Prolog

Bucureşti

M100

Şeful Marelui Stat Major, general-locotenent George Filipescu, era primul militar din forţele speciale care ajunsese să ocupe această funcţie. După cum se obişnuia, avea o poreclă: „Stafia”.

Aruncă o privire scurtă ceasului de mână, apoi se îndreptă către fereastra biroului. Dincolo, adică pe faţa exterioară a clădirii, apăruse un alpinist utilitar dintre cei care spălau geamurile Ministerului Apărării. Alpinistul avea un batic pe cap, ochelari de soare şi o barbă de trei zile. Îşi privea atent ceasul de mână, trăgând ultimele fumuri dintr-o ţigară. Ajuns la capătul tutunului, o strivi de pervazul ferestrei, apoi ciocăni de trei ori în sticla geamului.

Generalul Filipescu deschise revoltat fereastra şi până să deschidă gura, îl auzi pe bărbatul agăţat în ham:

– Am onoarea! Permiteţi să intru?

Pe el îl aştepta. Bărbosu’, cunoscut şi ca Tartorul Dracilor. Specialist în rezolvarea treburilor pe blat, mare fan al uşilor din spate. Eroul Operaţiunii Rabla. Aşa se şi întâlniseră, de fapt. Îşi aduse aminte de ziua aia fierbinte de iulie, când fusese chemat la sediu. Toată lumea era turbată, peste războiul civil din Irak se ivise şi un atac iranian generalizat, toţi făceau celule de criză, se coordonau, luau măsuri, dar nimeni nu făcea nimic, de fapt. Generalul privea zilnic plin de scârbă rapoartele ce-i parveneau, comunicatele politice sforăitoare, ştirile cretine din media.

„- Gogule, i se spusese, ai un dement care s-a întors ieri din Irak, prin Turcia. S-a dus c-o maşină de teren să scoată un prieten care lucra doctor la o sondă, pe lângă Erbil, în Kurdistan. Avem tot Ministerul de Externe în cap, nu ştiu ce dracu’ a mai făcut pe acolo, a venit c-o femeie în pansamente, cu acte provizorii! Du-te, vorbeşte cu el, vezi ce-a făcut!”

Ajunsese la sediul MStM, fusese ghidat spre o sală de protocol şi, când să apese clanţa uşii, avusese un moment de ezitare. Ceva îi spunea că ar fi cazul să aştepte câteva clipe. Dinăuntru auzi:

„- … aţi adus daune imaginii României în lume şi aţi pus în pericol viaţa cetăţenilor români din regiune!

– Auzi căpitane, pot să te bag în doamna mă-ta? În timp ce tu dormeai liniştit, cretinule, eu mi-am pus pielea la bătaie pentru a scoate de acolo doi cetăţeni români! Fără suport logistic, fără ajutor diplomatic din partea Ministerului de Externe, fără elicoptere, fără nimic! Şi tu îmi zici că am adus daune imaginii României în lume? României sau impotentului guvern al ţării, care nu-i în stare să trimită un avion ca să-şi scoată cetăţenii plătitori de impozite din zonă?

– Domnule, nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa! Sunt ofiţer!

– Eşti pe dracu’. Eşti finul lui Măntuleasa, fost ciorditor de maşini în Germania, fost traficant de ţigări din Moldova, care şi-a cumpărat funcţia de subprefect de Dâmboviţa acu’ opt ani. Eşti un fost plutonier de Auto, ieşit penultimul din şcoala de subofiţeri, făcut sublocotenent la apelul bocancilor, căruia mereu năşicu’ i-a mărit calificativele la „satisfăcător”. În toată cariera ta, domnule căpitan Dobrescu, n-ai fost capabil să obţii altceva decât „nesatisfăcător”. A trebuit să vină năşicu’ să te ajute. Să mai continui?

Atunci generalul intrase, curios să vadă posesorul acelei voci calme şi hotărâte, deţinător al atâtor informaţii. Primul lucru pe care-l remarcase fusese faţa vânătă de furie a căpitanului Dobrescu, apoi figura impasibilă a omului care stătea la masă. Doi ochi gri-albaştri îl priveau cu un amestec de curiozitate şi amuzament.

– Ieşi afară, îi spusese căpitanului fără să-l privească. Atenţia îi era captată de omul din faţa sa, un amestec de viking şi taliban, pe a cărui faţă se întinsese un rânjet amuzat. Se trezise zâmbind. În sfârşit, găsise unul cu sânge în el.

– Deci, cum stăm? întrebase generalul.

– Situaţia e albastră, şefule, venise replica Bărbosului. Dacă vrei asfalt, n-avem. Eu am luat-o pe drumuri de munte, ferindu-mă de arterele principale. Ai o maşină bună, te duci. Nu ai, ai o problemă. În Kurdistan nu-i bai, peshmenga urăsc în mod egal Iraku’ şi Iranu’. În sud e halimai mare.

– Şi noi ce facem?

– Cel mai uşor daţi o şpagă cinstită la Vulturaşi şi închiriaţi ceva CH53 de la IDF. Nu ştiu dacă aveţi în dotare Pume cu autonomie de 2000 km modificate pentru zbor la rasu’ ierbii şi piloţi pricepuţi să facă asta. Cu ajutor de la fraţii iordanieni şi verii turci, o puteţi pune de ceva Entebbe partea a doua. Altfel… Allahu’ Akbar, după cum zice un mare clasic în viaţă.

Fusese cel mai clar şi mai cuprinzător raport de situaţie pe care îl primise în toată cariera lui de până atunci.

– Bărbosule, unde-s alpiniştii utilitari?

Desfăcându-şi hamul, cu pervazul ferestrei între picioare, Bărbosul răspunse rânjind:

– La căcăstoare, şefu’. Berea cu laxativ nu face bine.

Generalul Filipescu se încruntă, în loc să zâmbească, apoi îi făcu semn să îl urmeze.

Desfăcut din hamul de alpinist, Bărbosu se ţinu după gazda sa până lângă o masă de lucru, unde generalul bătu cu arătătorul mâinii drepte în coperta unui dosar fără nume, dar ştampilat cu Strict Secret.

Deschizându-l, generalul Filipescu îi indică din când în când titluri şi pasaje din rapoarte, oprindu-se mai mult timp atunci când apăreau imagini.

– Preşedintele a spus că nu putem face nimic. Tu ce părere ai?

Bărbosul scrâşni din măsele privind una dintre imagini. Încruntat, răspunse:

– Preşedintele nu-i în stare să şi-o găsească singur, de-aia e şefa de cabinet mereu cu el. Eu pot face ceva. Şi cunosc câţiva oameni de nădejde care mi s-ar alătura. Cum rămâne însă cu Armata şi Serviciile Secrete?

– Am eu grija de asta!

– Am înţeles! confirmă Bărbosul, apoi generalul îi dădu de înţeles că întâlnirea a luat sfârşit:

– Ţinem legătura, Bărbosule!

*

            Închizând uşa de la biroul generalului Filipescu, Bărbosul îl văzu pe ofiţerul de serviciu din anticameră cum se ridică de la birou, surprins să îl vadă ieşind de la Şeful de Stat Major.

– Şefule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, spuse Bărbosul înainte ca ofiţerul să deschidă gura.