Scenariu: o armă chimică dispărută în timpul haosului din Libia este “găsită” discret de serviciile de informaţii saudite, transportată cu un C-17 Globemaster aparţinând Qatarului în Siria şi detonată de o grupare cecenă sub control saudit în periferiile Damascului. Pentru că originea armei chimice este aceeaşi cu cele aflate în arsenalul guvernamental sirian, adică Rusia, toate degetele se îndreaptă spre Bashar Al-Assad. Reacţia previzibilă a Occidentului: intervenţie militară “debarcarea” regimului Assad, “democratizarea” ţării. După, printre multele “proiecte de reconstrucţie” se află şi una-două conducte ce vor transporta petrolul şi gazele Arabiei Saudite şi ale Qatar-ului spre cumpărătorii europeni, ocolind astfel “monopolul” rusesc.
Problema se complică prin adăugarea Iranului în ecuaţie, majoritatea şiită din Siria fiind susţinută de Iran (cu Hezbollah-ul aferent) într-un alt “war by proxy”. Este cunoscută râca dintre monarhiile petroliere din sudul Golfului Persic cu vecinul năbădăios din nord. Eterna dispută dintre saudiţii sunniţi şi iranienii şiiţi, cu un praf zdravăn de lăcomie şi unul la fel de mare de hegemonie regională şi, de ce nu, mondială.
Ne mutăm un pic mai la nord. După „pacificarea” Ceceniei după principiul „să nu mai rămână piatră peste piatră”, invazia Crimeei şi cele două „republici” separatiste din estul Ucrainei, „omuleţii verzi” sunt gata de asalt. Agresiunea împotriva Georgiei (2008) şi ultimele evoluţii din Nagorno Karabakh, unde o Armenie sprijinită de Rusia a forţat nota Azerbaijanului aliat al Turciei, precum şi ultimele evoluţii în relaţiile ruso-turce (doborârea avionului rusesc de către turci, pupatul pe obraji dintre Putin şi Erdogan, „lovitura de stat” din Turcia) duc o criză definită prin ambiguitate, graniţe şi comportamente extrem de fluide („duşmanul de azi e prietenul de mâine”), unde Rusia este aliata Americii în războiul împotriva terorismului, dar nu sunt aliaţi prea buni, din moment ce sprijină în Siria facţiuni diferite, Turcia face un joc propriu, dar se declară aliata Rusiei, în timp ce e membru NATO, ducând la confuzie chiar şi cei mai dibaci observatori.
China, la rândul său, îşi măreşte prezenţa în Marea Chinei de Sud, provocând astfel conflicte şi tensiuni cu vecinii aliaţi (Filipine, Taiwan) şi nealiaţi (Vietnamul) cu SUA. Probabilitatea unor mari rezerve petroliere şi de gaze (contestată de unii) a pus paie pe foc în disputele teritoriale dintre China şi vecinii săi, Vietnamul, Taiwanul, Japonia şi Malaiezia fiind principalii. Pretenţia SUA de a menţine „libertatea navigaţiei” în zonă intră în coliziune directă cu eforturile Beijingului de a o declara zonă economică exclusivă, cu toate drepturile ce derivă din aceasta.
Cel mai puternic blestem al chinezilor sună cam aşa: „Îţi doresc să trăieşti timpuri interesante”. Să fie acesta şi cazul nostru?
