BOB

IMG_20180209_143342_624

Dragii moşului, revenim pe sticla după o lungă absenţă, provocată de o bună perioadă de muncă şi de făcut prostii. Timp de două luni și 6000 kilometri am avut timp să mai învăț de-ale Rinocerbului (spoiler alert), de-ale pregătirii şi multe alte asemenea.

Una dintre pățaniile din această perioadă a fost înfigerea într-un mal de nisip din zona extrem de rurală a frumosului județ Mehedinţi (care alături de Vâlcea este unul din cele mai subapreciate din România), întâmplare ce mi-a dat una peste ochi, trezindu-mă că toate proviziile existente se limitau la un litru de suc și o minusculă conservă de ton. Drept urmare, ajuns acasă am scotocit prin dulapul cu echipamente şi am încropit ceea ce se numeşte Bug Out Bag sau, în cazu’ meu, Get Home Bag.

În esenţă, este compus dintr-un rucsac de 35 litri, îndopat cu haine de schimb, trusă medicală, haleu, apă şi accesorii.

Rucsacul este un Snugpak Sleeka Force 35 fabricat în Anglia, cu două buzunare laterale şi unul în capac, cele laterale conținând două pet-uri de apă minerală, iar cel din capac un survival kit mare detaliat aici, un cuţit Mora Basic, un set de tacâmuri, o cănuţă flexibilă suedeză, dopuri de urechi şi o mască facială, foarte bună pentru filtrat praful şi alte asemenea.

IMG_20181120_163044

Hainele de schimb constau în două aşa numite skivvie roll-uri, compuse fiecare dintr-un tricou şi o pereche de şosete rulate în aşa fel încât să ocupe cît mai puţin loc posibil, detaliat în poza de mai jos, precum şi o jachetă cu GoreTex, nimerită pe timp de ploaie. Textiliştii pot adăuga şi o pereche de chiloţi, detaliu vestimetar ce pe mine mă depăşeşte.

IMG_20181120_162943

6a67805a-a0c9-4aa4-9061-7966dcbd9b17

Trusa medicală este o Deuter medie, modificată faţă de dotarea standard, al cărei conţinut faţă de cel din poze s-a modificat prin înlocuirea unei role de pansament cu un bandaj israelian de 4 inci sau 10 cm.DSC02955 DSC02956 DSC02957 DSC02958 DSC02959

Aşa cum am zis, apa este în cantitate de 4 litri, compusă din două bidoane amplasate în buzunarele laterale ale rucsacului.

Haleul este compus dintr-un pouch mare acoperit cu molle, cu diversele componente amplasate pe căprării, în pungi de plastic păstrate din MRE-uri, ce pot fi folosite şi ca recipiente pentru strângerea şi încălzirea apei.

IMG_20181120_163157

Primul pachet este compus din energizante, recte miere, jeleu de struguri, unt de arahide, plicuri cu prafuri isotonice de dizolvat în apă, bomboane cu cofeină şi dropsuri, chestii care dau energie rapid şi pot fi consumate din mers.

IMG_20181120_171322

Al doilea este compus din bauturi calde, cu apă încinsă cu încălzitoarele chimice din aceleaşi MRE-uri, în componenţa kitului de potol intrând cinci asemenea trăznăi. Conţine ness, 3în1, extract de ceai din raţiile germaneze EPa, un plic filtru de cafea auto-conţinut, un plic de un fel de Coldrex suedez, precum şi plicuri de zahăr, absente din poză.

IMG_20181120_170452

Kitul de condimente conţine plicuri de ketchup, muştar, maioneză, sos de friptură, Tabasco, precum şi pliculeţe de sare şi piper plus şerveţele umede, iarăşi absente din poză.

IMG_20181120_171017

Felurile principale constau în plicurile principale din MRE-uri şi raţii englezeşti, anume ton, salate de paste, carne înăbuşită cu legume şi mere felii, precum şi două cutii mici de ton, îndesate pe laterale. In general, mă feresc de cutiile de conserve, preferând plicurile, mult mai comod de stocat.

IMG_20181120_173124

IMG_20181120_173414

Pâinea este reprezentată de două pachete de biscuiţi din MRE-uri, necesare pentru fibrele alimentare şi volum, constipaţia is not fun.

IMG_20181120_173315

Tot calabalâcul ăsta stă în maşină, gata de folosire la nevoie, eventual putând fi luat în spate şi cărat lejer, dacă situaţia impune. Oferă mijloacele de substinenţă pentru 24-48 de ore, timp arhisuficient pentru ajungerea (cel puțin în cazul României/Europei) într-o zonă populată.

 

Undeva, departe…

SomewherePeriferia oraşului Deir ez-Zor, Siria

Cele două Hilux-uri se opriră în dosul unui zid ce încă, printr-o minune, mai stătea în picioare. Din maşini ieşiră rapid şase oameni ce încropiră, de bine, de rău, un perimetru de siguranţă. Servantul mitralierei grele instalate pe prima Toyotă se frecă obosit la ochi. Apoi se prăbuşi în bena maşinii, reţinut în cădere de hamul încropit din sfoară ce era legat de postament.

– Ce-are Răzvănescu? se auzi o voce obosită.

– I s-au terminat bateriile, primi răspunsul. Se aude ceva aproape?

– Nu, şefule, se auzi vocea obosită.

– Nu sunt şef, locotenente. Nu-s decât un turist rătăcit prin cartier. Tu eşti şeful, nu eu!

– Bine, cum zici matale. Ca de la şef la turistu’ care cunoaşte cartieru’, ce propui să facem?

– Eu zic să aruncăm o privire peste gard, ca să ştim unde-s cocălarii scandalagii. Apoi stabilim plantoanele, punem oamenii să doarmă după ce mâncăm ceva şi, în funcţie de situaţie, ne cărăm elegant. Cred că n-are rost să mai zăbovim prin Ferentariu’ ăsta. N-au nici măcar o şaormerie respectabilă. De acord?

– De acord, răspunse locotenentul Popa, privindu-l pe Bărbos cum  îşi scoate laptopul şi cutia gri din rucsac.

Laptopul Bărbosului. Cutia cu minuni. Deţinătorul aproape a tuturor secretelor Universului, de la imagini de satelit şi hărţi extrem de precise la tabele balistice pentru artilerie reactivă. Un Panasonic gri, cu pete de ceai, cafea, sosuri de şaorma şi plin de praf. Toţi se minunau cum de încă mai funcţionează. Asta pentru că văzuseră un arab bătut până la leşin cu respectivul laptop. Dar funcţiona fără probleme. Cutia de lângă el conţinea piesele componente ale unei drone de mici dimensiuni ce căra o „săpunieră” de făcut poze. Georeferenţiate, acestea dădeau o imagine extrem de precisă a câmpului de luptă şi ale poziţiilor inamice. Lucru ce le scăpase pielea cu o zi înainte, când încercau să scape din atacul sunniţilor din ISIL.

 

Cu o zi înainte

… Nu ştiau cine şi ce-i atacase. Tancul din faţă ardea, blindatul dinaintea lor ardea, ei săriseră din camion chiar înainte ca acesta să fie lovit de o rachetă antitanc. Era jumătate din grupa lui Răzvănescu, plus comandantul de pluton, nou-venitul Popa şi reporterul. Opt oameni, doar cu puştile şi baionetele. Locotenentul Popa făcuse socoteala, şapte puşti, câte trei litri de apă de căciulă, nimic de mâncare şi un civil de avut grijă. Aşa socotise el şi considera că avea dreptate. Următoarele 24 de ore îi dovediseră că se înşelase.

… Se adăpostiseră după un zid dărăpănat. Locotenentul îl pusese pe Răzvănescu să instaleze un perimetru de securitate şi să verifice starea oamenilor. Singurul cu o lovitură mai serioasă era Bulz, ce căpătase o rană de şrapnel la şold. Nu era ceva grav, spusese Bărbosu’, în timp ce-i bandaja rana. Putea să se mişte.

– Ai nevoie de el în toate facultăţile mintale sau îl pun la somn? i se adresase reporterul direct, fără „domnule locotenent” sau alte formule protocolare.

– Ar fi bine să se poată mişca pe picioare, în caz că trebuie să plecăm de aici, răspunsese el încercând să treacă peste şocul iniţial. Auzise multe poveşti despre relaţia privilegiată a reporterului cu compania Cercetare, dar nu ştia de familiaritatea acestuia cu soldaţii „săi”. Cel puţin toţi îl priveau ca făcând parte dintre ei şi îl considerau un fel de frate mai mare, ale cărui păreri trebuiau ascultate. Poate nu toate, dar majoritatea da.

– Deci, frecălăule, înghiţi un Tramadol de la mine şi încerci să nu-l dai afară. O să-ţi ia durerea cu mâna, spuse Bărbosu’ cotrobăind prin trusa medicală. Mai sângerează careva? întrebă el privind în jur.

Neprimind nici un răspuns, îi luă la verificat pe toţi, inclusiv pe locotenent. Celelalte necazuri erau doar nişte julituri, rezolvate rapid cu perhidrol şi plasturi, şi ceva vânătăi, la care n-avea ce să facă. Scoase din rucsac opt plicuri de un gri verzui, verificându-le pe fiecare.

– Răzvănescu, pui cu tăiţei, Bela, paste cu brânză, Bulz, tu eşti pe tratament, aşa că o arzi pe lasagna vegetariană, DeeJay-ul, fasole cu vită, ca văcarii americani, locotenente, tu ai friptură cu legume, honvedu’ bagă tocană mexicană de pui, Dumbravă, tocană de vită, iar je bagă o tocană de scoici. Câte un biscuit la fiecare. Ştiu că-i puţin, da’ asta este. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

– Ce dracu-s astea? întrebă locotenentul.

– Pungile principale din nişte MRE-uri americane. Fără cutiile de carton, fără pachetele de accesorii, fără nimic. Am luat doar potolu’, biscuiţii, trei linguri, din care tu primeşti una, şi nişte plicuri de sare, ca să bag când e foarte cald afara.

– Păi restu’ cu ce mănâncă?

– I-am invăţat să aibe întotdeauna o lingură la ei, lipită de rezervoru’ de la Camelbak. Aşa nu se pierde, cât timp ai burdufu’ în spate. Prin buzunare se poate rupe, în Camelbak nu prea. Cine-s santinele?

– Honvedu’ şi Dumbravă. Le duc eu potolu’, şefule, se auzi vocea lui Bela.

– Bun, pe urmă ia-ţi flinta, găseşte o poziţie mai înaltă şi scanează până montez eu liliacu’ şi-l trimit să tragă cu ochiu’.

– ‘înţeles, să trăiţi! spuse lunetistul primind cele patru plicuri şi dispărând după colţ.

Şocat de familiaritatea Bărbosului, locotenentul primi cele două plicuri cu mâncare şi biscuite şi se uită la cel ce dădea ordine în locul sergentului major Răzvănescu. Bărbatul solid din faţa sa îi spuse:

– În mod normal, sunt nişte chestii chimice care-ţi încălzesc punga aia, da’ nu le-am luat la mine. Oricum, nici rece nu-i rea. Aşa că rupe plicul la crestătura aia dinspre capăt şi balotează, şefule. Asta în caz că nu vrei s-o pui pe vreo piatră încinsă la soare, s-o încălzeşti.

Nu, nu voia, aşa că urmă sfaturile. Mâncarea era surprinzător de bună, cu toate că era puţină, dar se simţea în stomac, ceea ce îi dădu o senzaţie de bine. Câteva guri de apă călâie din Camelbak şi era gata de funcţionare.

– DeeJay, strigă Răzvănescu, ai trompeta?

– E aici, domn’ major. Poate n-am chiloţi pe mine, da’ staţia e la un braţ distanţă, zi sau noapte, rânji larg transmisionistul. Trag o ureche, să vedem ce şi cum se aude?

– Bagă, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, spuse Bărbosu’ cotrobăind în rucsac.

Era prima patrulă a locotenentului, prima întâlnire cu grupa de cercetaşi şi prima întâlnire cu Bărbosu’ şi rucsacul lui. Rucsac care, se pare, conţinea cele mai utile chestii ce se puteau inventa. Cutia gri fusese una dintre ele.

Bărbosul scosese o cutie gri de dimensiunea unei cărămizi ceva mai mare, o desfacuse şi începuse să asambleze conţinutul. După cinci minute, locotenentul se uita la o dronă cu patru braţe, cu o cameră digitală Canon, genul de aparat de fotografiat cât o săpunieră, numai bună pentru copii sau bunicii necunoscători în ale electronicelor. Alături, laptopul Bărbosului rula un program ce afişa o hartă pe care acesta făcuse planul de zbor.

– Bela, cum e zona? întrebă Răzvănescu.

– Linişte, fără mişcări, primi răspunsul.

Bărbosu’ apăsă tasta Enter iar drona îşi luă zborul. În scurt timp, descărcau datele aduse.

– Bre, spuse Bărbosu’, avem ceva lume în faţă, dar spre râu e liber. Eu cred c-ar fi bine s-o luăm uşurel pe perechi spre pod. Dacă fac ăştia scandal, acoperim cu foc pe cei rămaşi, ne regrupăm şi facem tot posibilu’ să scăpăm. Cum stăm cu armele şi muniţia?

– Păi avem 5 PA-uri, se auzi vocea lui Răzvănescu, PSL-ul lui Bela şi puşca mitralieră pe care-o căra Bulz. Da’ cred c-o să facem schimb…

– Mişcare, grup de 20 de oameni, vin spre noi! În spate au o mașină de teren cu ceva mare pe ea! Ce dra…

Bufnitura sună puternic în apropiere. Capul lunetistului se ivi de după planşeul unde se ascunsese, un etaj deasupra lor.

– Şefule, cu ce dracu’ trag ăştia? C-a făcut gaură în zid!

– Cu aia mare, e mitralieră antiaeriană de juma’ de ţol calibru. Scanează şi găseşte-l. Dacă mai trage odată, arde-l. Apoi treci la ţinte de oportunitate.

– Adica rad tot ce mişcă, spuse lunetistul ungur.

– Exact, spuse Bărbosu’. Ai de scanat un unghi de 120 de grade, de la nord la sud-est. Ne retragem spre giratoriu, apoi avem de traversat zona aia goală spre pod. Ai înţeles?

În loc de răspuns, Bela trase două focuri în succesiune rapidă, apoi al treilea, al patrulea şi fu întrerupt de lătratul PA-ului deţinut de Dumbravă. Honvedu’ se alătură şi el petrecerii, iar ceilalţi, cu excepţia lui Bulz, înhăţară armele şi se împrăştiară în linie de trăgători.

– Bulz, tu stai aici. Locotenente, ma duc în faţă, strigă reporterul. Acoperiţi-mă!

Popa se uită uimit în direcția din care venise vocea. Nu ştia ce avea de gând să facă, dar spera să iasă ceva bun. Civilu’ ăsta avea idei bune, cel puţin.

 * * *

O jumătate de oră mai târziu, mecla strălucitoare de fericire a Bărbosului îi prezenta uimitului locotenent Popa captura.

– Deci, şefule, ar trebui să ai mai multă încredere în berbecii ăştia. Şi să-i dai o bere Mullahului că i-a fugărit pe coclauri până le-a intrat minţile în cap. Răzvănescu!

– Ordonaţi!

– Deci ce-avem noi aicea?

– Păi, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, spuse sergentul major rânjind cu gura până la urechi, aş zice că-i o Toyotă Hilux dublă cabină, 4×4, plină cu diverse şi echipată cu o mitralieră grea de tip DShK, de calibru 12,7 mm!

– Și ce putem face cu dânsa?

– Îl încărcăm pe Bulz, ne coțopenim pe ea toți și ne cărăm de aici!

– Corect, foarte corect!

– Da’ până la urmă, spuse locotenentul ca să oprească miștourile, ce e în benă?

– Bre, am găsit niște muniție, vreo trei Kalașnikovuri mai bătrânele, un PSL, vreo două cutii de rații, ceva apă de băut și un rucsac, da’ nu știu ce-i cu el. Astea le-am cules de pe lângă, n-am stat să frec menta. Le-am aruncat în benă și m-am cărat. Hai să facem inventaru’, măcar să știm cu ce ne-am ales.

Găsiră trei bucăți de Zastava M70, patru cutii de lemn conținând muniție de 7,62×39 mm, un PSL, așa cum zisese Bărbosu’, o cutie de tablă nedesfacută cu cartușe 7,62×54 mm, o ladă cu grenade, trei cutii cu muniție pentru mitraliera masivă din benă, rații iordaniene și turcești, apă de băut iar în rucsacul cu pricina se aflau niște țoale murdare, un Browning de 9mm cu două încărcătoare de rezervă, însușit rapid de Bărbos, două stații mici de emisie-recepție și o hartă cu niște semne de creion pe ea. Verificate rapid, dădură o locație aflată la vreo 300 de metri distanță. Singura problemă era că până acolo trebuiau să traverseze drumul principal, spațiu total deschis și aflat în bătaia cu foc a celor de la ISIL. Locotenentul se uită întrebător la Bărbosu’.

– Pot să trimit liliacu’ să arunce o privire. Până într-un kilometru poate să-mi transmită imagini live, spuse acesta. Îl scuip în aer?

– Dă-i din aripi, spuse locotenentul.

Zis și făcut. Ridicată în aer, drona transmise imaginea unui șopron metalic de mari dimensiuni, destul de bine întreținut, aflat în părăsire. Geamurile păreau întregi, lucru de mirare într-o zonă puternic afectată de lupte. Ușile din față erau inchise cu lacăt, ceea ce iar dădea de bănuit. Lângă structura metalică erau aranjate ordonat niște lăzi din lemn și două butoaie metalice de 220 de litri.

– Prea îngrijit, prea ordonat, spuse locotenentul. Cred că ar trebui să aruncăm o privire. Cine se bagă la o plimbare?

– Șefule, în curând se înserează, spuse Bărbosu’. Eu aș zice mai degrabă să mai așteptați. Mai am o baterie plină la liliac, așa că pot să-l țin în aer 40 de minute fără probleme. Tragem Toyota asta aproape de șosea, folosim DShK-ul pentru foc de de sprijin, în plus, eu și Bela cu PSL-urile ne urcăm pe acoperișul coșmeliei și acoperim zona. Supliment, cămiloii vor avea soarele în ochi, așa că veți avea o șansă în plus să treceți neobservați.

– Bun, atunci cine merge cu mine și cine rămâne? Tu cu Bela la lunete, Bulz e rănit…

– Bulz e în stare să încarce mitraliera. Deci, eu cu Bela pe acoperiș, Bulz e servant la mitralieră, DeeJay e trăgător, tu, Răzvănescu, Dumbravă și Honvedu’ sunteți echipa de plimbare.

– Ok. Auzi, da de ce-i ziceți ăstuia Honvedu’?

– Șefule, ție ți se pare că Rosztóczy-Szervánszky e un nume normal? Mi se face fundă la limbă numai când mă gândesc. Nu-i mai ușor să-i zici honved?

„Când omu’ are dreptate, n-are rost să te cerți cu el”, gândi locotenentul.

– Și DeeJay?

– Cică vrea să fie DJ la radio, spuse rânjind Dumbravă. Așa că l-am botezat DeeJay.

Hohotul de râs fu general. Situația nu era prea nasoală, gândi locotenentul. Cel puțin aveau arme, muniție, mancare, apă și o mașină cu care s-o șteargă rapid din zonă. Luă harta în mână și o studie atent. La mică distanță de el, Bărbosu’ înlocuia bateria dronei.

– Deci am 40 de minute autonomie. Bateria cealaltă o pun să se încarce de la bateria mașinii, am adaptorul la mine. Eu zic s-o luați vreo cinzeci de metri mai in spate, sa traversați târâș drumul și să verificați rapid cotețu’ ăla. Nu pierdeți vremea, ne urcăm în mașină și o ștergem. Luați o stație de-asta arăbească, să ținem legătura.

– Ok boss, se trezi spunând locotenentul.

– Răbdare, șefule. DeeJay, du mașina pe poziție și treci la mitralieră. Bulz, ești în stare să bagi banda aia în locaș?

– Sunt bre, se auzi pentru prima dată vocea bondocului. Nu mă omoară pe mine cămiloii ăștia!

– Bun, Bela! Ai muniție la tine?

– Patru încărcătoare pline, șefule, plus vreo cinci pachete în buzunare…

– Mai ia unu’, să fie o sută de cartușe gata de tragere. Ia și liliacul, eu iau laptopul și flinta mea, spuse reporterul scoțând pachetele de cartușe din cutia de tablă. Șefule, când sunt sus, verificam stațiile radio și plecați. Soarele a coborât taman bine.

– Auzi, de ce nu te-ai făcut matale ofițer? Văd că știi cu ce se mănâncă și ai și talent la de-astea…

– Bre, de multe ori m-am întrebat și eu asta. Da’ pe urmă mi-am spus sa nu las școala să-mi strice educația. Dacă eram ofițer, poate acu’ gândeam strict după regulamente. Așa, și pe mine mă lasă cu gura căscată ce-mi trăznește mintea câteodată… spuse Bărbosu’ zâmbind. Hai că mă duc sus…

 * * *

Drona plutea nevăzută deasupra străzii, trimițând imagini spre laptopul din stânga bărbatului întins pe planșeul din beton, în spatele armei cu lunetă. Cu mișcări ușoare din trackball, acesta o făcea să se deplaseze ușor deasupra clădirilor ruinate, privind cu atenție în căutarea inamicilor.

Șefule, am ajuns la hangar, se auzi vocea lui Răzvănescu din mica stație radio. E încuiat cu un lacăt, da’ cred că la un pat de armă nu rezistă. Ceva prin zonă?

– Liber. Miroase a ceva ciudat, chimic?

Nu. Te gândești că-i vreo fabrică de bombe?

– S-ar putea. Fiți cu ochii în patru…

Înțeles. Revin în două minute!

După câteva minute, din stație se auzi locotenentul Popa:

Bre, am o veste bună și una proastă, cu care să încep?

– Cu aia proastă, spuse Bărbosu’.

Am găsit o sculă care seamănă la culme cu aruncătoarele noastre de 120 de milimetri, cu tot cu căruțul de transport!

– Și aia bună?

E agățată de o Toyotă Hilux, dublă cabină, 4×4, cu o mitralieră de companie pe ea…

– Altceva?

Muniție pentru 120 mm, o duzină de cutii cu două proiectile fiecare, vreo zece canistre de motorină, câteva cutii cu benzi pentru mitralieră…

– Poți să pornești mașina?

Are cheile în contact și am verificat-o deja sa nu fie minată. Ne-am uitat și pe sub roți, pe la motor… Aici pare un atelier mecanic, nu fabrică de bombe, au un aparat de sudură într-un colț, ceva bancuri de lucru cu menghine, bomfaiere, un grup electrogen văd, tot felu’ de chei…

– Fă-i plinu’, pune canistrele rămase-n benă, vezi ce mai găsești lucruri utile pe acolo si scoate-o spre drum. Trimit liliacu’ să arunce o privire, fac un calcul și trageți patru lovituri de aruncător, să ne acoperiți mișcarea spre voi. Ok?

Am înțeles, să trăiți! se auzi vocea veselă a locotenentului.

– Bela, du-te la mașină, vin și eu, spuse Bărbosu. Trimit liliacu’ să dea un tur de orizont și strângem tabăra!

– ‘înțeles, să trăiți, se auzi vocea celuilalt.

Cinci minute mai târziu, din mica stație se auzi vocea locotenentului:

Șefule, suntem pe marginea drumului. Punem aruncătorul pe tragere?

– Da, îndreptați țeava pe axul drumului, unghiul vertical de 45 de grade, încărcătură 1, trageți cand e gata!

- Imediat!

În mai puțin de două minute, clang-ul specific aruncătoarelor de mine se auzi din spatele lor. De pe locul din spate, cu laptopul în brațe, Bărbosu’ urmărea imaginile transmise de dronă.

– Două rotiri de manivelă, orizontal spre stânga, spuse el, un proiectil, apoi iar două rotiri de manivelă, tot stânga, două proiectile!

Două rotiri stânga, un proiectil, alte două rotiri stânga, două proiectile, înțeles!

– Foc de voie! Bela, calc-o spre giratoriu, pe lângă zid!

Soldatul acceleră ușor și îi dădu un cot lui Bulz, care ajunsese pe locul mortului:

– Ți-am zis eu ca nu s-au născut cămiloii care să ne pună capac nouă?

– Treci de flăcăi, mai mergi două sute de metri și oprești, să-i acoperim cu foc, dacă e nevoie, îl intrerupse Bărbosu’. Locotentente, spuse el în stație, când ați terminat tragerea, strângeți aruncătorul și luați-o spre giratoriu!

Am înțeles!

* * *

Așa se desfășurase toată noaptea. Laptopul pătat cu cafea, sosuri și plin de praf le oferise hărți precise, unghiuri de tragere și imagini de la drona zbura la fiecare jumătate de oră, ajutată în eforturile ei de luna plină ce lumina puternic peisajul dezolant. Trăseseră ultimele două proiectile chiar înainte să traverseze podul peste Eufrat și demontaseră aruncătorul în bucăți, aruncând piesele în râu. Aflați pe malul stâng, parcară sub cea mai solidă structură găsită, ruinele unui bloc cu trei etaje. Alimentaseră mașinile din canistrele capturate și plecaseră mai departe, traversând canalul ce șerpuia paralel cu râul. Tăiaseră orașul pe ceea ce văzuseră că se numește strada Infilaq, până dăduseră în ceea ce părea centura orașului, cu un indicator spre aeroport. Acolo opriseră să facă pauză și să contacteze baza.

 * * *

Răzvănescu se adunase pe picioare cu greu, ținându-se de mașină ca să coboare pe pământ. Oboseală săpase urme adânci pe fețele tuturor.

– Șefule, ar prinde bine o cafea, dacă am avea cum sa facem una… spuse sergentul major cu o voce înceată.

– Facem, băiatule, de ce să nu facem? spuse Bărbosu’. Ce motorină mai avem?

– Două canistre, șefule! se auzi vocea lui Dumbravă. Îți aduc?

– Davai, davai! Și caută o cutie mai mare de tablă, primi răspuns, în timp ce reporterul cotrobăia prin rucsac, din care scoase un pachet de cafea și o oală mică.

În două minute, cutia adusă de Dumbravă era plină pe jumătate cu nisip îmbibat cu motorină și încălzea oala plină cu apă și cafea. Fiecare soldat scosese din buzunar câte o cănuță pliabilă din cauciuc verde și își aștepta porția din fiertura care mirosea deja delicios.

– DeeJay, ce zice lumea? se auzi vocea lui Bela.

– Să ne îndreptăm spre aeroport și să așteptăm noi ordine, spuse transmisionistul. Crezi că vine cineva după noi?

– Bre, nu mi-ar pare rău să văd interiorul unui avion și să știu că mă car de aici…

– Până una-alta, ia băgați voi niște somn, spuse Bărbosu. Cine rămâne cu mine planton?

– Rămân eu, șefule, spuse locotenentul. Cred c-avem multe de vorbit…

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D