Medicale: Ditch medicine

„For wounded soldier who sees his strength ebbing into the warm pool of liquid by his side and seeks relief from his pain by crushing the blades of grass in his hands, thoughts are of family never to be seen again and aid from whatever quarter he can find it. Ditch medicine – the difference between life and death – often starts with a thud of a pair of boots landing beside the soldier and PHCP simply grasping his hand and peering into his ashen face”

Hugh L. Coffee – Ditch Medicine

Închipuiţi-vă că aveţi de asigurat îngujirea medicală într-un mediu cum este cel din clipul de mai sus. Nu neapărat din cauza unui conflict armat, ci mai degrabă din cauza unui cutremur cum a fost cel de sâmbătă. Clădiri dărâmate, lipsă apă curentă şi energie electrică, servicii de urgenţă mult suprasolicitate, mai ales de idioţi care sună nu să raporteze cazuri de urgenţă, ci ca să întrebe ce să facă, în loc să se pregătească din timp, ca să cităm pe flăcăul ăsta. Ce veţi face?

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.

Nu sunt medic şi nici nu voi fi vreodată. Nu voi petrece , la 40 de ani ai mei, încă trei pentru a face o postliceală sanitară doar ca să am dreptul legal de a pune o perfuzie. Nu sunt fan al Oliviei Ştir sau cum morţii mamii ei o cheamă pe tuta aia care a declarat ca vaccinurile provoacă autism. Ceea ce ştiu şi pot e prim ajutor. Asta mi-a plăcut, asta fac. Dacă voi avea ocazia, voi urma un curs de paramedic, dar nu-mi voi face o meserie din asta. Îmi ajunge voluntrariatul.

Asta a fost disclaimer-ul.

Consider că un curs autorizat de prim ajutor, că e făcut cu flăcăii mei de la SARS, cu oricare alt ONG sau cu Crucea Roşie (care ar trebui să fie mult mai activă în pregătirea populaţiei pentru cazuri ca inundaţii, cutremure şi alte asemenea, dar doarme în bocanci) trebuie să stea la fundamentul oricărei pregătiri medicale şi să facă parte din cultura generală a oricărei persoane, începând cu vârsta de 6 ani. La fel ca scrisul şi cititul, utilizarea unei arme (aici incluzând măsurile de siguranţă)  utilizarea unei hărţi şi orientarea în teren. Sunt cunoştinţe de bun simţ, pe care ar trebui să le aibe oricine.

În cazuri precum cel de sus, unde principala problemă care se pune este supravieţuirea imediată, din varii motive, utilizând un echipament extrem de limitat (îmi voi umple rucsacul cu cele trebuincioase, kitul medical va fi unul mic), voi improviza. Nu poţi, efectiv, căra o sală de operaţii într-un rucsac. Deci, pe de o parte, va trebui să am cunoştinţele medicale necesare, iar pe de cealaltă parte, să recurg la improvizaţii. Deci, dacă pot lipi rănile cu SuperGlue, utiliza crengi pe post de atele şi folosi o jachetă înfăşurată pe post de guler cervical, o voi face. Treaba mea nu e să fac operaţii pe creier, ci să-i acord o şansă în plus ca să ajungă la un adăpost/spital/medic. E medicină făcută pe genunchi, nu neurochirurgie.

De aceea îmi sfătuiesc cunoscuţii să urmeze un curs de prim ajutor cât mai complet, ca fundament al pregătirii medicale. Apoi urmează, aşa cum am zis şi aici, toate celelalte. Pentru cei cu timp liber, voluntariatul la un Serviciu de Ambulanţă (SABIf-ul din Bucureşti are 1000 de voluntari, am văzut că şi SAJ-ul Bistriţa Năsăud recrutează, poate mai sunt şi alţii, nu ştiu) poate fi o bună oportunitate de practică şi învăţare continuă, sub supravegherea profesioniştilor. Pentru cine are chef de citit şi stăpâneşte bine engleza, aici şi aici găsiţi nişte cărţi interesante. Dar, repet, trebuie să ştiţi ce faceţi, nu că „bre, nu respiră, îi găuresc eu traheea că aşa am văzut în filme”.

Concluzia? Pregătiţi-vă. Cursuri, voluntariat, lecturi. Poate n-o să vă folosească, dar de stricat, n-o să strice.