Fedayeen
Dragii moşului, cu scuzele de rigoare pentru chiulul prelungit, revenim azi cu o întrebare ce nu-mi dă pace de câţiva ani: de ce această divergenţă între lumea vestică şi restul?
Ca să lămuresc neînţelegerea, am observat o atitudine extrem de periculoasă a ţărilor/armatelor civilizate, o obsesie pentru jucărele din ce în ce mai sofisticate, care, în mare măsură, nu mai apucă să apară în înzestrare, în timp ce în diversele cotloane şi fundături din Jenin, Aleppo, Manila, Ciudad de Mexico sau Tripoli tineretul mândria ţării se aruncă în aer cu mult aplomb, de parcă nu mai au altceva de făcut decât coadă la cele 72 de virgine. Deci, o dihotomie din ce în ce mai accentuată între ţările dezvoltate, ce pun accent pe tehnică, şi ţările sub/nedezvoltate sau diversele organizaţii extremiste, ce folosesc cu mult aplomb surplusul demografic de vârstă mică sau/şi medie pentru a câştiga teren în faţa adversarilor?
Deci, care este diferenţa între tinerii ce sunt luptătorii Statului Islamic (ISIS/ISIL/SI) şi cei care formează tineretul vestic, preocupat să-şi exprime personalitatea prin iPhoane, freze ciudate, consum de droguri şi o atitudine frivolă? Cumva disperarea şi sărăcia ce împinge mii de oameni să se înece în Mediterana încercând să ajungă în siguranţă se va ciocni cu o atitudine non-combativă şi din ce în ce mai slabă a unei Europe din ce în ce mai îmbătrânite şi degenerate? Sau atitudinile xenofobe şi neo-naziste vor aprinde batrânul Continent, după exemplul dat de Anders Breivik? Vom ajunge din nou la cruciade?
Avem, pe de o parte, în ţările sărace din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia un surplus demografic tânăr, radicalizat de un Islam prost înţeles din cauza diverselor interpretări date de clerici obscuri, aparţinând în special ramurii sunnite şi mai ales wahhabite (varianta saudită şi quatar-eză a religiei islamice), finanţat de bani din petrolul arab (indiferent dacă vorbim aici de şeicii arabi sau contrabanda cu petrol furat din Irak sau Siria) şi sprijinit de o Turcie cu ambiţii hegemonice locale, unde derapajele fundamentaliste ale preşedintelui Erdogan a început să scoată lumea în stradă, nemulţumită că moştenirea laică lăsată de Kemal Ataturk, părintele statului turc modern este erodată de o creştere exponenţială a militantismului religios. La aceasta se adaugă şi eşecul politicii multiculturalismului vest-european, integrarea etnicilor turci în societatea germană fiind un dezastru spectaculos, recunoscut de însăşi Angela Merkel în 2012. Aceştia (şi nu numai) s-au concentrat în comunităţi compacte şi extrem de agresive la ideea integrării în societăţile din care fac parte, ajungând să importe femei din Turcia şi Pakistan pentru căsătorie.
De cealaltă parte, avem o Europă îmbătrânită, plină de musulmani proveniţi din fostele colonii (Africa în cazul Franţei, India/Pakistan în cazul britanicilor) sau invitaţi ca „muncitori oaspeţi” (turci, în cazul Germaniei), minată intern de o atitudine extremist-liberală şi „multiculturală”, cu un tineret pizdificat ce priveşte apărarea propriilor ţări natale ca pe ceva desuet şi consideră războiul ceva abstract. Anexarea fără nici un efect contrar a Crimeei de către Rusia a dovedit duplicitatea Germaniei şi a Franţei, gata să vândă „aliaţii” din NATO pentru un preţ mai bun la gaze sau unele avantaje comerciale. Bine, îmi veţi spune, alegerile se câştigă cu voturile contribuabilului din Lille sau Frankfurt, căruia îi pasă mai mult de confortul lui decât de libertatea unor persoane aflate la 2000 km spre est.
Atacul de la Charlie Hebdo, din ianuarie, şi recentele evoluţii ale războiului purtat de ISIS cu buldozerul împotriva site-urilor arheologice din Siria şi Irak aduc la întrebarea din titlu: încotro ne îndreptăm? Spre o ciocnire a civilizaţiilor sau spre o viitoare Europă musulmană, cucerită nu prin forţă, ci prin indolenţa locuitorilor?
