se gândi la cei doi băieți pe care-i avea acasă.

– Ooooffff, băga-mi-aș…

– Gura, Marmotă. Ce, ți s-a făcut dor de cortu’ irlandez? Bun ceaiu’ de malț, ai? zise Bărbosu’.

– Movement, wazungu, zise negrul de lângă ei, cu ochii în binoclu.

Bărbosu’ propti Barrett-ul semiautomat în umăr, își alinie corpul cu arma pentru o absorbție cât mai bună a reculului și șopti:

– Radio, avem mișcare. Spune-le să fie gata de plimbare încoace. Imagini?

– Avem, spuse bondocul. Trei camionete. Două cu țevi duble, una cu o singură țeavă. O dublă pare că-i tun de-ală de 23.

– Distanță?

– 1080 metri până la gardul de piatră de dincolo de râu, spuse bondocul. Vântul chiar din față, 1,5 metri pe secundă. Înclinare 6 grade minus.

Bărbosu’ ajustă șurubul superior al lunetei și se făcu comod în spatele armei. Negrul se uita mândru la ei, apoi îi împinse binoclul bondocului.

– Foc de voie, se auzi vocea acestuia.

Bărbosu’ trase trei focuri în succesiune rapidă, ajustă tirul, mai trase două focuri. Ultima mașină începu să scoată fum. Mai primi un glonț în plin și explodă. Privi prin lunetă cum câteva siluete debarcară din mașinile rămase și o luară la fugă.

– Dă alarma la elicopter. Am mai capturat două mașini. Auzi bă Marmotă, cum dracu’ îi facem pe ăștia de la EUFOR să ne plătească vreo cinci containere pentru Toyotele astea și transportu’ până acasă?

* * *

Totul începuse cu trei luni înainte. Compania Cercetare trebuia să furnizeze un pluton pentru a asigura rotirea trupelor românești în cadrul EUFOR Ciad. 40 de oameni aleși pe sprânceană, dintre cei ce mai aveau ture de serviciu efectuate în teatrele de operațiuni externe. Totul fusese perfect, cu două excepții: erau însoțiți de fostul lor comandant, colonelul Lucescu, supranumit Mullahul, și fuseseră anunțați că vor avea un reporter încadrat în pluton. Colonelul le spusese:

– Frecangiilor, ați dat de dracu’. Care calcă pe bec, doarme două săptămâni cu reporteru’.

– Șefu’, nu-mi zice că-i Bărbosu’, se auzi vocea sergentului major Răzvănescu.

– Încă mai ai coșmaruri după sforăitu’ ăluia, ai? Deci nu călca pe bec! rânji colonelul.

Bărbosu’ era cunoscut în companie. Știau ce-i poate pielea, mai știau că sforăia de cădea tencuiala de pe pereți, ceea ce-l făcuse pe Răzvănescu să se mute la șase corturi distanță prima dată când reporterul apăruse la ei în unitate, treabă rămasă în folclorul echipei.

La prima patrulă împreună cu contingentul irlandez, ajunseseră într-o tabără ce primise un grup nou de refugiați atacați de Janjaweezi. Bărbosu’ văzuse un copil de 5-6 ani cu o rană urâtă la picior. Se oprise, contrar tuturor regulilor, lăsase camera foto pe jos, își pusese o pereche de mănuși de cauciuc ce păreau să nu-i lipsească niciodată, scosese trusa medicală personală și îngrijise rana copilului. Soldații făcuseră cerc cu spatele la el, gata de ripostă. După ce-l bandajase, îi dădu un bidon de apă și-l lăsă în mâinile unei femei îmbrăcate într-un halat alb cu o brasardă cu Crucea Roșie pe mână. Se răsuci spre transportorul blindat din care coborâse iar soldații ciadieni și rebelii zdrențuroși înarmați cu AK-uri îi făcură loc să treacă fără să spună niciun cuvânt. După două zile găsise o cutie de plastic sub pernă, în cortul său. Conținea un Glock 19 și un încărcător de rezervă, ambele pline. Îl pusese la centură și nimeni nu îl întrebase de ce și cum.

Apoi dăduseră, într-adevăr, de dracu’. Cineva se plânsese Mullahului că Bărbosu’ umbla prea mult cu negrii ca să facă poze, și ei nu aveau chef să dea de bucluc nerespectând regulile ce spuneau să nu se sustragă de protecția patrulelor la care era atașat, iar Bărbosu’ aflase. Așa că la următorul careu ieșise în față.

– Frecangiilor, li se adresase el, dacă vă tremură fundu’ de frică, eu mă duc cu negracii. Cică voi sunteți cercetași, da’ dincolo de sârmă vă mănâncă ăștia cu fulgi cu tot. Mai bine ați învăța războiu’ de la ei. Se bat cu arabii de vreo 12 ani, AK și Toyotă contra elicoptere și tancuri, și tot aici sunt. Nu i-a bătut nimeni. Vă dau lecții la orice oră.

Așa că Mullahul începuse să-i trimită în patrulă nu cu irlandezii, ci cu ciadienii. Renunțaseră rapid la căști și la vestele antiglonț și ajunseseră să aprecieze Toyotele negrilor, mult mai rapide și mai confortabile decât blindatele greoaie. Apoi învățaseră ce înseamnă mitralierele grele, tunurile antiaeriene ușoare, lansatoarele antiaeriene portabile. Învățaseră să facă ambuscade în cele mai neașteptate locuri, să doboare elicopterele ce atacau satele din zonă, să se ivească din pământ, să lovească și să dispară. Și să facă rost de ”jucării”. Ușor, plutonul se motorizase cu Toyote LandCruiser aproape noi, muniția capturată era din belșug, ședințele de tragere foarte dese. Glumeau între ei că un singur om consuma într-o lună mai multă muniție ca un pluton întreg acasă, într-un an. Și că singura diferență între ei și negri era culoarea pielii, până și tricolorul era același. ”Misiunea dumneavoastră”, i se spusese Mullahului, ”este de a apăra taberele de refugiați și populația civilă de atacuri”. Ceea ce făceau întru totul.

* * *

Bărbosu’ se ridică în genuchi, puse un încărcător plin în Barrett, apoi luă de mâner pușca imensă și făcu semn spre mașinile abandonate. Negrul își săltă AK-ul pe umăr și privi Puma cu însemne franceze ce huruia deasupra capetelor lor. Se puseră în mișcare.

Elicopterul aterizase deja când cei trei ajunseră la locul atacului. Mașina care ardea avea în benă o mitralieră DShK, rapid demontată de soldații ce mișunau în jurul ei. Bărbosu’ aruncă o privire, mormăi un ”Mitsubishi” ceea ce nu provoca la prea mult respect din partea sa și-și îndreptă atenția spre prima mașină, un Hilux alb ce prezenta câteva urme de lovituri. Pe scaunul ZU-23-ului din benă muștele bâzâiau șezutul însângerat.

– Să-mi aduci aminte să nu mă iau la harță cu tine, șefule, zise bondocul cu fiori pe șira spinării.

Negrul fu mai expansiv:

– Good hunt, mzungu, spuse el arătându-și dinții de un alb perfect.

– Let’s go home, Abdul, zise Bărbosu’ așezând pușca pe scaunele din spate și urcându-se la volan. I need some irish tea…

Cap. 6: Discuții

AN/PRC117G

AN/PRC117G

 

Blondul dădu colțul casei cu două căni de cafea în mână, îndreptându-se spre masa din blăni de lemn la care Bărbosu stătea și admira peisajul. Peisaj constituit din Toyota cu capota ridicată și ușile larg deschise, de unde se ițeau picioarele Piticului.

– Deci, cum îți zicea io matale, se auzi vocea acestuia, poți să bagi stația asta nenorocită sub scaunele din față, da’ în afară de microfon nu ai acces la nimic!

– Păi și cum durerea mea schimbi și tu frecvențele ca omu’? se auzi vocea lui Bogdan, electronistul grupului.

– Prin telepatie nu merge, c-am încercat, zise Piticu’. Doar să îi conectezi ceva laptop, da’ devine vizibil prin cablu…

– Deci, dacă vrei să instalezi toată măgăria, cu amplificator…

– Auzi bă, se auzi vocea lui Cosmin, ți se pare că asta-i camion? Sau ceva Hummer? Unde bagi tu ditamai blocu’ de BCA? Îl ții în brațe? întrebă chelul arțăgos.

– Nene, zise Piticu’, ascultă la om pățit, nu merge ce vrei matale. Da, poți s-o camuflezi sub scaunu’ șoferului, s-o alimentezi la 12 volți, să-i tragi conector de antenă pe acoperiș, da’ efectiv nu merge s-o integrezi ca în Humvee. Ăla e ditamai chirpicu’, asta-i mică și fâșneață!

– Piticule, luați o pauză, zise moale Bărbosul. Haideți la cafea, că m-ați creierit destul.

Chelul aruncă o singură privire spre masă și întrebă:

– Ce-i dă Blondului cu virgulă? Că arată de parcă a ajuns în budă la McDonalds și dama lipsește.

– Zi bre ce probleme existențiale ai? spuse și Bogdan.

– Păi, șefule, ar fi cam multe…

– Zi una din ele, spuse chelul cu zâmbetul pe buze.

– Păi, în general, voi știți mai multe ca mine, zise Blondul strâmbând din nas, mai ales în meseria mea, și asta nu-i ok…

– Of, băga-mi-aș, zise Cosmin așezându-se cu fundul pe masă. Te-a pocnit gânditu’, locotenente?

– Nu, da’ efectiv, de ce? De ce mă uit eu la o mină de-aia care se agață în copaci ca broasca la sudură?

– Pai e simplu, Blondule, pentru că ești militar. Noi suntem civili. Fix de-aia.

– Cum adică?

– Păi și armata e ca orice corporație. Există birocrație, există șefi, există orgolii. Tu, dacă te arăți deștept, mereu se găsește vreunu’ să-ți taie picioarele. Îți face un raport negativ și te găsești tras pe linie moartă, doar că vrea el să ți-o tragă, că l-ai deranjat din rezolvatu’ de integrame. Noi n-avem problema asta. Dacă vreau să învăț ceva, scot banu’ și mă duc la ăla care predă ”nene, ăsta-i banu’, e semnat de Mugurel Isărescu, zi-mi ce tre’ să știu”. Îmi dau examenu’, îmi iau diploma, sunt îndreptățit să deschid gura. Vreau scafandru? Scot banu’, mă duc și fac cursul, îmi iau brevet. Vreau parașutism? Mă duc de fac 25 de salturi, îmi iau brevetu’, sunt parașutist. Vreau să fiu lunetist? Îmi iau patalama de vânător, îmi iau pușca, îi pun lunetă de care vrea mușchiu’ meu și mă duc să vânez. Crede-mă, căprioru’ sau mistrețu’ sunt mult mai greu de vânat decât omu’. Apoi îmi descarc manualele militare de la americani, canadieni sau suedezi, mai citesc ceva pe acolo și sunt mai bun ca tine. Simplu. Echipamentu’ e cam același, și la civili și la militari, câteodată e mai bun la civili, că ăștia tre’ să scoată banu’ și e concurență, apoi dinamita, de exemplu, nu s-a schimbat de când a inventat-o tata Alfred Nobel, în 1867, acu’ 150 de ani și mai bine…

– Mda, zise Blondul, câte ar fi de schimbat…

– Nu multe, replică Cosmin. Și majoritatea sunt ieftine. Da’ tre’ numa’ să se vrea.

– Uimește-mă, zise Blondul.

– Bre, e simplu. Se ia soldatu’ care vine la unitate. Suntem armată NATO, nu bar de negri, deci ăla tre’ să vorbească o engleză cât de cât fluentă, că de-aia se presupune că a stat 4 ani în liceu. Dacă nu știe, îl bagi în curs pe banii lui. Sau faci un parteneriat cu un ONG, acolo. Ținând seama de arealu’ în care acționează Armata Română, și franceza ar fi indicată pentru Levant și Africa sub-sahariană. Și faci ca la ruși: a învățat limba bine, cu diplomă? 10% în plus la salariu. Dacă are sânge în el și învață o arabă, o chineză, un Pashto sau alt exotism de-ăsta, 20%. Apoi îl treci printr-un curs de prim ajutor, să știe ce să facă când îl vede pe colegu’ căzut la pământ. În cel mai rău caz, asta îl învață Crucea Roșie, cu care iar faci parteneriat.

– Nu sună rău, zise Piticu’.

– Apoi te duci la reprezentanții marelui Licurici, ”băi parteneru’ american din NATO, ai două baze la noi în bătătură, cum facem să deschizi o școală de instructori pentru luptă fără arme în folosu’ armatei române?” Că poate să facă o școală de MCMAP al USMC-ului la Kogălniceanu și de Combatives al US Army la Deveselu. Sau pe amândouă, că nu mă supăr. Și așa formezi o pepinieră de instructori, și așa armata română devine mai eficientă în misiunile NATO și mai bine pregătită, nu crezi? zise Bărbosu privind fața uimită a Blondului.

– Apoi, prietene, îi pui să tragă. Până consumă toată muniția aia veche din depozite. Îi pui să tragă până când fac scurtă la degetu’ de pe trăgaci și le pleznesc timpanele. Așa obții două lucruri: soldați antrenați și comenzi pentru fabricile de muniție. Și îl pui pe soldat să demonteze, să curețe și să asambleze arma aia cu care a tras până o face legat la ochi și contracronometru. Să știe să demonteze arma aia mai bine decât să dea jos bikinii neveste-sii.

– Șefule, dacă te-ar auzi ministrul apărării, te-ar împușca, pe bune, zise rânjind Piticu’.

– Știu, zise Bărbosu. Și nu numai el… Încă o chestie, aș băga o instrucție pirotehnică minimă la trupe. Adică ăla mic, soldat sau gradat, să știe să-mi facă o demolare simplă, o ușă, un gard, o poartă sau o gaură în zid, că nu-i mare filozofie să faci o amorsă dintr-o capsă pirotehnică și un metru de fitil și s-o lipești de trei fire de Primacord. Ca să nu mai vorbim că e simplu să îngropi o farfurie antitanc, ce dracu’!

– Ce-i ăla Primacord? întrebă Blondul.

– Fitil detonant, zise Cosmin. Șnur de-ăla exploziv. Se pun trei fire pe o bandă adezivă de lungul ușii, de sus până jos, și se lipește capsa pirotehnică de el. Când detonează șmecheria, de obicei e suficient să-ți rupă o ușă din lemn în două. Dacă-i metalică, pui mai mult sau folosești alte metode, la fel de simple.

– Și în ultimul rând, dai drumu’ la școli pentru soldați. Vrea să fie lunetist? Îi traduci FM 3.22-10 american și îl pui să citească, că nu-i mare diferență între M110 american și PSL-ul nostru. Sau între Barrett și Ghepardu’ ăla G6 Lynx de-l fabrică la Cugir. Vrea să se joace cu explozive? Îl trimiți la școală la Rm. Vâlcea, la EOD. Vrea să doboare avioane? Îi faci curs de operator CA-94, că fiecare divizie are batalion de apărare antiaeriană. Nu-i nevoie să reinventezi apa caldă. Doar traduci manualele altora din NATO, le adaptezi la noi și ai proceduri comune, ai instrucție standardizată și oameni care nu se calcă pe bătături în teatre, indiferent că-i român, american, danez, canadian sau neamț. În teatre, faci cerere de instrucție cu armamentu’ și echipamentu’ partenerilor direcți. Da’ cum ziceam, tre’ să se vrea.

– Mda, zise Blondul, nu sună rău…

– Cel mai bun exemplu suntem noi, zise Cosmin cu o voce liniștită. Pe noi nu ne-a obligat nimeni. Noi am alergat după cursuri, noi am învățat în timpul liber, noi ne-am spart capul fără să ne ajute nimeni. Dacă ar fi un pic de bunăvoință, îți dai seama ce-ar fi Armata Română?

Cap. 5: Poceala

TM-83

TM-83

– Dă cafeaua aia încoa’, zise Cosmin. Deci, care-i trebulița?

– Umblă vorba-n târg că se vor mișca niște coloane de aprovizionare pe aici, zise Bărbosul. Da’ nu se știe dacă vor trece granița sau nu. Dă-mi harta, meștere! se adresă el Blondului.

– Păi și ce facem, îi pocnim preventiv? întrebă Bogdan.

– Nu-i o idee rea…

* * *

Blondul îl urmarea pe Ovidiu instalând ceea ce părea o farfurie imensă de culoare verde  pe copac. Pe lângă suportul care fusese fixat pe trunchiul molidului, mai avea două tuburi ciudate deasupra.

- Ce dracu’ e asta? întrebă el.

- Tu nu cunoști armamentul sovietic, nu? Adică, în afară de chestiile alea pe care le întâlnești pe toate drumurile?

- Nu, spuse Blondul brusc rușinat.

- Păi, domnule locotenent, ceea ce ai în față e o mină antitanc TM-83. Se bazează pe efectu’ Misznay–Schardin de care sunt sigur c-ai auzit, tuburile astea două sunt sistemul de ochire și senzorul infraroșu, mai are un senzor seismic ce pornește pe cel infraroșu, așa că orice trece prin fața lui se alege cu o gaură din laterală. Zic unii că sparge 400 milimetri de blindaj, da’ cum n-am folosit așa ceva până acum, nu pot să bag mâna în foc.

- Păi și de ce aici?

- Pentru că întotdeauna e ceva blindat în fața convoiului. Nu cred că un tanc, da’ un transportor de tip BMP mai mult ca sigur. Așa ca-l pocnește mina pe ăla ca să declanșeze ambuscada aici după colț. El blochează coloana, care e stropită de o mitralieră din față și două din lateral pe toată lungimea ei. În spate, Cosmin și Bogdan pocnesc ultimu’ vehicul, indiferent ce e, cu un AG7 și foc de mitralieră. Cu primul și ultimul vehicul din coloană lovite, n-au cum să manevreze în pădurea asta. Hăcuim camioanele, luăm ce putem din ele și dispărem. Alte întrebări?

Blondul dădu din umeri. I se dăduse o lecție de tactică militară de către o gașcă de amatori. Asta durea, dar era un tip deștept, care putea învăța de oriunde. Stația radio prinsă de haina celuilalt  piui:

- ”Ovidiu, gata?”

- Gata, spuse Ovidiu. Petarda instalată și gata de nuntă!

* * *

Blondul trebuia să admire ce avea în fața lui. Ambuscada fusese așezată ca la carte. În formă de L, pe latura scurtă avusese BMP-ul șenilat ce ardea și acum și un camion. Pe latura lungă, cele două mitraliere ”rezolvaseră” camioanele blocate în coloană, în timp ce AG-ul lui Bogdan distrusese BTR-ul ce încheia coloana. Aveau 5 prizonieri, toți șoferi ai camioanelor de aprovizionare. După o discuție scurtă, se hotărâseră ca un om să urce în fiecare camion cu șoferul ucrainean și să folosească KaMaz-ul 8×8 ca berbece, pentru a elibera drumul de șenilata ce încă fumega. Coloana de 5 camioane se puse în mișcare, nu înainte de a fixa pe un copac o cutie vopsită în verde crud.

- Ce-i aia? întrebă Blondul.

- Un senzor anti-vehicul cu radio. L-am făcut cu o placă Arduino și o memorie în care am băgat ceva zgomote de motor de camion. În plus, l-am legat la senzorul ala seismic de la mină, că-i încă funcțional. Dacă mai apare ceva pe aici, ne dă de veste și putem să dăm coordonatele mai departe. Pozițiile de aici până la șoseaua noastră principală sunt preindexate, așa că se poate calcula cam pe unde sunt și un LAROM să niveleze zona în care zicem noi ca se află. Nici nu vor ști ce i-a pocnit, spuse Bogdan, electronistul grupului.

Blondul se uită cu alți ochi la șatra de civili. Înțelegea acum reputația Bărbosului. Ceea ce vedea nu se potrivea cu ce învățase el în școala de ofițeri, dar nu însemna că e greșit. Funcționa, și chiar funcționa bine. Îl văzu pe Bărbos privindu-l.

- Unde-ai învățat astea? întrebă el.

- Prietene, răspunse Bărbosu, dacă funcționează în Afganistan, Irak, Darfur sau Siria, de ce n-ar funcționa și la noi? Vezi, de-asta nu-mi place mie ingineria, că reduce imaginația și-o limitează la formule rigide…

- Pe cai, că se filmează, zise Cosmin. În curând cred că aerul va deveni cam nepotrivit pentru noi, așa că-i cazu’ să ne cărăm.

- Ce-i în camioanele alea? întrebă Blondul.

- De toate pentru toți, răspunse cheliosul. De la plicuri de ceai negru la Igla antiaeriene. Vrei să lași doi oameni c-un burlan, să le faci pagubă de-un elicopter, dacă vine să cerceteze?

- Mh, zise afirmativ Bărbosu’. Rămân eu cu Blondu’. Lăsați-mi Toyota, să nu tropăim prea mult, că-i cale lungă de aici la bază. Hai, în camioane și valea! termină el scoțând limba.

- Deci, care-i planul? întrebă Blondul.

- Luăm două rachete Igla și un mâner de lansare și ne așezăm la pândă dincolo de TAB-ul ală care l-a pocnit Bogdan, că-i mai liber locu’. În caz că vine un elicopter în recunoaștere, îl trosnim. Dacă vin pe jos, abandonăm rachetele și ne facem nevăzuți în pădure. Ajungem la Toyotă pe ocolite și ne cărăm acasă. Simplu.

- Auzi bre, ce voiam să te întreb, cum ai învățat să folosești toate măgăriile astea?

Bărbosu’ se uită la Blond de parcă-l înjurase de mamă.

- M-am uitat pe YouTube, la canalele arabilor. Găsești acolo arătat ca la proști, nici nu trebuie să cunoști limba. Nu știai?

- De obicei, pe YouTube mă uit la muzică, zise Blondul umilit…

Cap. 4: … cu de toate

Zakho, Kurdistan

– Ce bidonu’ meu vrea ăla, mă? se auzi vocea șoferului.

– Stai dracu’ potolit, cu mâinile la vedere, că nu ești la tine-n Colentina! veni răspunsul. Felcere, pregătește banu’, mergem la cumpărături.

– Ce cumpărăm, șaorma? se auzi o voce calmă și încrezătoare.

– Numa’ la șaorma ți-e gându’, spuse tipul de lângă mașină. Luăm altceva, mai gustos. Gogele, stai cuminte aici, cu mâinile la vedere. Nu de alta, da’ dacă te împușcă ăștia și-mi strică parbrizu’, îl pun pe Crețu’ amanet!

Crețu’ era fratele șoferului, mezinul găștii, un student cuminte foc, numa’ bun de pus pe rană. Între ei era celebră sfiala Crețului în ceea ce privea fetele, la care avea mare succes, din cauza feței sale de nevinovat.

Cei doi dispărură pe aleile bazarului, în timp ce șoferul apăsă pe butoanele radioului. Din boxe se revărsă o melodie lentă, ce parcă se potrivea cu peisajul din jur. Privi ecranul de pe consola centrală: Hans Zimmer – Hunger.

”Să-mi bag …” gândi el.

*

 Totul începuse cu 5 zile înainte, cu un telefon. Se uitase la știri și apoi îl sunase pe Felcer:

– Bursucu’ ce face?

Ăăăă, nu știu! venise răspunsul. Am două numere de telefon, îl sun acum. Sper să fie bine…

– Și eu sper, te-ai uitat la știri?

Iranienii? se auzi vocea Felcerului, crescută cu vreo două octave. Nu-mi zice că-s la el în zonă! Stai, stai… Soran, Shaklawa, Erbil…

– Ce bani avem?

Ăăăăă de ce? Doar nu vrei să mergem după el!

– Ar fi o idee, dacă aflăm pe unde e. Pregătește trusa medicală și anunță-l pe Sclipici, el va fi șoferul de schimb. Și vezi de ce bani dispui, avem 2800 de kilometri până acolo.

Hai că-l sun și te sun înapoi, ok? se auzi vocea îngrijorată de la celălalt capăt.

Bărbosul se uită pe harta de pe ecranul computerului și se încruntă. 2800 km, 8 litri la 100 km, asta însemna 224 litri motorină, cam 4 rezervoare… Descărcă harta în tabletă, adăugă o listă de cumpărături și coborî în curtea casei. În fața garajului, ridicată pe cauciucuri de 32 de țoli, stătea impasibilă o Toyota Hilux verde metalizat.

Din buzunar, telefonul începu să sune. Număr necunoscut, +822 16… ”Thuraya”, gândi el, ”Bursucu’!”

Ce faci bre? se auzi de la celălalt capăt al convorbirii.

– Tu ce faci, amețitule! Bagi oamenii în fibrilații?

Lasă-mă că-i groasă, au intrat iranienii, sunt lupte peste tot, aeroporturile sunt închise, pe ăia de la ambasadă îi doare în fund de noi…

– Tu unde ești?

La o sondă, la mama dracu’, cu ambulanța. Rămânem aici până la noi vești, apoi va trebui să văd cum dracu’ vin acasă. Că mi s-a acrit.

– Tot Land Cruiseru’ ăla îl ai ambulanță? Telefonul ăsta e al tău?

Da, în ambele cazuri. De ce?

– Sper că ai cum să ții telefonu’ încărcat. Vezi dacă poți să-mi trimiți niște coordonate GPS prin sms. Îl sun pe Felcer și pe Sclipici și venim după tine cu tigaia mea. Ok?

Îi sun eu. Mulțumesc, frățioare.

– Stai tu liniștit. No one is left behind, vorba lu’ Zimmer.

După 5 minute, Sclipici la telefon:

Bă, tragi la mine noaptea asta? Să-l dau pe Crețu’ afară, zicea că vine cu gagică-sa…

– Care dintre ele? Spune-i că ajung în 4 ore, spuse Bărbosu’, urcându-se în mașină.

*

 … Îi văzu întorcându-se. Felceru’ avea în mână o pungă mare de plastic și ceva atârnat de umăr, iar celălalt căra o ladă din lemn cu mânere.

– Ce dracu sunt alea? întrebă Sclipici.

– Kebab Kenjeh, veni răspunsul Felcerului. Ăsta l-a ales. Și sunt niște porții…

– Nu bă, alea de le aveți pe umeri. Ce flintă e? Și ce-i în lada aia?

– Păi, fratele meu, ținând seama că n-ai făcut o zi de armată, nu cred că-i cazu’ să-ți bați capu’, zise Bărbosu’. Sculișoarele astea nu-s pentru toți jucătorii de CounterStrike, ci doar pentru ăia cărora le place versiunea live.

– Da, da, bine că ești tu deștept. Deci, ce-i în ladă?

– O cutie de muniție și ceva grenade.

– Și pușcociu’?

– Un Kalașnikov sârbesc. Ceva asigurare suplimentară că ne vom întoarce sănătoși.

– Acum ce facem?

– O luăm din loc. Vezi pe unde-i ieșirea spre Duhok și calc-o.

După 10 minute, făcură pauză la o benzinărie. Rezervorul era jumătate, dar făcură plinul pentru a avea o rezervă în caz că lucrurile erau mai nasoale decât consideraseră. Dosite printre bagajele din benă mai erau două canistre de câte 20 de litri. Într-un sfert de oră arma fuseseră curățată, reglată, verificată și stătea în poala Bărbosului, pe locul din dreapta.

– Calc-o spre Duhok, prietene, și trezește-ne când apare vreun post de control, spuse Bărbosu’ închizând ochii. Pe bancheta din spate, Felceru’ deja sforăia ușurel.

*

Ajunseră fără incidente la Duhok, opriseră pentru o cafea și Bărbosu’ trecuse la volan. La ieșirea din oraș, un polițist mustăcios le făcu semn să tragă pe dreapta. Urmă o convorbire într-un amestec ciudat de engleză, turcă și arabă, câteva bancnote își schimbară proprietarul, iar ei fură liberi să plece.

- Ce-ai bârfit cu ăla? întrebă Felceru’.

- Mi-a zis s-o luăm pe direct, spre Zawita și apoi Lalish. Drumul e foarte bun, zice, și iranienii n-au fost observați la Akre. Deci putem să ajungem lejer. Mergem, spuse Bărbosu’.

- Nu știam că vorbești araba, spuse Sclipici de pe locul mortului.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, veni replica șoferului. Treci la somn, va fi o noapte lungă.

Întunericul se lăsase încet peste munții care străjuiau șoseaua. Motorul mașinii torcea, înghițind kilometru după kilometru. Sclipici privi ecranul radioului. Lorena McKennit – Caravanserai.

- N-ai gusturi proaste la muzică, moșule, spuse el.

- Se pupă, ai? rânji Bărbosu’. Cine dracu’ s-ar fi gândit că vom fi trei demenți într-o camionetă, la miezu’ nopții, pe un drum uitat de Dumnezeu din fundu’ Irakului?

- Chestia asta nu e reală, nu? Adică, noi acum nu suntem aici, mergând după Bursucu’? E prea mișto drumu’…

- Bun venit în O Mie și Una de Nopți, Gogele. Ar fi trebuit sa ne oprim undeva, să facem un foc de tabără, să povestim legendele lui Harun Al Rașid, marele calif al Bagdadului, la un ceai fierbinte, înainte de a dormi lângă o caravană de cămile… Păcat că n-avem timp, dar poate o vom face într-o zi…

- Musai, e ireală senzația…

În fața lor, un indicator sclipi în întuneric: Nahla, 10 km, Akre, 37 km. Mai aveau o jumătate de oră, apoi vor porni tableta și vor urma ruta spre sonda unde se afla Bursucu’. Până în acel moment totul fusese liniștit, sperau că și mai departe va fi tot așa. Și că prietenul lor era bine sănătos.

*

- Cine dracu’ ar fi putut sa vină după mine? întrebă retoric Bursucu’. Cei trei care-au speriat Estu’!

- Lasa miștourile, ia bagaju’ și hai să ne cărăm. Nu m-a făcut mama ninja să bântui noaptea pe coclauri neumblate, împănate cu tot felu’ de neaveniți ce nu-mi vor binele…

- Zi mai bine că se deschide șaormeria în 4 ore și ți-e foame deja, se auzi vocea miștocară a lui Sclipici.

- Bă, ți-am zis că nu ești la tine-n Colentina? Aici șaormeriile sunt instituții serioase!

- Nu vă supărați, se auzi o voce necunoscută, nu știți cum ajungem la spitalul Floreasca? Avem două cazuri destul de grave, spuse posesorul vocii, un soldat ce se ivise parcă din pământ. Instantaneu, AK-ul Bărbosului fu la umăr, cu țeava îndreptată spre oamenii ce intrau cu armele îndreptate spre ei.

- Ni s-a spus că aici găsim un doctor competent. Ajutați-ne și vom pleca fără să vă facem probleme…

Unul dintre ultimii veniți arătă spre gâtul Felcerului, unde, atârnată de un lanț subțire de aur, sclipea Steaua lui David. Instantaneu, soldații îndreptară țevile armelor spre pământ, urmați imediat de Bărbos.

- Ce faci mă? întrebă nervos Sclipici. Cine-s ăștia?

- Niște flăcăi veseli, care, ca și noi, nu se află oficial aici. La ei acasă li se zice Sayeret. Se pupă sâmbăta cu Felceru’ la sinagogă.

- Of, să-mi bag… oftă din străfundul sufletului Sclipici.

- Prietene, se adresă Bărbosu’ celui care vorbise, adu răniții și ăștia doi îi vor petici pe cât se poate de bine, că-s doctori pe ambulanță. Nu știu ce vehicule ai la dispoziție, da’ se pare că va trebui să spălăm putina cât de repede posibil.

- Am săltat o șenilată de la iranieni. N-are viteză prea mare, da’ ne-a adus până aici. Aveți ceva mai bun?

- O Toyota Hilux și o Land Cruiser 105 ambulanță de aici. Câți sunteți?

- 8, din care 3 răniți, doi cam grav…

- Păi adu-i încoa’, ce mai stai?

*

Celor doi doctori le luase 45 de minute ca să trateze cei trei răniți. Cel mai grav fusese un pneumotorace sufocant, care avusese nevoie de o decompresie toracică, treabă rezolvată rapid cu o branulă și un prezervativ pe post de supapă. Folosind rezervele de plasmă ale ambulanței și sânge de la un soldat, rănitul moțăia acum legat de targa ambulanței, asistat de Bursuc și cu locotenentul israelian ca șofer. În față, Hilux-ul purta cu mândrie o mitralieră grea DShK de producție iraniană, montată pe rollbar. Ceilalți doi răniți erau instalați confortabil pe bancheta din spate, Sclipici era șofer, Felceru’, în dreapta, mai arunca câte un ochi în spate. Cei doi nu erau prea rău, o dublă fractură de braț și picior la unul și două găuri într-o pulpă la celălalt, operate expert de Bursuc. Acum moțăiau și ei, cu armele în poală. În benă, Bărbosu’ și ceilalți patru membri ai echipei israeliene se înghesuiseră printre canistrele de combustibil luate din blindatul iranian și de la sonda Bursucului.

- Deci, spuse sergentul care le stricase seara, care e itinerariul?

- Păi noi ne întorceam prin Duhok, apoi Zakho, granița turcă și acasă. Ne programasem să ne oprim în Turcia la un hotel pentru o baie și 12 ore de somn, zise Bărbosu’. De ce, aveți poftă de-o șaorma? Sau vreți să vă lăsăm undeva?

Urmă o conversație scurtă între sergent și căpitanul israelian. Bărbosu’ nu înțelegea ebraica, așa că trebui să aștepte finalul.

- Șefule, spuse sergentul, te superi dacă faceți un mic ocol? Va veni cineva să ne ia, da’ nu putem face autostopu’ până acolo. Deci te rugăm pe tine și pe băieți să ne duceți, dacă nu te superi.

- Unde tre’ să ajungem?

- De la Duhok spre lacu’ ăla de acumulare, e o tabără de refugiați sirieni. Va trebui să ajungem cam prin zona aia și de acolo voi vă vedeți de treaba voastră.

- Bine bre. Păi anunță lumea, eu îi zic lu’ Sclipici să schimbe direcția, spuse Bărbosu lovind de două ori în acoperișul mașinii. Sergentul cotrobăi printre lucrurile din benă, scoase ceva ce semăna cu o stație radio si o întinse căpitanului. Acesta luă receptorul stației, apăsă pe două butoane și începu să vorbească în receptor.

- Auzi, da’ de unde știi românește?

- Am crescut pe Fundeni, răspunse sergentul. Când aveam 16 ani mama a divorțat, l-a luat pe bunicul care e evreu și pe mine și-am emigrat în Israel. Încă mai avem apartamentul chiar lângă spital, da’ n-am mai fost de trei ani acolo…

*

Își luaseră rămas bun pe o bucată de nisip bătută de vânt, la 10 kilometri de tabăra de refugiați. Cei 8 membri ai echipei fuseseră așteptați de două Unimog-uri cu însemne de Semilună Roșie. Își strânseseră mâinile, cei trei răniți fuseseră urcați în camioane, primiseră provizii și combustibil suplimentar, era timpul să plece.

– Șefule, mulțumim pentru tot. Dacă nu erați voi, eram cu unu’ mai puțin, și Zvi e băiat tare de treaba, mi-ar fi părut rău să-l pierdem…

– Voi să fiți sănătoși, spuse Felceru’. Dacă mai ai nevoie, ne găsești în Colentina, zise el zâmbind. Apropo, cu ambulanța ce facem?

– Vom face noi în așa fel încât să ajungă înapoi. N-o să vă bată nimeni obrazu’, zise sergentul zâmbind la rândul lui. Baftă și drum bun înapoi…

– Ne vedem la București, spuse Bărbosu’ urcând în benă. Bursucule, treci la volan, Sclipici la somn, Felceru’ nu conduce, eu sunt servant la mitralieră. Calc-o, că deschide la șaormerie! zise el făcând din mână…

 

 

Cap. 3 Dimineața

 

Rinocerbu'

Rinocerbu’

Blondul deschise un ochi, apoi pe celălalt. În patul din capătul opus al camerei, Piticu’ sforăia încetişor. Se ridică încet, se îmbrăcă şi coborî în sala mare.

- Good morning, sunshine, auzi el vocea bărbatului slăbuţ ce-l lămurise cu privire la pâine cu o seară înainte. Ţi-e foame?

- Cam da, şefule. Mersi.

- Nu-s şef, Blondule. Eu sunt Ovidiu, încântat să te cunosc. Ceai sau cafea?

- Cafea, mulţumesc.

- Vineeeeeee, spuse celălalt şi Blondul se trezi în faţă cu o cană care mirosea îmbietor. Vine şi potolu’ imediat, ai un pic răbdare.

Cafeaua era fierbinte, dulce şi tare, delicioasă. Bău o gură, conştient de efectul ce-l avea asupra lui, de a-i băga simţurile în priză. În faţă îi apăru o farfurie mare plină cu un amestec ciudat, dar bine mirositor, în care identifică cartofi, ouă, şuncă, brânză şi ceva cârnaţi.

- Ce-i asta? întrebă el.

            - Combinaţia preferată a Dihorilor. Reţeta a adus-o Gogel, nu’ş  în ce emisiune a văzut-o pe YouTube, da’ e ucigătoare dimineaţa. Te ţine cu stomacul plin până seara, mai ales când eşti după ceva mistreţ.

            - Şi ce-i în ea?

            - 4 ouă, un cartof mare tăiat cuburi, brânză rasă, şuncă şi cârnat de mistreţ. Vara punem şi roşii tăiate mărunt, da’ acu’ nexam, că-i iarnă. Balotează acolo, că se răceşte şi e păcat.  

            Înfipse furculiţa în mormanul din faţa lui şi luă prima înghiţitură. În câteva minute farfuria era goală.

            - Cuiva i-a fost foame! rânji Ovidiu. Băieţii sunt afară, la maşini, dacă vrei să-i saluţi. Dă farfuria la mine, azi eu sunt la bucătărie. Mai vrei cafea?

            - Mh, mormăi el afirmativ, aşa că i se umplu cana şi ieşi afară.

            Auzind voci din spatele cabanei, se îndreptă într-acolo, pentru a-i găsi pe ceilalţi cinci bărbaţi în jurul capotei ridicate a unui Land Rover Defender.

            - Eu ţi-am zis c-o să-ţi îngheţe uleiul, Sandule, da’ tu nu şi nu. Ce naiba, parcă ai maşina de ieri! spuse Bogdan.

            - Gata mă, liniştiţi-vă. Bogdane, dă-mi vechitura suedeză, davai, davai, idi siuda! spuse un tip chel, care îşi puse fesul la loc după ce se scărpină în cap. Sorine, dă-mi bricheta ta. E benzină în draga de Ingrid?

            - Cine-i Ingrid? se trezi întrebând Blondul.

            - Soba aia de la Bogdan din mână, răspunse chelul. E fabricată în Suedia, în 1963, aşa că am botezat-o Ingrid Bergman, care-a fost o bunăciune, la vremea ei. La fel şi asta, care încă e o bunăciune.

            Blondul aruncă o privire şi recunoscu o sobă Svea 123, despre care instructorii săi germani îi povestiseră multe. Era una dintre cele mai bune sobe de camping, capabilă să funcţioneze la temperaturi de -45 de grade Celsius, fapt ce-o făcuse timp de 40 de ani preferata alpiniştilor hardcore. Chelul moşmondi un pic pe lângă sobă, o aprinse şi o poziţionă sub baia de ulei a Land Roverului.

            - Aici stă, cu Sandu lângă ea. Deci, Ovidiu e la bucătărie, Piticu’ doarme, că nu i-am văzut mecla până acum, Sandu are grijă de Ingrid, cine cum pleacă? întrebă chelul.

            - A ta merge? întrebă Sorin, bondocul.

            - Tractoraşu’ meu? Cum să nu meargă? Tu ce crezi bă, că am Mitsubishi cu numere de Bulgaria? Şi Mitsubishi d’ăla…

            Tot grupul izbucni în râs, mai puţin Blondul, care nu înţelegea poanta.

            - Bun, se auzi vocea lui Bogdan, eu cu Sorin mergem cu Mitsu în sat, să luăm pachetele, Gogele, tu cu Cosmin şi cu Blondu’ luaţi Rinocerbu’ şi vă duceţi la peşteră, după echipament?

            - Gata şefu’, zise Bărbosu’.

            Bogdan şi Sorin se urcară într-un Mitsubishi Pajero alb, cu numere de Bulgaria, ce demară şi dispăru ocolind cabana într-un nor de zăpadă. Bărbosu’ şi chelul traseră la o parte o plasă de camuflaj, descoperind o Toyota Hilux dublă cabină, a cărei vopsea albă lăsa să se vadă un strat verde metalizat dedesubt.

            - Nu ştiu cine ţi-a vopsit-o, da’ sper că n-a cerut prea mulţi bani. Asta-i treabă de mântuială, spuse Blondul.

            - Eu am vopsit-o, spuse Bărbosu’. E vopsea pe bază de celuloză, face ca o coajă deasupra. E doar de camuflaj, la primăvară o dau jos cu apa caldă sub presiune. Blondule, fă cunoştinţă cu Rinocerbu’. Sau Rabla, cum i-au zis ăia din Servicii. Singura maşină cu numere româneşti care-a speriat Kurdistanu’.

            Blondul dădu un ocol maşinii. Arăta ca orice Toyota Hilux veche, dar ştia că la Bărbos nimic ce părea normal nu era. „Ce nu ştii, nu te îngrijorează” era una dintre expresiile sale favorite.

            - Ce-ai schimbat la ea? Întrebă el.

            - Suspensia e ARB heavy duty, diferenţialu’ pe spate e Detroit TrueTrac, pe faţă e un ARB AirLocker, sistem cu două baterii, compresor electric, troliu, barele sunt făcute de Cosmin şi de Bogdan. Cauciucurile sunt Goodrich All Terrain şi rezervoru’ e îmbrăcat în cauciuc auto-etanşant, cu sistem anti explozie. 

            - Cât?

            - Maşina a costat 7000 de epuroi, am mai băgat în ea 6000. Da’ merită, pe cuvânt.

            13.000 de euro o maşină. Dar ştia că maniacii nu băgau bani aiurea. Maşina din faţa lui era capabilă să ajungă oriunde, la orice oră din zi sau noapte, fapt demonstrat de cei 6000 km făcuţi în timpul „excursiei” din Irak.

            - Auzi bre, întrebă Blondul, care-i faza cu Mitsubishi?

            - Tu nu știi miștourile spaniole? veni răspunsul cheliosului.

            - Nu în cazu ăsta, replică.

            - În țările de limbă spaniolă, spuse chelul pe un ton academic, modelu’ ală de Mitsu se numește Montero, pentru că Pajero are o conotație peiorativă!

            - Adică?

            - Adică, spuse chelul făcând un semn obscen cu mâna.

            - Mda, mi-am luat-o…

            - Nu, chestia asta e adevărată, ia și citește orice dicționar de argou spaniol, spuse Bărbosul punând punctul pe i. Hai să ne mișcăm!

            - Unde mergem?

            - Ce nu știi, nu te ingrijorează, replică Cosmin.

 La o jumătate de oră de drum, Toyota opri în dreptul unei intersecții. Bărbosul coborî, se uită în toate părțile, apoi făcu dreapta pe un drum forestier ce purta urme de cauciucuri late. Mai merseră câteva minute și apoi opriră sub un afloriment stâncos. Cei trei coborâră și se asigurară că mașina era invizibilă din aer. Bărbosul îl trase pe Blond spre gura unei peșteri, scoase o legătură de chei și deschise poarta metalică a acesteia.

- Ce-i aici? Întrebă Blondul uimit.

- Depozitu’ nostru de diverse, răspunse cheliosul. Și dovada că banu’ e ochiu’ dracului.

- Adică?

- Adică tot ce vezi aici e cumpărat fără factură de la niște băieți dibaci, cu acces la depozitele armatei ucrainene. Ce-ți dorește pipoțica? Un Șmel termobaric? Un Vintorez mut? Ceva mine MON-50? Cere și ți se va da, după cum scrie în Biblie, spuse chelul, scoțând diverse lucruri de prin lăzile aliniate pe lângă pereți.

- Dacă ar afla extrem de prea fericitu’ Dănuț ce se poate face cu bani puțini, dați cui treb’e, în două luni Mallu’ Mântuirii Neamului ar fi ridicat, parol! spuse Bărbosu rânjind.

Lucrând rapid și metodic, cei trei încărcară bena Toyotei cu câteva lăzi, inscripționate în chilirică.

- Și acum? Întrebă Blondul.

- Acum vom face ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă ”prepoziționarea tehnicii și a mijloacelor de luptă”, spuse chelul. Adică vom propti jucărelele astea în diverse găuri, pe unde zicem noi că vom avea de furcă. Așa evităm să le cărăm când ne-o arde buza și vom avea de făcut alte treb’șoare.

- Cum ar fi?

- Cum ar fi cotonogit ucrainieni, raspunse Bărbosul cu zâmbetul pe buze.

Cap. 2: Dihorii

 

Lângă Brodina, jud. Suceava

Blondul se întrebă în sinea lui „ce mama dracu’ caut eu în haznaua asta?”. Ridică un pic gluga costumului de camuflaj şi privi în jurul său. Zăpadă şi molizi. O linişte mormântală, întreruptă numai de icniturile înăbuşite ale sergentului din spatele său. Se întoarse şi se uită cu ciudă la omul ce-şi croia cu greu drum prin zăpada pana la brâu. „Doamne, munţii ăştia sunt mai înspăimântători decât ăia din Virginia de Vest”, gândi el, aducându-şi aminte de şcoala de Rangeri.

Deodată se opri. Un fior rece îi străbătu şira spinării. Nu ştia de ce, dar avea impresia că e privit. Mai verifică odată GPS-ul şi şopti uşor în microfon:

–          „Şoimul” cheamă „Dihorii”, „Şoimul” cheamă „Dihorii”, terminat!

–          Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, veni răspunsul. „Dihorul”, terminat!

„Of, fir-aş al dracu’! Din nou?!?” gândi el…

… Totul începuse cu 48 de ore în urmă, când se trezise chemat în biroul comandantului. Avusese un sentiment neplăcut, ştiind că se pregăteau de plecat spre Suceava.

– Locotenent Chivu, spusese comandantul, te vei pregăti de plecare într-o misiune de maximă importanţă, strict secretă. Vei avea un radist-operator cu tine şi veţi activa în condiţii de izolare. Durata misiunii este necunoscută. Ai 24 de ore să te pregăteşti. Asta e tot ce-ţi pot spune.

„Condiţii de izolare” însemna că putea să ocolească un pic regulamentul privind ţinuta şi echipamentul. Era ianuarie, temperaturile noaptea ajungeau la -20 de grade, aşa că mai bine să încaseze câteva zile de arest, dar să aibă toate degetele la purtător. Furierul companiei îi spuse că a doua zi dimineaţă tot echipamentul necesar va fi gata. „Până mâine dimineaţă voi fi EU gata, puştiule”, gândi Blondul.

Ajuns în camera sa, Blondul începu să caute prin diverse cutii. Mai întâi apăru un rucsac imens. Apoi diverse obiecte de îmbrăcăminte. La sfârşit, un sac de dormit, o saltea izotermă şi câteva cutii de carton. Se uită la lucrurile de pe pat şi rânji. „Aşa mai vii de-acasă, moşule”, gândi el. Rucsacul era englezesc, primit cadou de la un sergent din Royal Marines, la fel ca şi cele trei seturi de lenjerie de corp norvegiană. Şosetele de lână şi salteaua izotermă erau finlandeze, ca şi masca de schi pe care o folosea ca fes. Bocancii îi avea de la un schimb de experienţă cu Gebirgsjaegerii germani, o pereche de Lowa Combat Goretex. Uniforma era tot englezească, modelul de camuflaj fiind identic cu cel român. Costumul de camuflaj arctic era rusesc. Sacul de dormit era un Carinthia austriac, capabil să-l ferească de hipotermie la -40 de grade Celsius. Primusul militar suedez fu aşezat lângă „uscăciunile” norvegiene. Cort? La ce naiba să ia cortul? Luă doar bivibag-ul din Goretex şi poncho-ul prelată. Camelback-ul cu apă, burduful de 4 litri şi pastilele de purificare. Mâncarea consta în raţiile pe care şi le pregătise singur, MRE-uri americane şi diverse conserve franceze şi germane. Îi plăceau MRE-urile, fiind mult mai uşor de cărat decât conservele normale. Mai puţin gunoi şi, în plus, aveau încălzitoarele alea deştepte. Lopăţica pliantă, trusa de supravieţuire, briceagul elveţian, toporaşul şi baioneta. Fiecare îşi găsi loc în rucsac şi buzunare. Mulţumit de rezultatul eforturilor sale, coborî la masă, apoi făcu un duş şi se băgă la somn.

La 6 dimineaţa era în picioare. La 8 fu chemat la comandant, în biroul căruia găsi un sergent nu prea înalt, dar voinic. O figură taciturnă, cu nişte ochi iscoditori. Nimic deosebit, până văzu pe buzunarul stâng al bluzonului de luptă al acestuia Edelweiss-ul vânătorilor de munte germani. Aruncă o privire la picioare şi concluzionă că floarea aia de colţ nu ajunsese aiurea pe bluza piticului. Purtau acelaşi model de bocanci.

–          Garmisch? întrebă el.

–          Mh, veni răspunsul monosilabic.

–          Schumann?

–          Krause.

Krause era cel mai dur instructor al Gebirgsjaeger-ilor de la baza de pregătire de la Garmisch, din Bavaria superioară. Avea reputaţia de-a zdrobi oamenii, luându-se la întrecere cu ei. Cel care reuşea să-l depăşească primea un ceas ce valora salariul său pe o lună.

–          Şi cum a fost? întrebă Blondul.

Sergentul ridică mâneca bluzonului. La încheietura sa se afla un Rolex Submariner de 5000 de euro.

În momentul acela uşa biroului se deschise şi comandantul intră, cu un pachet alb în mână.

– Domnilor, acestea sunt ordinele dumneavoastră. Locotenente, vei deschide acest pachet după ce vei coborî din elicopterul ce vă va duce spre punctul de inserţie spre obiectiv. După ce le vei citi, le vei arde. Ai înţeles? Liber!

Furierul îi dusese să ia armele şi muniţia, primiseră fiecare câte o PA de 5,45 şi cele 10 încărcătoare aferente. Mai primiseră câte trei grenade ofensive, 2 fumigene, câte o baterie de rezervă pentru staţii radio şi pachetele cu hrană rece. Mesele calde îi aşteptau în raionul de acţiune, le spusese furierul.

Îmbarcarea şi zborul cu elicopterul fuseseră fără probleme, cel puţin în prima parte. După ce trecuseră de Piatra Neamţ, pilotul „lipise” burta Pumei de pământ şi o ţinu tot aşa până la debarcare.

–          Şefu’ tunde iarba, râsese servantul mitralierei din tribord.

Săriseră din elicopter, se afundaseră în zăpada moale, elicopterul se ridicase şi dispăruse, iar sergentul îşi săltase rucsacul în spate, luând-o spre liziera pădurii. „Bine gândit”, cugetă Blondul, imitându-l pe sergentul din faţa sa. Ajunşi la adăpostul molizilor, făcură o pauza ca să îmbrace costumele albe de camuflaj, iar Blondul desfăcu pachetul primit de la comandant. În el găsi un GPS turistic, o staţie radio mică, o hartă şi o foaie de hârtie dactilografiată. Citi:

Porniţi GPS-ul şi urmaţi indicaţiile acestuia până la punctul de întâlnire cu forţele noastre. Este preferabil să folosiţi harta ca rezervă, fără a lăsa marcaje pe ea. Odată ajunşi la locul de întâlnire, veţi fi contactaţi pe frecvenţa 6. În caz de pericol, distrugeţi harta şi GPS-ul.

 Indicativul dumneavoastră este „Şoimul”, indicativul forţelor prietene „Dihorii”

 Distrugeţi acest mesaj

Scosese bricheta, arsese foaia de hârtie şi mărunţise cenuşa rămasă, lăsând vântul s-o spulbere. Pornise GPS-ul şi, în câteva minute, acesta indicase un azimut de marş şi o distanţă până la punctul de întâlnire de 22 km. Se uitase la sergent. Acesta îi făcuse şmechereşte cu ochiul.

Folosind harta, stabiliseră un traseu care să ocolească drumurile şi satele din zonă. Flancaseră un drum forestier, apoi altul, tăind pădurea de molid, atenţi să nu lase urme prea multe. Ninsoarea liniştită ce se pornise şi vântul care spulbera uşor zăpada îi dădeau speranţe că excursia lor nu va fi remarcată. Asta până acum.

– „Şoimul”, aici „Dihorul” auzi, „ies la întâlnire. Puneţi siguranţele la arme”.

Blondul şi sergentul se conformară, aşa că dintr-un morman de zăpadă de la 20 de metri de ei se ivi o siluetă înfofolită în alb. În mână avea o „pompă” de calibru 12 îndreptată vag în direcţia lor. Blondul fu surprins, în timp ce pe faţa sergentului se lăţi un rânjet până la urechi.

–          Te distrezi, ai, piticule? spuse Bărbosu’.

–          E bine să te ştii printre tătici, şefule, se auzi răspunsul.

–          Nu-s şefu’ tău, io îmi câştig existenţa prin muncă! replică Bărbosu’ rânjind.

–          Şi ce munceşti matale, dacă nu te superi?

–          Cadastru.

–          Şi-aici măsori pădurea, să înţeleg?

Bărbosu’ se uită un pic urât la sergent. Blondul îl privi descumpănit. Unde îi era muţenia? Era clar, cu Bărbosu’ era ca peştele în apă.

– Bine că eşti tu deştept, mă! finaliză Bărbosu’ discuţia. Hai să ne mişcăm!

Schimbul rapid de replici dintre sergent şi Bărbos îl debusolase pe Blond, aşa că se puse în mişcare, încheind formaţia. Pe drum li se alăturară trei forme tăcute, două pe flancuri şi una lângă Bărbos. Ultimul venit căra în mână un Barrett, aducându-i aminte Blondului de Sevastopol. Era clar, să nu fi fost cine erau, i-ar fi aşteptat o moarte urâtă. Nimeni nu se ia la harţă cu un Barrett, dacă are toate ţiglele pe casă.

Merseseră aproape o oră, mărşăluind prin pădurea din ce în ce mai întunecată. Să nu fi fost război, ar fi zis că se află la o partidă de vânătoare cu prietenii, pe la vreo cabană prin munţi. Sau la vreun chef, cu gulaş, fasole la ceaun şi o palincă ţeapănă înainte de masă. Deodată se trezi în faţa unei cabane din lemn, destul de mărişoară, cu ferestre luminate discret. Bărbosu’ intră înăuntru, urmat de ceilalţi, Blondul fiind ultimul. Fu lovit de căldura dinăuntru şi de mirosul îmbietor ce ieşea din bucătăria micuţă. Gulaş?!?

– Duceţi-vă lucrurile la etaj, camera din dreapta e a voastră, spuse Bărbosul. Faceţi-vă comozi, spălaţi-vă şi veniţi la masă. Piticule, după masă vedem ce şi cum cu staţia aia, ok?

– Ok şefule, zise sergentul. Avem tot timpu’, nu-i grabă.

Blondul aruncă o privire de jur împrejur. Văzu un rastel de arme, câteva trofee de vânătoare, un televizor, o masă mare şi două bănci. Bărbaţii care fuseseră cu ei descărcau armele şi le puneau în rastel. Celor patru ce îi aduseseră li se mai adăugară doi, unul ieşind din bucătărie şi celălalt intrând pe uşă în urma lor.

–          Avem apă caldă, cine vrea duş e binevenit!

–          Blondule, mâine aveţi pauză, tu şi Piticu’. Ordin să dormiţi toată ziua, noi vom face la fel.

Blondul dădu din cap, săltându-şi rucsacul pe umeri, şi o luă pe urmele Piticului pe scări. Camera era o mansardă micuţă, cu două paturi improvizate din saltele groase de burete suprapuse. Era loc suficient pentru 4 oameni să doarmă, el şi Piticul având destul spaţiu pentru bagaje. Îşi scoase un prosop, şamponul şi trusa de bărbierit şi se îndreptă spre duş.

–          N-are rost să te bărbiereşti, Blondule, se auzi vocea Bărbosului, care acum avea barbă. E frig al dracu’ afară şi nu suntem la paradă. Piticule, ai auzit?

–          Roger that, jefe!

–         ΄re-ai al dracu’ de măscărici, înjură Bărbosu’ printre dinţi.

De după uşă se ivi rânjetul imens al Piticului.

– Simpatia e reciprocă, şefule, zise el.

Se spălaseră, se schimbaseră, coborâseră la masă. Primiră fiecare câte un castron zdravăn de gulaş, o cană mare de ceai negru bine îndulcit şi câte o bucată de pâine plată, al cărei gust îi aducea aminte de turtele pe care i le cocea bunica lui pe plită în copilărie.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Bannock, pâine nedospită, îi răspunse un tip subţirel. Făină, sare, praf de copt în loc de drojdie şi un pic de zahăr. Le amesteci şi le cari cu tine. Când ai chef, pui apa, faci cocă, laşi să crească un pic şi o prăjeşti într-o tigaie sau pe o bucată de lemn la foc. Nu se strică, nu există risipă, nu se învecheşte. În 10 minute ai pâine proaspătă, oriunde ai fi.

„Deşteaptă chestie”, gândi Blondul. Se apucă să mănânce, dându-şi seama cât de foame îi era. Masa caldă îi aştepta în raionul de acţiune, îi sunară în urechi cuvintele furierului. Şi încă ce masă, gândi el.

După masă, Piticu’ se întoarse c-o staţie radio Harris AN/PRC117G. Bucătarul îi arătă o masă într-un colţ al camerei, unde Piticu’ găsi un conector de antenă pe care-l cuplă la mufa potrivită a staţiei. Manevră diversele butoane ale staţiei şi se întoarse spre Bărbos:

–  Frecvenţa?

Bărbosu’ se mişcă uşor, introduse ceva pe tastatura staţiei radio, Piticu’ apăsă două butoane iar din staţie se auzi o voce metalică:

Identificaţi-vă!

– Aici Dihorul, Dihorul cheamă Ciocârlia, recepţie!

Dihorul, aici Ciocârlia, te aud 5 pe 5. Menţineţi legătura radio după schema stabilită. Terminat!

– Ciocârlia, aici Dihorul, vom menţine legătura radio după schema stabilită, terminat!

Bărbosul se întoarse la Pitic:

– Mâine la ora 14, dacă eşti amabil să te trezeşti, avem întâlnire radio. Dacă nu, am manualu’ şi mă descurc singur. Acu’ la somn cu tine!

– Am înţeles, să trăiţi! rânji Piticu’ închizând staţia.

– Ultima duşcă de vodcă, pentru oameni puternici, spuse unul din cei de la masă.

Se aşezară, primiră câte o cană de tablă cu doua degete de vodcă în fiecare, ciocniră şi gustară. Finlandia. Gaşca de civili nu avea gusturi proaste.

– Bun venit în şatra noastră de lăieţi, flăcăi. Presimt c-o să vă placă la noi, spuse tipul solid ce bucătărise. Ceilalţi zâmbiră şi ridicară cănile într-un toast tăcut.

Uşor, camera se golise, singurii care mai rămăseseră fiind Blondul şi Bărbosu’. Blondul stătea la masă, privind în fundul cănii la restul de vodcă ce-l mai avea. Bărbosu’ stinse petromaxul de deasupra mesei, lăsând lumina flăcărilor din sobă să joace pe pereţi. Luă sticla de vodcă şi turnă băutura în cana sa şi în cea a Blondului.

– Ia zi ciutane, ce te deranjează? Întrebă el cu o voce moale.

– Şefule, sincer? Tot, răspunse Blondul. De la faptul că nu ştiu ce dracu’ caut eu aici, la faptu’ că nu ştiu cine eşti matale şi restu’…

– Ce cauţi tu aici, locotenent Chivu, e să asiguri legătura radio a unei grupe de partizani cu eşaloanele superioare. Da, ştiu cine eşti, locotenente, spuse el ca răspuns la privirea întrebătoare a Blondului, ştiu şi despre conflictele tale cu superiorii, ştiu şi că ai rămas printre puţinii care merită să rămână la 528 Cercetare, ştiu c-ai alergat cu limba scoasă după cursuri de pregătire, ştiu ce-ai făcut în Afganistan şi mai ştiu c-ai refuzat să te muţi din unitatea aia care-o ai în suflet. Eu te-am cerut pentru Sevastopol şi tot eu te-am cerut aici. Comentarii?

– Piticul?

– Piticu’ e cel mai bun subofiţer transmisionist din Vânătorii de Munte şi singurul român care l-a învins pe Krause. Îl ştii pe Krause, nu?

Of, Dumnezeule, gândi el. Wolfgang Krause,  de nouă ori la rând campion de alpinism al Bundeswehr-ului, de două ori campion NATO. 44 de ani, tată german, mama norvegiană. Absolvent al academiilor montane ale Indiei şi Chinei. O dată pe Everest, de două ori pe K2. Doar 3 elevi ai săi, într-o carieră de 20 de ani ca instructor, se dovediseră mai buni ca el. Câştigătorii primeau, pe lângă Edelweiss-ul Bundeswehr-ului, premiul personal al Sfinxului, aşa cum era numit Krause, un ceas de lux Rolex, care îl costa pe subofiţerul german salariul său pe o lună. Piticu’ îşi merita Submariner-ul cu vârf şi îndesat.

– Aici ce facem?

– Prin pădurea asta s-a făcut mult timp contrabandă de ţigări şi nu numai. Sunt poteci peste poteci, adăposturi şi peşteri. Vom încerca să controlăm infiltrările ucrainene şi să oprim vreo coloană de aprovizionare rătăcită pe aici. Pe partea cealaltă, în câmpie, aviaţia îşi face numărul. Aici suntem noi, dihorii. Lovim şi dispărem.

– De ce „dihorii”?

– Ştii cum vânează dihorii? întrebă Bărbosu’.

– Nu.

– Intră în vizuina prăzii şi o omoară acolo. Aşa şi noi. Îi omorâm şi îi lăsăm acolo, să-i găsească ceilalţi. Ca la Sevastopol. „Nu vă puneţi cu noi, că vă pupă Dracu’”.

– Şefule, o ultimă întrebare, da’ te rog să nu te superi, spuse încet Blondul. Olga?

– Ce-i cu ea?

– Cine e?

– Pe Olga am cules-o aproape moartă dintr-un bordel turcesc, când ne-am întors din Irak, acu’ trei ani. Se luaseră la împuşcat nişte kurzi, aşa că ne-am băgat nasu’. Am găsit-o bătută crunt, avea 3 coaste rupte şi un plămân perforat, printre multe altele. Aveam doi doctori de ambulanţă cu mine, aşa c-au luat-o la prelucrat. Eu i-am dat sânge, am 0 negativ. Ne-am oprit în Istambul, la consulatul român, şi am cerut acte provizorii pentru ea. Am declarat-o tătăroaică, sechestrată şi obligată să se prostitueze, cu acte luate, ştii povestea. A stat 6 luni în spital până a început să meargă. E din Kîrghîzstan, de-aia are ochii ăia oblici. Frumoasă foc, ai?

– Olga e numele ei real?

– Da’ dracu’ ştie. Singura limbă pe care a înţeles-o atunci a fost rusa, şi Olga a fost primul nume care mi-a venit în minte. Olga i-a rămas numele, zâmbi Bărbosu’.

– Şi voi?

– Cine suntem noi, sau cum?

– Mh, zise Blondul adoptând răspunsul afirmativ al Piticului.

– Noi suntem o gaşcă de băieţi veseli. Ne-am întâlnit pe diverse coclauri, am făcut prostii împreună. Oficial, suntem vânători cu acte în regulă. Cabana asta a fost un pichet silvic, pe care Bogdan, ăla solid ce-a făcut gulaşu’, a cumpărat-o şi a extins-o. E baza noastră din zona asta. Mai avem şi altele, prin alte zone. Cabane de vânătoare unde ne strângem la o băută, la un mistreţ, la un cerb… Toţi suntem alpinişti, speologi, patru dintre noi au calificare de artificieri de carieră, deci putem lucra cu explozivi. Toţi ne pricepem la offroad şi avem damblaua asta, 3 suntem scafandri, Sandu e instructor de parapantă și parașutism…

– Şi neoficial?

– Neoficial ne folosim competenţele adunate pentru a da o mână de ajutor armatei. Armată care poate spune cu mâna pe inimă „nu sunt ai noştri”. Cunoşti expresia, nu?

Mda, gândi el. Acelaşi aluat ca şi el.

– Hai, la somn cu tine, spuse Bărbosu’ ridicându-se.

 

 

Cap. 1: Deschiderea

Barrett M107A1

Barrett M107A1

Odessa – 2 luni înainte

Blondul îşi privi adidaşii. Apoi privi pe cel dinaintea lui. I se păru o enormitate.

– Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, zise Bărbosu’.

Era una dintre poantele preferate ale Bărbosului. „Aşa ceva nu există” spusese olteanul când a văzut girafa. Erau pe strada Mala Arnăuţkaya în Odessa, celebră pentru talciok-ul său. Pe vremea URSS-ului se spunea că nu există marfă pe lumea asta care să nu fie găsită în talciok-ul de pe Mala Arnăuţkaya. Blugi, casetofoane Sony, televizoare color, ţigări de toate felurile, cafea, whisky, chiar şi arme, totul se găsea aici. Singura chestie care se schimbase de atunci era creşterea exponenţială a ofertei. Bărbosu’ se întoarse spre cel din spatele tarabei:

Davai dva Makarovki, cetâre magazinki i cetâre banki patronkii, pojalusta. Skolko stoit?

Dva sto euro. Ok?

- Ok. Spasiba,  spuse Bărbosu’ după ce primi marfa: două pistoale Makarov, patru încărcătoare şi patru cutii de muniţie 9x18mm. Umplu încărcătoarele, înfipse câte unul în fiecare pistol şi întinse un Makarov şi un încărcător de rezervă Blondului.

– Presupun că n-ai armă la tine, nu? Cum dracu’ vrei tu să arăţi a blatnoy fără armă la tine?

– Ce înseamnă blatnoy? Întrebă iritat Blondul

– Şmecheraş, răspunse sec Bărbosu’.

Blondul se uită la Bărbos. Nu-i ştia numele, doar faptul că era un civil ce avea prostul obicei de a se ivi în cele mai nasoale situaţii, a încurca mai rău lucrurile şi a dispărea într-un nor de fum. Dar, după dispariţia sa lucrurile se rezolvau ca de la sine. Circulau zvonuri multe, dar nimic nu era sigur. Era un tip cu multe talente, care cunoştea multă lume şi rezolva lucruri pe tăcute. Nu purta barbă decât când era nevoie, când apărea câte ceva de rezolvat prin Şaormerie, după cum numea el ţările arabe. Un tip de înălţime medie, solid, blond închis. Tipul clasic de european, acasă oriunde, indiferent dacă era Buenos Aires, Los Angeles, Stockholm, Cape Town, Moscova sau Budapesta. Acasă aici, în talciok-ul din Odessa. Îmbrăcat în nişte pantaloni gri cu buzunare multe, un tricou bleumarin, o jachetă în două nuanţe de gri şi nişte ghete de munte, Bărbosu’ arăta ca un fost militar.

Blondul încercă să ghicească, nu era FOS, dar ceva Vânători de Munte, paraşutist, cercetaş. Zvonurile ziceau că fusese legionar sau că era evreu şi fusese în armata israeliană. Se cunoşteau de 2 ani, se întâlniseră prima dată după ce Bărbosu’ se întorsese acasă după ceea ce se numea în folclorul „băieţilor veseli” Operaţiunea Rabla – se dusese după un prieten doctor în Irak, în timpul ofensivei iraniene doar cu o Toyota Hilux modificată şi 2 tipi după el. Penetrasera graniţa turco-irakiană, merseseră o noapte întreagă pe drumuri de munte şi reveniseră după 24 de ore cu omul lor şi cu o mitralieră DShK montată pe rollbar. O demontaseră în faţa postului vamal turcesc, aruncaseră Kalaşnikov-urile şi trecuseră graniţa. Se zvonea că mai aduseseră şi pe alţii,  cei doi doctori peticiseră şi scoseseră la liman o echipă străină. Zvonuri erau multe dar nimic confirmat.

– Hai să ne mişcăm, spuse Bărbosu’ şi îl trase spre ieşirea din bazar.

Scoase din buzunar nişte chei şi apăsă butonul unei telecomenzi. Lângă ei, piui un Land Rover Discovery cu numere moldoveneşti. Bărbosu’ îi făcu semn să urce, demară şi îi spuse:

– Ia GPS-ul şi programează-l pentru strada Lenin, Sevastopol. Mergem în vacanţă, ce bidonu’ meu!

        *

Călătoria lipsită de incidente se sfârşi în faţa unui hostel de tineret din Sevastopol. „Funny Dolphin” citi el pe firmă. Bărbosu’ îi intinse un pachet pe care blondul îl băgă în rucsac.

– Ai două săptămâni să cunoşti portul ăsta ca pe palma ta. Distanţe, vânt. Mişcări de nave. Rute de scăpare. Tot. Viaţa ta depinde de asta. Panimaieşi?

 *

Intră înăuntru şi ceru un pat. Recepţionera indiferentă îi intinse o cheie, Blondul plăti şi plecă. În cameră desfăcu pachetul primit. Înăuntru erau un telemetru laser şi un anemometru.

„Băga-mi-aş,” gândi el,”sunt observator de lunetişti”.

 *

Cu două zile înainte de termen primise un SMS, o adresă din împrejurimi. Întâlnirea era fixată în ultima lui zi de şedere în Sevastopol, la ora 14. Se înfiinţă la ora cerută, apăsă butoanele interfonului şi fu admis înăuntru. Femeia care-i deschise uşa părea scoasă dintr-un film porno: înaltă, brunetă, ochii negri, o mongoloidă superbă cu sâni cat pepenii. Blondul se gândi că purta cel puţin cupa E.

– Când termini de salivat după Olga poate te dai aproape să mai stăm la o palavră, se auzi o voce cunoscută. Bărbosu’ era prezent.

*

Chişinău – 4 săptămâni înainte

Blondul îl privi pe Bărbos cum iese din clădirea Poştei Centrale.

Avea în mână un pachet destul de voluminos, pe care-l căra cu dezinvoltură. Se urcă în dreapta şi îi făcu semn să demareze. Ştia unde merg: spre talciok-ul din Odessa. Pe drum, Bărbosu’ desfăcu pachetul. Scoase din el două pistoale Glock 19 cu amortizoarele aferente, 10 cutii de cartuşe cu glonţ expandabil, 4 încărcătoare de rezervă, 2 Glock-uri 26, acte false şi bani. Lei moldoveneşti şi euro. Primi un buletin, un permis de conducere şi un paşaport, toate purtând stema Republicii Moldova. Actele îl identificau drept Vladimir Mironov din Cahul.

–  Cine dracu’ a găsit numele ăsta? Întrebă Blondul iritat.

–  Eu, spuse Bărbosu’. E un tip…, esti aproape la fel de enervant ca el, de-aia te-am botezat aşa.

– Of, fir-aş al dracu’! Nu te mai întreb nimic…

 *

Odessa – 3 săptămâni înainte.

 Vizita în talciok fusese fructuoasă. În portbagajul Land Roverului stăteau cuminţi nişte cutii măricele. Blondul se gândi că aveau destule electrocasnice ca să doteze o bucătărie măricică. Bărbosu’ sforăia pe bancheta din spate, ştia că nu trebuia să-l deranjeze până la Sevastopol.

 *

Sevastopol – 2 săptămâni înainte.

Blondul stătea cu ochii în monitorul laptopului. Nu-i venea să creadă. Ştia ce şi cum de la început, dar nu credea că se poate întâmpla aşa ceva. Laptopul era, de fapt, un multiplexor de semnal ce transmitea pe internet datele unei staţii meteo automate şi a câtorva camere video montate pe blocurile din jur. Staţia meteo o amplasase cu Bărbosu’ în 15 minute pe un chioşc de ziare la intersecţia dintre Lenin şi Lermontov, pozând în depanatori ai societăţii de electricitate.

Davis Instruments Vantage Vue, preţ de catalog 389 dolari, cumpărată de la WestMarine.com, era alimentată cu baterie solară, independentă şi wireless. Laptopul era un Panasonic ToughBook 53 ce putea transmite folosind 3 conexiuni internet separate, un cablu şi două acces point-uri nesecurizate din vecini. Se duse la frigider şi îşi luă un bidon de apă minerală, aducându-şi aminte cât îl luase Bărbosu’ la mişto cu privire la cutia în care el crezuse ca e un mixer. Era staţia meteo, de fapt.

 *

Sevastopol

Camerele de televiziune amplasate pe terasa Universităţii din Sevastopol transmiteau lumii întregi imagini ale portului militar. Negocierile eşuaseră. Se spunea că Ucraina se pregăteşte de război, împotriva României şi împotriva NATO.

 *

  Fregata Hatman Sahaydacny, număr de bord U130, mândria flotei Ucrainei şi nava ei amiral, era gata. La bordul ei, salutând mulţimea, echipajul stralucea de mândrie. Plecau să se pregătească pentru un război ce nu mai venea. Se zvonea că românii se obrăzniceau, aşa că flota ucraineană le va da o lecţie, cu tot NATO lor cu tot.

 *

   Bărbosu’ ridică cutia şi o puse pe comoda de lângă pat. Era aproape goală, aşa că luă capacul şi o închise. Atenţia blondului fu atrasă de o înscripţie de pe capacul cutiei: „Raunfoss NM140 – Nammo AS”.

„La dracu’,” gândi el, „welcome back to Kandahar, Bărbosule. Ai chef sa-i rupi, nu?”

Ştia deja ce era în geanta cea neagră. Nu ştia încă ce avea de gând Bărbosu’ să facă.

 *

   La bordul fregatei, comandantul flotei se întreţinea cordial cu comandantul, în prezenţa ofiţerilor superiori ai navei. Sifleea dădu semnalul pentru aranjarea marinarilor în formaţie de paradă, iar toată lumea se răsuci spre tribord, pentru a saluta mulţimea strânsă în faţa Universităţii şi a Comandamentului Marinei Ucrainei. La pupa, câţiva marinari alimentau elicopterul ce-l va duce la ţărm după ce fregata va ajunge în larg.

 *

  Bărbosul desfăcu geanta şi scoase piesele, aranjându-le pe masă. Dură nu mai mult de 20 de secunde să asambleze arma, un Barrett M107A1. Ridică primul încărcător, iar vârfurile roşii-verzi ale gloanţelor îi aduseră aminte Blondului de rachetele PG7V de producţie chineză ale talibanilor. Clănţănitul metalic sec al închizătorului îl aduse la realitate. Erau în Sevastopol, pe strada Lenin, la etajul 4 al unui bloc anonim, privind nava amiral a Ucrainei cum gira ca să iasă din golful Pivdenna. Bărbosu’ stătea în spatele unei puşti imense, de calibrul .50, încărcată cu ceea ce ei numeau în glumă „picamere”, gloanţe ce puteau distruge orice.

 *

– Distanţa până la catargul principal? Întrebă Bărbosul.

– Opt sute şaizeci şi cinci de metri, răspunse Blondul, ridicând la ochi binoclul.

„Elveţienii ăştia fabrică nişte scule extra” gândi el, cu ochii înfipţi în binoclul Vectronix Moskito.

– Vânt?

– Patru metri pe secundă, Vest. Îl ai fix din spate.

Staţia meteo automată wireless amplasată pe chioşcul de ziare de la intersecţia cu Lermontova îşi făcea datoria. Blondul se mira cum dracu’ o staţie de 400 de dolari, cumpărată pe internet putea să fie atât de utilă…

 *

  Sirena navei dădu semnalul de începere al ceremoniei. La unison, sirenele celorlalte nave din port îşi uniră vocile într-o hărmalaie de nedescris. Într-o fracţiune de secundă, în locurile unde erau amiralul şi comandantul navei rămaseră doar nişte bucăţi de carne. Alţi doi ofiţeri superiori dispărură într-o explozie roşietică, iar pe puntea din faţă câţiva marinari fură făcuţi bucăţi….

 *

  Bărbosu’ consumase 5 din cele 10 cartuşe din încărcător, ajustă un pic traiectoria şi trase două focuri. Elicopterul Ka-27 Helix al navei izbucni în flăcări. Blondul îşi dădu seama ce voia să facă Bărbosu’: să folosească conductele de alimentare pentru a provoca un incendiu în interiorul navei. Bărbosu’ mai trase un glonţ în antena radarului şi apoi ultimele două gloanţe loviră cupola Kaştanului antiaerian din babord. Schimbă încărcătorul, ochi cu grijă baza turelei tunului de 100 mm şi trase trei focuri.

– Asta ar trebui să blocheze tunu’ ală nenorocit, spuse el. Şi acum, ce-i mai bun la urmă!

Blondul îl întrebă:

– Ce faci?

– Tuburile lans-torpile, puştiu’, explică Bărbosu’. În marea majoritate a cazurilor, sunt încărcate. Şi torpilele alea merg pe amestec de kerosen şi perhidrol 98%. Hai sa vedem ce putem face cu ele, nu esti curios? Poate repetăm faza de pe submarinu’ Kursk!

Trei gloanţe perforant-exploziv-incendiare loviră tubul din babord. Primele două păreau să nu fi avut nici un efect, dar următorul declanşă iadul pe Pământ, o explozie dublă se alătură celei de la pupa, iar nava începu să se încline uşor. Trase restul de 4 gloanţe în diversele antene radar ale navei, dar adevărul e că nu mai contau. Nava începea să se scufunde.

– Valea, zise Bărbosu’, adună tuburile cât de repede posibil!

Începu să demonteze arma şi s-o pună în geanta de transport.

Blondul adună tuburile, le numără rapid, 2 încărcătoare, 20 de tuburi, le băgă în rucsacul său, ridică o staţie radio spre buze şi spuse un singur cuvânt: „Venim”. Verificară apartamentul rapid, ieşiră calm şi coborâră scările. La ieşirea din bloc li se alătură un tip solid, cu codiţă şi MP9 cu amortizor, ce stătuse ascuns, şi toţi trei urcară într-un Volkswagen Golf. La volan o recunoscu pe Olga. Bruneta demară calmă şi verifică oglinda retrovizoare.

–  Cât a durat? Întrebă ea.

–  90 de secunde, răspunse Bărbosu’.

–  Mai mult decât îl ţinea pe fostul meu, spuse ea zâmbind poznaş.

 *

Maşina îşi făcea drum pe străduţele lăturalnice, bruneta îşi ţinea ochii pe GPS-ul pe care era marcată ruta de scăpare pe care o învăţase pe de rost. Opriră în faţa unei case de la periferia Sevastopolului, Bărbosu’ şi bruneta coborâră, iar tipul cu codiţă şi Blondul îşi continuară drumul. Urmau câteva zile de stat calm, gândi el, ca lucrurile să se liniştească, iar el şi Bărbosu’ îşi vor croi drum spre casă unul câte unul.

Va urma

Prolog

Bucureşti

M100

Şeful Marelui Stat Major, general-locotenent George Filipescu, era primul militar din forţele speciale care ajunsese să ocupe această funcţie. După cum se obişnuia, avea o poreclă: „Stafia”.

Aruncă o privire scurtă ceasului de mână, apoi se îndreptă către fereastra biroului. Dincolo, adică pe faţa exterioară a clădirii, apăruse un alpinist utilitar dintre cei care spălau geamurile Ministerului Apărării. Alpinistul avea un batic pe cap, ochelari de soare şi o barbă de trei zile. Îşi privea atent ceasul de mână, trăgând ultimele fumuri dintr-o ţigară. Ajuns la capătul tutunului, o strivi de pervazul ferestrei, apoi ciocăni de trei ori în sticla geamului.

Generalul Filipescu deschise revoltat fereastra şi până să deschidă gura, îl auzi pe bărbatul agăţat în ham:

– Am onoarea! Permiteţi să intru?

Pe el îl aştepta. Bărbosu’, cunoscut şi ca Tartorul Dracilor. Specialist în rezolvarea treburilor pe blat, mare fan al uşilor din spate. Eroul Operaţiunii Rabla. Aşa se şi întâlniseră, de fapt. Îşi aduse aminte de ziua aia fierbinte de iulie, când fusese chemat la sediu. Toată lumea era turbată, peste războiul civil din Irak se ivise şi un atac iranian generalizat, toţi făceau celule de criză, se coordonau, luau măsuri, dar nimeni nu făcea nimic, de fapt. Generalul privea zilnic plin de scârbă rapoartele ce-i parveneau, comunicatele politice sforăitoare, ştirile cretine din media.

„- Gogule, i se spusese, ai un dement care s-a întors ieri din Irak, prin Turcia. S-a dus c-o maşină de teren să scoată un prieten care lucra doctor la o sondă, pe lângă Erbil, în Kurdistan. Avem tot Ministerul de Externe în cap, nu ştiu ce dracu’ a mai făcut pe acolo, a venit c-o femeie în pansamente, cu acte provizorii! Du-te, vorbeşte cu el, vezi ce-a făcut!”

Ajunsese la sediul MStM, fusese ghidat spre o sală de protocol şi, când să apese clanţa uşii, avusese un moment de ezitare. Ceva îi spunea că ar fi cazul să aştepte câteva clipe. Dinăuntru auzi:

„- … aţi adus daune imaginii României în lume şi aţi pus în pericol viaţa cetăţenilor români din regiune!

– Auzi căpitane, pot să te bag în doamna mă-ta? În timp ce tu dormeai liniştit, cretinule, eu mi-am pus pielea la bătaie pentru a scoate de acolo doi cetăţeni români! Fără suport logistic, fără ajutor diplomatic din partea Ministerului de Externe, fără elicoptere, fără nimic! Şi tu îmi zici că am adus daune imaginii României în lume? României sau impotentului guvern al ţării, care nu-i în stare să trimită un avion ca să-şi scoată cetăţenii plătitori de impozite din zonă?

– Domnule, nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa! Sunt ofiţer!

– Eşti pe dracu’. Eşti finul lui Măntuleasa, fost ciorditor de maşini în Germania, fost traficant de ţigări din Moldova, care şi-a cumpărat funcţia de subprefect de Dâmboviţa acu’ opt ani. Eşti un fost plutonier de Auto, ieşit penultimul din şcoala de subofiţeri, făcut sublocotenent la apelul bocancilor, căruia mereu năşicu’ i-a mărit calificativele la „satisfăcător”. În toată cariera ta, domnule căpitan Dobrescu, n-ai fost capabil să obţii altceva decât „nesatisfăcător”. A trebuit să vină năşicu’ să te ajute. Să mai continui?

Atunci generalul intrase, curios să vadă posesorul acelei voci calme şi hotărâte, deţinător al atâtor informaţii. Primul lucru pe care-l remarcase fusese faţa vânătă de furie a căpitanului Dobrescu, apoi figura impasibilă a omului care stătea la masă. Doi ochi gri-albaştri îl priveau cu un amestec de curiozitate şi amuzament.

– Ieşi afară, îi spusese căpitanului fără să-l privească. Atenţia îi era captată de omul din faţa sa, un amestec de viking şi taliban, pe a cărui faţă se întinsese un rânjet amuzat. Se trezise zâmbind. În sfârşit, găsise unul cu sânge în el.

– Deci, cum stăm? întrebase generalul.

– Situaţia e albastră, şefule, venise replica Bărbosului. Dacă vrei asfalt, n-avem. Eu am luat-o pe drumuri de munte, ferindu-mă de arterele principale. Ai o maşină bună, te duci. Nu ai, ai o problemă. În Kurdistan nu-i bai, peshmenga urăsc în mod egal Iraku’ şi Iranu’. În sud e halimai mare.

– Şi noi ce facem?

– Cel mai uşor daţi o şpagă cinstită la Vulturaşi şi închiriaţi ceva CH53 de la IDF. Nu ştiu dacă aveţi în dotare Pume cu autonomie de 2000 km modificate pentru zbor la rasu’ ierbii şi piloţi pricepuţi să facă asta. Cu ajutor de la fraţii iordanieni şi verii turci, o puteţi pune de ceva Entebbe partea a doua. Altfel… Allahu’ Akbar, după cum zice un mare clasic în viaţă.

Fusese cel mai clar şi mai cuprinzător raport de situaţie pe care îl primise în toată cariera lui de până atunci.

– Bărbosule, unde-s alpiniştii utilitari?

Desfăcându-şi hamul, cu pervazul ferestrei între picioare, Bărbosul răspunse rânjind:

– La căcăstoare, şefu’. Berea cu laxativ nu face bine.

Generalul Filipescu se încruntă, în loc să zâmbească, apoi îi făcu semn să îl urmeze.

Desfăcut din hamul de alpinist, Bărbosu se ţinu după gazda sa până lângă o masă de lucru, unde generalul bătu cu arătătorul mâinii drepte în coperta unui dosar fără nume, dar ştampilat cu Strict Secret.

Deschizându-l, generalul Filipescu îi indică din când în când titluri şi pasaje din rapoarte, oprindu-se mai mult timp atunci când apăreau imagini.

– Preşedintele a spus că nu putem face nimic. Tu ce părere ai?

Bărbosul scrâşni din măsele privind una dintre imagini. Încruntat, răspunse:

– Preşedintele nu-i în stare să şi-o găsească singur, de-aia e şefa de cabinet mereu cu el. Eu pot face ceva. Şi cunosc câţiva oameni de nădejde care mi s-ar alătura. Cum rămâne însă cu Armata şi Serviciile Secrete?

– Am eu grija de asta!

– Am înţeles! confirmă Bărbosul, apoi generalul îi dădu de înţeles că întâlnirea a luat sfârşit:

– Ţinem legătura, Bărbosule!

*

            Închizând uşa de la biroul generalului Filipescu, Bărbosul îl văzu pe ofiţerul de serviciu din anticameră cum se ridică de la birou, surprins să îl vadă ieşind de la Şeful de Stat Major.

– Şefule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, spuse Bărbosul înainte ca ofiţerul să deschidă gura.