Cap. 6: Discuții

AN/PRC117G

AN/PRC117G

 

Blondul dădu colțul casei cu două căni de cafea în mână, îndreptându-se spre masa din blăni de lemn la care Bărbosu stătea și admira peisajul. Peisaj constituit din Toyota cu capota ridicată și ușile larg deschise, de unde se ițeau picioarele Piticului.

– Deci, cum îți zicea io matale, se auzi vocea acestuia, poți să bagi stația asta nenorocită sub scaunele din față, da’ în afară de microfon nu ai acces la nimic!

– Păi și cum durerea mea schimbi și tu frecvențele ca omu’? se auzi vocea lui Bogdan, electronistul grupului.

– Prin telepatie nu merge, c-am încercat, zise Piticu’. Doar să îi conectezi ceva laptop, da’ devine vizibil prin cablu…

– Deci, dacă vrei să instalezi toată măgăria, cu amplificator…

– Auzi bă, se auzi vocea lui Cosmin, ți se pare că asta-i camion? Sau ceva Hummer? Unde bagi tu ditamai blocu’ de BCA? Îl ții în brațe? întrebă chelul arțăgos.

– Nene, zise Piticu’, ascultă la om pățit, nu merge ce vrei matale. Da, poți s-o camuflezi sub scaunu’ șoferului, s-o alimentezi la 12 volți, să-i tragi conector de antenă pe acoperiș, da’ efectiv nu merge s-o integrezi ca în Humvee. Ăla e ditamai chirpicu’, asta-i mică și fâșneață!

– Piticule, luați o pauză, zise moale Bărbosul. Haideți la cafea, că m-ați creierit destul.

Chelul aruncă o singură privire spre masă și întrebă:

– Ce-i dă Blondului cu virgulă? Că arată de parcă a ajuns în budă la McDonalds și dama lipsește.

– Zi bre ce probleme existențiale ai? spuse și Bogdan.

– Păi, șefule, ar fi cam multe…

– Zi una din ele, spuse chelul cu zâmbetul pe buze.

– Păi, în general, voi știți mai multe ca mine, zise Blondul strâmbând din nas, mai ales în meseria mea, și asta nu-i ok…

– Of, băga-mi-aș, zise Cosmin așezându-se cu fundul pe masă. Te-a pocnit gânditu’, locotenente?

– Nu, da’ efectiv, de ce? De ce mă uit eu la o mină de-aia care se agață în copaci ca broasca la sudură?

– Pai e simplu, Blondule, pentru că ești militar. Noi suntem civili. Fix de-aia.

– Cum adică?

– Păi și armata e ca orice corporație. Există birocrație, există șefi, există orgolii. Tu, dacă te arăți deștept, mereu se găsește vreunu’ să-ți taie picioarele. Îți face un raport negativ și te găsești tras pe linie moartă, doar că vrea el să ți-o tragă, că l-ai deranjat din rezolvatu’ de integrame. Noi n-avem problema asta. Dacă vreau să învăț ceva, scot banu’ și mă duc la ăla care predă ”nene, ăsta-i banu’, e semnat de Mugurel Isărescu, zi-mi ce tre’ să știu”. Îmi dau examenu’, îmi iau diploma, sunt îndreptățit să deschid gura. Vreau scafandru? Scot banu’, mă duc și fac cursul, îmi iau brevet. Vreau parașutism? Mă duc de fac 25 de salturi, îmi iau brevetu’, sunt parașutist. Vreau să fiu lunetist? Îmi iau patalama de vânător, îmi iau pușca, îi pun lunetă de care vrea mușchiu’ meu și mă duc să vânez. Crede-mă, căprioru’ sau mistrețu’ sunt mult mai greu de vânat decât omu’. Apoi îmi descarc manualele militare de la americani, canadieni sau suedezi, mai citesc ceva pe acolo și sunt mai bun ca tine. Simplu. Echipamentu’ e cam același, și la civili și la militari, câteodată e mai bun la civili, că ăștia tre’ să scoată banu’ și e concurență, apoi dinamita, de exemplu, nu s-a schimbat de când a inventat-o tata Alfred Nobel, în 1867, acu’ 150 de ani și mai bine…

– Mda, zise Blondul, câte ar fi de schimbat…

– Nu multe, replică Cosmin. Și majoritatea sunt ieftine. Da’ tre’ numa’ să se vrea.

– Uimește-mă, zise Blondul.

– Bre, e simplu. Se ia soldatu’ care vine la unitate. Suntem armată NATO, nu bar de negri, deci ăla tre’ să vorbească o engleză cât de cât fluentă, că de-aia se presupune că a stat 4 ani în liceu. Dacă nu știe, îl bagi în curs pe banii lui. Sau faci un parteneriat cu un ONG, acolo. Ținând seama de arealu’ în care acționează Armata Română, și franceza ar fi indicată pentru Levant și Africa sub-sahariană. Și faci ca la ruși: a învățat limba bine, cu diplomă? 10% în plus la salariu. Dacă are sânge în el și învață o arabă, o chineză, un Pashto sau alt exotism de-ăsta, 20%. Apoi îl treci printr-un curs de prim ajutor, să știe ce să facă când îl vede pe colegu’ căzut la pământ. În cel mai rău caz, asta îl învață Crucea Roșie, cu care iar faci parteneriat.

– Nu sună rău, zise Piticu’.

– Apoi te duci la reprezentanții marelui Licurici, ”băi parteneru’ american din NATO, ai două baze la noi în bătătură, cum facem să deschizi o școală de instructori pentru luptă fără arme în folosu’ armatei române?” Că poate să facă o școală de MCMAP al USMC-ului la Kogălniceanu și de Combatives al US Army la Deveselu. Sau pe amândouă, că nu mă supăr. Și așa formezi o pepinieră de instructori, și așa armata română devine mai eficientă în misiunile NATO și mai bine pregătită, nu crezi? zise Bărbosu privind fața uimită a Blondului.

– Apoi, prietene, îi pui să tragă. Până consumă toată muniția aia veche din depozite. Îi pui să tragă până când fac scurtă la degetu’ de pe trăgaci și le pleznesc timpanele. Așa obții două lucruri: soldați antrenați și comenzi pentru fabricile de muniție. Și îl pui pe soldat să demonteze, să curețe și să asambleze arma aia cu care a tras până o face legat la ochi și contracronometru. Să știe să demonteze arma aia mai bine decât să dea jos bikinii neveste-sii.

– Șefule, dacă te-ar auzi ministrul apărării, te-ar împușca, pe bune, zise rânjind Piticu’.

– Știu, zise Bărbosu. Și nu numai el… Încă o chestie, aș băga o instrucție pirotehnică minimă la trupe. Adică ăla mic, soldat sau gradat, să știe să-mi facă o demolare simplă, o ușă, un gard, o poartă sau o gaură în zid, că nu-i mare filozofie să faci o amorsă dintr-o capsă pirotehnică și un metru de fitil și s-o lipești de trei fire de Primacord. Ca să nu mai vorbim că e simplu să îngropi o farfurie antitanc, ce dracu’!

– Ce-i ăla Primacord? întrebă Blondul.

– Fitil detonant, zise Cosmin. Șnur de-ăla exploziv. Se pun trei fire pe o bandă adezivă de lungul ușii, de sus până jos, și se lipește capsa pirotehnică de el. Când detonează șmecheria, de obicei e suficient să-ți rupă o ușă din lemn în două. Dacă-i metalică, pui mai mult sau folosești alte metode, la fel de simple.

– Și în ultimul rând, dai drumu’ la școli pentru soldați. Vrea să fie lunetist? Îi traduci FM 3.22-10 american și îl pui să citească, că nu-i mare diferență între M110 american și PSL-ul nostru. Sau între Barrett și Ghepardu’ ăla G6 Lynx de-l fabrică la Cugir. Vrea să se joace cu explozive? Îl trimiți la școală la Rm. Vâlcea, la EOD. Vrea să doboare avioane? Îi faci curs de operator CA-94, că fiecare divizie are batalion de apărare antiaeriană. Nu-i nevoie să reinventezi apa caldă. Doar traduci manualele altora din NATO, le adaptezi la noi și ai proceduri comune, ai instrucție standardizată și oameni care nu se calcă pe bătături în teatre, indiferent că-i român, american, danez, canadian sau neamț. În teatre, faci cerere de instrucție cu armamentu’ și echipamentu’ partenerilor direcți. Da’ cum ziceam, tre’ să se vrea.

– Mda, zise Blondul, nu sună rău…

– Cel mai bun exemplu suntem noi, zise Cosmin cu o voce liniștită. Pe noi nu ne-a obligat nimeni. Noi am alergat după cursuri, noi am învățat în timpul liber, noi ne-am spart capul fără să ne ajute nimeni. Dacă ar fi un pic de bunăvoință, îți dai seama ce-ar fi Armata Română?

Hoarda Toyota – Organigrama

Doamnelor, don’șoarelor și domnilor, în disertația de azi vom trata cel mai de jos nivel al organigramei din Hoardă, și anume celula multifuncțională. La fel cum familia e fundamentu’ societății, celula multifuncțională este baza oricărei mișcări insurgente sau de gherilă.

Celula fundamentală a oricărei organizații insurgente sau/și de gherilă este compusă, potrivit studiilor de specialitate, din 5-8 oameni, fiecare cu competențe specifice, dar care sunt antrenați să poate face treaba oricărui coleg din șatră. Înarmați cu arme ușoare, grenade, explozive improvizate și motorizați cu mașini civile, celula noastră poate executa o gamă mare de operațiuni specifice, cum ar fi asasinate, atacuri cu IED, mortiere sau rachete, luări de ostatici, răpiri, sabotaje, supraveghere/strângere de informații, ”colectare” de fonduri și atacuri de anvergură ca parte a unei forțe mari. Aceasta este unitatea de bază din care derivă toate celelalte celule specializate.

Principalele posturi în organigramă cu armamentul individual aferent sunt:

  • șef de celulă (cunoscut și ca ”bulibașă”) – cărător de AKM sau mitralieră universală de tip PKM,
  • adjunctul șefului – cărător de AKM, eventual cu un aruncător de grenade de tip GP30,
  • 2 grenadieri, înarmați cu AKMS-uri cu pat rabatabil și aruncătoare de tip RPG-7/AG-7,
  • un lunetist/gardă de siguranță, înarmat cu un Mosin Nagant cu lunetă (sau fără),
  • o gardă de siguranță, înarmat cu o pușcă mitralieră de tip RPK,
  • 1 sau 2 șoferi, dotați cu AKMS-uri și pistoale.
Șef sau bulibașă

Șef sau bulibașă

În afară de armamentul sus menționat, în arsenalul celulei se pot găsi materiale de demolare (explozivi industriali, încărcături cumulative, grenade antitanc) cu diverse sisteme de inițiere (timp, presiune, optice, comandate prin radio, acustice, magnetice, de proximitate, infraroșu, etc.), dispozitive explozive improvizate de diverse feluri și mine antitanc clasice și de tip ”side attack”.

Side attack

Side attack

Echipamentul non-militar constă în binocluri, receptoare GPS comerciale (un Garmin eTrex H costa în jur de 100$), camere video și digitale pentru înregistrarea ”reușitelor”, dispozitive de vedere nocturne, un laptop, telefoane mobile și de satelit.

Garmin eTrex

Garmin eTrex

Motorizarea echipei se face cu așa numitele NSTV-uri, ”non-standard tactical vehicle”, în această categorie intrând orice vehicul civil, preferate fiind SUV-urile cu pedigree de tip Toyota Land Cruiser sau Nissan Patrol, precum și camionete de teren de tip Toyota Hilux sau Mitsubishi L200, multe dintre acestea fiind ”împrumutate” de la diverse ONG-uri. Dar aceasta e o altă discuție.

Toyota Land Cruiser

Toyota Land Cruiser

Luând în vedere armamentul greu, expresia ”nu au în dotare” nu este echivalentă cu ”nu folosesc”. Membrii celulei pot folosi mortiere de diferite calibre (de la modelele mici de calibru 60mm la cele tractabile de 120mm), rachete de calibrul 107mm, trase din lansatoare improvizate sau de tip BM-14/Type-63, precum și lansatoare multiple de rachete de tip BM-21 Grad, în acest caz putând funcționa și ca observatori înaintați de artilerie.

BM-14

BM-14

Având un număr mic de luptători și o flexibilitate mare în utilizare, acest tip de unitate paramilitară se impune prin eficiență, capacitatea sa de a se infiltra în mulțime, ușurința în antrenare (folosirea echipamentelor simple fiind un atu) făcând-o un adversar de temut pentru armatele moderne.

 

 

Bun venit în Hoardă

Dragii moșului, poate ăsta ar fi trebuit să fie primul articol pe site. Sau cel cu lămuriri de la ”about”. Pentru cine a crezut că aici voi continua Armureria, o veste proastă.  Așa e viața, nu putem să le avem pe toate.

Jucăria

Jucăria

Aici veți găsi un pic mai mult. Veți găsi o viziune proprie asupra războiului, care nu prea e scrisă în manuale. Un război care pune accent pe mijloacele ieftine și multifuncționale de a duce războiul, unde un SUV va face treaba unui tanc, tunurile vor fi înlocuite cu lansatoare multiple de rachete, iar ”roiuri” de luptători se vor aduna, vor lovi și se vor dispersa la fel de rapid precum au apărut. Un război hibrid, în stilul celui purtat de Hezbollah în 2006, când a dovedit că până și puternicul IDF poate fi umilit. Se va vorbi despre  Mogadishu, despre Kandahar, Juba sau alte fundături uitate de Dumnezeu, unde legea o fac AKM-ul și RPG-7, nu Abrams sau B2. Vom vorbi despre cercetași, lunetiști, IED-uri, infanterie ușoară, celule teroriste, unități paramilitare și mai puțin despre drone, multiroluri sau tancuri. Despre oameni, nu despre scule.

The Team

The Team

Pe vremuri, după ce aș fi terminat facultatea, aș fi ajuns ofițer în rezervă. Acum nu cred că mai e cazul, dar poate ceea ce scriu aici va da idei celor care vor face parte din Armata Română.

Somewhere...

Somewhere…

Bun venit în Hoarda Toyota.

Cap. 1: Deschiderea

Barrett M107A1

Barrett M107A1

Odessa – 2 luni înainte

Blondul îşi privi adidaşii. Apoi privi pe cel dinaintea lui. I se păru o enormitate.

– Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, zise Bărbosu’.

Era una dintre poantele preferate ale Bărbosului. „Aşa ceva nu există” spusese olteanul când a văzut girafa. Erau pe strada Mala Arnăuţkaya în Odessa, celebră pentru talciok-ul său. Pe vremea URSS-ului se spunea că nu există marfă pe lumea asta care să nu fie găsită în talciok-ul de pe Mala Arnăuţkaya. Blugi, casetofoane Sony, televizoare color, ţigări de toate felurile, cafea, whisky, chiar şi arme, totul se găsea aici. Singura chestie care se schimbase de atunci era creşterea exponenţială a ofertei. Bărbosu’ se întoarse spre cel din spatele tarabei:

Davai dva Makarovki, cetâre magazinki i cetâre banki patronkii, pojalusta. Skolko stoit?

Dva sto euro. Ok?

- Ok. Spasiba,  spuse Bărbosu’ după ce primi marfa: două pistoale Makarov, patru încărcătoare şi patru cutii de muniţie 9x18mm. Umplu încărcătoarele, înfipse câte unul în fiecare pistol şi întinse un Makarov şi un încărcător de rezervă Blondului.

– Presupun că n-ai armă la tine, nu? Cum dracu’ vrei tu să arăţi a blatnoy fără armă la tine?

– Ce înseamnă blatnoy? Întrebă iritat Blondul

– Şmecheraş, răspunse sec Bărbosu’.

Blondul se uită la Bărbos. Nu-i ştia numele, doar faptul că era un civil ce avea prostul obicei de a se ivi în cele mai nasoale situaţii, a încurca mai rău lucrurile şi a dispărea într-un nor de fum. Dar, după dispariţia sa lucrurile se rezolvau ca de la sine. Circulau zvonuri multe, dar nimic nu era sigur. Era un tip cu multe talente, care cunoştea multă lume şi rezolva lucruri pe tăcute. Nu purta barbă decât când era nevoie, când apărea câte ceva de rezolvat prin Şaormerie, după cum numea el ţările arabe. Un tip de înălţime medie, solid, blond închis. Tipul clasic de european, acasă oriunde, indiferent dacă era Buenos Aires, Los Angeles, Stockholm, Cape Town, Moscova sau Budapesta. Acasă aici, în talciok-ul din Odessa. Îmbrăcat în nişte pantaloni gri cu buzunare multe, un tricou bleumarin, o jachetă în două nuanţe de gri şi nişte ghete de munte, Bărbosu’ arăta ca un fost militar.

Blondul încercă să ghicească, nu era FOS, dar ceva Vânători de Munte, paraşutist, cercetaş. Zvonurile ziceau că fusese legionar sau că era evreu şi fusese în armata israeliană. Se cunoşteau de 2 ani, se întâlniseră prima dată după ce Bărbosu’ se întorsese acasă după ceea ce se numea în folclorul „băieţilor veseli” Operaţiunea Rabla – se dusese după un prieten doctor în Irak, în timpul ofensivei iraniene doar cu o Toyota Hilux modificată şi 2 tipi după el. Penetrasera graniţa turco-irakiană, merseseră o noapte întreagă pe drumuri de munte şi reveniseră după 24 de ore cu omul lor şi cu o mitralieră DShK montată pe rollbar. O demontaseră în faţa postului vamal turcesc, aruncaseră Kalaşnikov-urile şi trecuseră graniţa. Se zvonea că mai aduseseră şi pe alţii,  cei doi doctori peticiseră şi scoseseră la liman o echipă străină. Zvonuri erau multe dar nimic confirmat.

– Hai să ne mişcăm, spuse Bărbosu’ şi îl trase spre ieşirea din bazar.

Scoase din buzunar nişte chei şi apăsă butonul unei telecomenzi. Lângă ei, piui un Land Rover Discovery cu numere moldoveneşti. Bărbosu’ îi făcu semn să urce, demară şi îi spuse:

– Ia GPS-ul şi programează-l pentru strada Lenin, Sevastopol. Mergem în vacanţă, ce bidonu’ meu!

        *

Călătoria lipsită de incidente se sfârşi în faţa unui hostel de tineret din Sevastopol. „Funny Dolphin” citi el pe firmă. Bărbosu’ îi intinse un pachet pe care blondul îl băgă în rucsac.

– Ai două săptămâni să cunoşti portul ăsta ca pe palma ta. Distanţe, vânt. Mişcări de nave. Rute de scăpare. Tot. Viaţa ta depinde de asta. Panimaieşi?

 *

Intră înăuntru şi ceru un pat. Recepţionera indiferentă îi intinse o cheie, Blondul plăti şi plecă. În cameră desfăcu pachetul primit. Înăuntru erau un telemetru laser şi un anemometru.

„Băga-mi-aş,” gândi el,”sunt observator de lunetişti”.

 *

Cu două zile înainte de termen primise un SMS, o adresă din împrejurimi. Întâlnirea era fixată în ultima lui zi de şedere în Sevastopol, la ora 14. Se înfiinţă la ora cerută, apăsă butoanele interfonului şi fu admis înăuntru. Femeia care-i deschise uşa părea scoasă dintr-un film porno: înaltă, brunetă, ochii negri, o mongoloidă superbă cu sâni cat pepenii. Blondul se gândi că purta cel puţin cupa E.

– Când termini de salivat după Olga poate te dai aproape să mai stăm la o palavră, se auzi o voce cunoscută. Bărbosu’ era prezent.

*

Chişinău – 4 săptămâni înainte

Blondul îl privi pe Bărbos cum iese din clădirea Poştei Centrale.

Avea în mână un pachet destul de voluminos, pe care-l căra cu dezinvoltură. Se urcă în dreapta şi îi făcu semn să demareze. Ştia unde merg: spre talciok-ul din Odessa. Pe drum, Bărbosu’ desfăcu pachetul. Scoase din el două pistoale Glock 19 cu amortizoarele aferente, 10 cutii de cartuşe cu glonţ expandabil, 4 încărcătoare de rezervă, 2 Glock-uri 26, acte false şi bani. Lei moldoveneşti şi euro. Primi un buletin, un permis de conducere şi un paşaport, toate purtând stema Republicii Moldova. Actele îl identificau drept Vladimir Mironov din Cahul.

–  Cine dracu’ a găsit numele ăsta? Întrebă Blondul iritat.

–  Eu, spuse Bărbosu’. E un tip…, esti aproape la fel de enervant ca el, de-aia te-am botezat aşa.

– Of, fir-aş al dracu’! Nu te mai întreb nimic…

 *

Odessa – 3 săptămâni înainte.

 Vizita în talciok fusese fructuoasă. În portbagajul Land Roverului stăteau cuminţi nişte cutii măricele. Blondul se gândi că aveau destule electrocasnice ca să doteze o bucătărie măricică. Bărbosu’ sforăia pe bancheta din spate, ştia că nu trebuia să-l deranjeze până la Sevastopol.

 *

Sevastopol – 2 săptămâni înainte.

Blondul stătea cu ochii în monitorul laptopului. Nu-i venea să creadă. Ştia ce şi cum de la început, dar nu credea că se poate întâmpla aşa ceva. Laptopul era, de fapt, un multiplexor de semnal ce transmitea pe internet datele unei staţii meteo automate şi a câtorva camere video montate pe blocurile din jur. Staţia meteo o amplasase cu Bărbosu’ în 15 minute pe un chioşc de ziare la intersecţia dintre Lenin şi Lermontov, pozând în depanatori ai societăţii de electricitate.

Davis Instruments Vantage Vue, preţ de catalog 389 dolari, cumpărată de la WestMarine.com, era alimentată cu baterie solară, independentă şi wireless. Laptopul era un Panasonic ToughBook 53 ce putea transmite folosind 3 conexiuni internet separate, un cablu şi două acces point-uri nesecurizate din vecini. Se duse la frigider şi îşi luă un bidon de apă minerală, aducându-şi aminte cât îl luase Bărbosu’ la mişto cu privire la cutia în care el crezuse ca e un mixer. Era staţia meteo, de fapt.

 *

Sevastopol

Camerele de televiziune amplasate pe terasa Universităţii din Sevastopol transmiteau lumii întregi imagini ale portului militar. Negocierile eşuaseră. Se spunea că Ucraina se pregăteşte de război, împotriva României şi împotriva NATO.

 *

  Fregata Hatman Sahaydacny, număr de bord U130, mândria flotei Ucrainei şi nava ei amiral, era gata. La bordul ei, salutând mulţimea, echipajul stralucea de mândrie. Plecau să se pregătească pentru un război ce nu mai venea. Se zvonea că românii se obrăzniceau, aşa că flota ucraineană le va da o lecţie, cu tot NATO lor cu tot.

 *

   Bărbosu’ ridică cutia şi o puse pe comoda de lângă pat. Era aproape goală, aşa că luă capacul şi o închise. Atenţia blondului fu atrasă de o înscripţie de pe capacul cutiei: „Raunfoss NM140 – Nammo AS”.

„La dracu’,” gândi el, „welcome back to Kandahar, Bărbosule. Ai chef sa-i rupi, nu?”

Ştia deja ce era în geanta cea neagră. Nu ştia încă ce avea de gând Bărbosu’ să facă.

 *

   La bordul fregatei, comandantul flotei se întreţinea cordial cu comandantul, în prezenţa ofiţerilor superiori ai navei. Sifleea dădu semnalul pentru aranjarea marinarilor în formaţie de paradă, iar toată lumea se răsuci spre tribord, pentru a saluta mulţimea strânsă în faţa Universităţii şi a Comandamentului Marinei Ucrainei. La pupa, câţiva marinari alimentau elicopterul ce-l va duce la ţărm după ce fregata va ajunge în larg.

 *

  Bărbosul desfăcu geanta şi scoase piesele, aranjându-le pe masă. Dură nu mai mult de 20 de secunde să asambleze arma, un Barrett M107A1. Ridică primul încărcător, iar vârfurile roşii-verzi ale gloanţelor îi aduseră aminte Blondului de rachetele PG7V de producţie chineză ale talibanilor. Clănţănitul metalic sec al închizătorului îl aduse la realitate. Erau în Sevastopol, pe strada Lenin, la etajul 4 al unui bloc anonim, privind nava amiral a Ucrainei cum gira ca să iasă din golful Pivdenna. Bărbosu’ stătea în spatele unei puşti imense, de calibrul .50, încărcată cu ceea ce ei numeau în glumă „picamere”, gloanţe ce puteau distruge orice.

 *

– Distanţa până la catargul principal? Întrebă Bărbosul.

– Opt sute şaizeci şi cinci de metri, răspunse Blondul, ridicând la ochi binoclul.

„Elveţienii ăştia fabrică nişte scule extra” gândi el, cu ochii înfipţi în binoclul Vectronix Moskito.

– Vânt?

– Patru metri pe secundă, Vest. Îl ai fix din spate.

Staţia meteo automată wireless amplasată pe chioşcul de ziare de la intersecţia cu Lermontova îşi făcea datoria. Blondul se mira cum dracu’ o staţie de 400 de dolari, cumpărată pe internet putea să fie atât de utilă…

 *

  Sirena navei dădu semnalul de începere al ceremoniei. La unison, sirenele celorlalte nave din port îşi uniră vocile într-o hărmalaie de nedescris. Într-o fracţiune de secundă, în locurile unde erau amiralul şi comandantul navei rămaseră doar nişte bucăţi de carne. Alţi doi ofiţeri superiori dispărură într-o explozie roşietică, iar pe puntea din faţă câţiva marinari fură făcuţi bucăţi….

 *

  Bărbosu’ consumase 5 din cele 10 cartuşe din încărcător, ajustă un pic traiectoria şi trase două focuri. Elicopterul Ka-27 Helix al navei izbucni în flăcări. Blondul îşi dădu seama ce voia să facă Bărbosu’: să folosească conductele de alimentare pentru a provoca un incendiu în interiorul navei. Bărbosu’ mai trase un glonţ în antena radarului şi apoi ultimele două gloanţe loviră cupola Kaştanului antiaerian din babord. Schimbă încărcătorul, ochi cu grijă baza turelei tunului de 100 mm şi trase trei focuri.

– Asta ar trebui să blocheze tunu’ ală nenorocit, spuse el. Şi acum, ce-i mai bun la urmă!

Blondul îl întrebă:

– Ce faci?

– Tuburile lans-torpile, puştiu’, explică Bărbosu’. În marea majoritate a cazurilor, sunt încărcate. Şi torpilele alea merg pe amestec de kerosen şi perhidrol 98%. Hai sa vedem ce putem face cu ele, nu esti curios? Poate repetăm faza de pe submarinu’ Kursk!

Trei gloanţe perforant-exploziv-incendiare loviră tubul din babord. Primele două păreau să nu fi avut nici un efect, dar următorul declanşă iadul pe Pământ, o explozie dublă se alătură celei de la pupa, iar nava începu să se încline uşor. Trase restul de 4 gloanţe în diversele antene radar ale navei, dar adevărul e că nu mai contau. Nava începea să se scufunde.

– Valea, zise Bărbosu’, adună tuburile cât de repede posibil!

Începu să demonteze arma şi s-o pună în geanta de transport.

Blondul adună tuburile, le numără rapid, 2 încărcătoare, 20 de tuburi, le băgă în rucsacul său, ridică o staţie radio spre buze şi spuse un singur cuvânt: „Venim”. Verificară apartamentul rapid, ieşiră calm şi coborâră scările. La ieşirea din bloc li se alătură un tip solid, cu codiţă şi MP9 cu amortizor, ce stătuse ascuns, şi toţi trei urcară într-un Volkswagen Golf. La volan o recunoscu pe Olga. Bruneta demară calmă şi verifică oglinda retrovizoare.

–  Cât a durat? Întrebă ea.

–  90 de secunde, răspunse Bărbosu’.

–  Mai mult decât îl ţinea pe fostul meu, spuse ea zâmbind poznaş.

 *

Maşina îşi făcea drum pe străduţele lăturalnice, bruneta îşi ţinea ochii pe GPS-ul pe care era marcată ruta de scăpare pe care o învăţase pe de rost. Opriră în faţa unei case de la periferia Sevastopolului, Bărbosu’ şi bruneta coborâră, iar tipul cu codiţă şi Blondul îşi continuară drumul. Urmau câteva zile de stat calm, gândi el, ca lucrurile să se liniştească, iar el şi Bărbosu’ îşi vor croi drum spre casă unul câte unul.

Va urma