Tăioase

Tăioase

Dragii moșului, azi povestim despre diversele chestii tăietoare ce se poartă prin buzunare sau atârnate la centură, pentru că, nu-i așa, vorba răposatei Marioara Murărescu, degeaba ai multe chestii dacă nu poți să le tai. Una din cele mai importante unelte ale omului, cuțitul este prin excelență o chestie multifuncțională, putând desface conserve, oameni, tăia pâine sau lemn (dacă ești suficient de hotărât), săpa în pământ și multe altele. Oferta fiind imensă, voi enumera azi doar câteva din cele mai potrivite modele pentru membrii Hoardei. Swiss Army Knife

Pe primul loc în ordinea numerelor de pe tricou, una din cele mai utile invenții ale țării vacii mov, briceagul elvețian reprezintă o sculișoară compactă, numai bună de operații mici, excelent de purtat în buzunar la orice ocazie, de la învârtitul pe lângă casă și până la expediții în jungla amazoniană. Paleta impresionantă de versiuni oferă un model potrivit pentru fiecare. În general, luând în considerare și modelul clasic ”Soldier”, încă în dotarea armatei elvețiene, un briceag cu 4-6 lame (lamă lungă/scurtă, desfăcător de conserve, desfăcător de sticle, tirbușon, cârlig, eventual foarfecă și fierăstrău scurt) oferă soluția a 90% din nevoile tăietoare ale unui om normal.

Victorinox Soldier

Victorinox Soldier

Pe al doilea, trecând în gama medie, umila baionetă de Kalașnikov reprezintă una din cele mai bune alegeri pentru un insurgent. Venind gratis cu pușca (sau putând fi cumpărată cu 10-15$), la momentul apariției sale a fost unul din cele mai remarcabile cuțite de luptă. Lama de tip Bowie are pe coamă un set de dinți de fierăstrău ce taie lemnul destul de ușor, având capacitatea de a secționa și alte materiale, cum ar fi plasticul și aluminiul, iar folosită împreună cu teaca (ce este, în general, izolată) se pot tăia diverse chestii cum ar fi sârma ghimpată și cabluri electrice. Rezistentă la abuzuri, este totuși o lamă destul de casantă din oțel carbon, ce necesită îngrijire.

Baionetă AK

Baionetă AK

Pe locul trei, produsul firmei austriece cu același nume, cuțitul de luptă Glock, oferit în două versiuni (F78 – fără fierăstrău, F81 cu fierăstrău), este realizat din oțel carbon de arcuri (având deci o elasticitate foarte bună) și are o teacă din polimer cu sistem de blocare a cuțitului, o buclă de prindere la centură și un orificiu de surgere a apei.

Glock F81

Glock F81

Pentru rafinați, pe locul 4 avem așa numitul ”multitool”, un patent multifuncțional cu tot felul de lame, șurubelnițe, foarfece și alte asemenea. Oferta este iarăși foarte mare, din care se recomandă modelele produse de firmele consacrate ca Leatherman (inventatorul multitool-ului), Victorinox, Gerber sau SOG, ce oferă jucării de foarte bună calitate. Multitool-ul devine o necesitate în cazul demolatorilor, toate firmele oferind modele de tip EOD, cu sistem de sertizare a capselor pirotehnice neelectrice pe fitil.

Leatherman MUT EOD Black

Leatherman MUT EOD Black

În cazul luptelor în terenuri împădurite, devine utilă o sculișoară de ceva mai mari dimensiuni, o macetă, kukri sau parang, după denumirea malaieziană. Având o lama mai lungă și mai grea, aceasta poate tăia pari pentru improvizarea de tărgi și/sau construirea de adăposturi. Lama lungă și mai lată în față se bate în general din foaie de arc, material cu proprietăți foarte bune de rezistență și elasticitate. În imaginile de mai jos aveți modelul creat de ruși pentru trupele Spetsnaz (zice-se) și un Martindale Paratrooper englezesc, ce a fost al meu și, cum se întâmplă foarte des, cineva l-a ”împrumutat” pe termen nedefinit.

Maceta Spetsnaz

Maceta Spetsnaz

Martindale Paratrooper

Martindale Paratrooper

În general, sculele enumerate mai sus vor satisface cu vârf și îndesat nevoile oricărei șatre de flăcăi veseli, aflate la ”picnic” pe diverse coclauri. Cu bani nu tocmai mulți, se pot cumpăra cuțite solide și extrem de utile.

Bufniţele

 

An-2

An-2

Crasna Vişeului, Maramureş

Toyota opri brusc, fără avertisment. Bărbosu’ se întoarse spre cei doi din spate:

– Jos! Şi, Piticule, mai discret, da?

– Adică? puse Piticul o întrebare fără răspuns.

În buza pădurii se vedeau două fete aşezate pe iarbă lângă o plasă de camuflaj întinsă peste un obiect de mari dimensiuni şi ceea ce părea un bărbat în uniformă ce făcea ceva la un foc.

– Blondule, i se adresă Bărbosu’, fă cunoştinţă cu domnu’. Are numele de cod Vasile şi nu-i bine să te iei la harţă cu el…

– Auzi băi puţă, se adresă acesta Piticului, dacă te vede Marmota, să vezi ce capace-ţi dă, spuse el îmbrăţişând transmisionistul de la VM. L-ai lăsat atunci fără palincă…

– Las’ că-i trece, spuse Piticu’ rânjind. Mergi cu noi?

– Binenţeles. Cine vrei să păzească puştoaicele astea cât bateţi voi coclaurile? Hai la cafea!

Blondul îşi mută atenţia de la bărbatul înalt şi spătos la cele două fete. O bruneţică mignonă şi o blondină mai înaltă, ambele în blugi şi adidaşi, cu tricouri negre. Cumva aveau un aer militar, cu bijuteriile discrete şi tunsorile oarecum cuminţi. Bruneta depuse două pupături prieteneşti pe obrajii Bărbosului şi îi întinse cana cu cafea.

– Ce ştie? întrebă Bărbosu’ făcând un semn din cap spre blondă.

– Lexa? Ştie că e copilotul meu în noaptea asta şi nimic mai mult. Ce nu ştie, n-o îngrijorează, îl ştii pe ăla care m-a învăţat treaba asta? spuse ea scoţând limba ca un copil.

– Da’ chiar, ce căutăm noi aici? întrebă Blondul.

– Flăcău’ tău şi-a uitat coaiele acasă, şefule? se auzi vocea brunetei. Sau îi place să se audă vorbind? Mai ştiu eu câţiva de-ăştia… spuse ea începând să desfacă plasa de camuflaj.

Înţelept, Blondul decise să nu răspundă insultei deschise. Mai ales că era ceva putred prin Danemarca, gândi el. Era clar, cele două fete nu erau turiste, iar Vasile venea şi el de pe la Vânătorii de Munte, din moment ce se cunoştea aşa bine cu Piticu’. Avea să fie o noapte plină de surpize, era clar.

De sub plasele de camuflaj se ivi un An-2 vopsit în verde măsliniu şi cu însemnele acoperite cu negru. Pe partea dreaptă, unde în mod normal trebuia să fie o dâră groasă de funingine de la eşapament, stătea instalat un cilindru metalic mărişor, vopsit şi el în negru. Arăta ca o tobă de eşapament, gândi Blondul, dar An-2-urile nu au tobe de eşapament, ce dracu’…

Se întoarse spre Bărbos, întrebător.

– Mergem să aducem acasă niște prieteni, spuse acesta ridicând din bena Toyotei un rucsac. Taci din gură, cască ochii şi nu supăra bufniţele astea două. S-ar putea să mai ai nevoie de ele şi e bine să laşi o amintire plăcută…

Mh, gândi Blondul privind fundul micuţ al brunetei şi întrebându-se dacă era la fel de tupeistă şi în pat.

– Care-i planul? întrebă Bărbosul.

– Păi aşteptăm să se întunece şi plecăm. Mi-au instalat sistemul ăla de termoviziune, aşa că pot să vad din timp dacă e ceva şi să ocolesc. În funcţie de ce zic pândarii tăi, alegem pe unde trecem graniţa. O luăm uşor, prin iarbă, să-ţi aduni nişte ace de brad pentru ceai. Aş prefera să trec valea Tisei pe lângă Kostylivka şi s-o luăm prin văile montane până aproape de Dobromil, lângă graniţa poloneză. Apoi fac dreapta spre Yavoriv, încă vreo 70 de kilometri. Cu totul, ceva mai mult de 600 km, dus întors. Ne întoarcem cu gaz acasă, spuse ea.

– Eşti sigură?

– Am luat un butoi de 220 de litri de kerosen, rezervă, spuse fata. Dacă nu avem un ghinion de-ăla nesimţit, ar trebui să fim înapoi la ivirea zorilor, ca să nu atragem prea multă atenţie pe graniţă. Ne vom bea cafeaua aici cu agentul tău, noi dormim o zi şi pe noapte ducem înapoi autobuzul ăsta. End of story.

– Ok şatră, îmbarcarea! spuse Bărbosu’ urcându-se în avion.

Cele două fete intrară în cabina biplanului şi începură să manevreze comenzile. Cei patru bărbaţi luară loc pe scaunele din pânză, după ce Vasile închise şi asigurase uşa. Motorul masiv tuşi odată şi apoi începu să scuture avionul, în timp ce bruneta urmărea indicatoarele de pe bord. Uşor, împinse maneta de gaze şi pe cea de acţionare a flapsurilor şi aeronava lipsită de graţie începu să ruleze pe iarbă. Aproape fără să-şi dea seama, Blondul privi pe geamul rotund şi văzu că erau în aer.

– Şefule, ceva semnal? se auzi, pentru prima dată, vocea blondei.

– Dana a pornit tableta?

– Am semnal, se pare că pândarii tăi ştiu să-şi facă treaba, spuse bruneta.

– Ok, spuse Bărbosu’, patrulă în colţul de est al zonei. Trage stânga şi redu viteza!

– Roger that!

Blondul se uită la Pitic şi la Vasile, ce discutau încetişor lucruri de ei ştiute, apoi aruncă un ochi pe ecranul laptopului din braţele Bărbosului. Pe o hartă tridimensională se vedeau două puncte roşii în stânga şi alte câteva simboluri colorate.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că lucrez în cadastru?, răspunse Bărbosu’. Asta e o chestie de tip Google Earth, numa’ că e îmbunătăţită. Are o cameră de termoviziune sub fuselajul avionului şi-mi arată tot ce mişcă. Cele două puncte roşii reprezintă patrula de grăniceri ucrainiană, iar restul de simboluri în fundal sunt satele, drumurile şi tot ce înseamnă activitate umană. De-aia avem sateliţi să facă poze şi drone. Pe fuselaj e instalat un receptor GPS de cadastru, cu precizie în timp real de 5 milimetri. Aşa că ştim la milimetru unde se află avionul ăsta. În plus, fetele au ochelari de vedere pe timp de noapte, aşa ca pot sa zboare în razmot.

– În ce?

– În razmot măi, la rasu’ ierbii adică. De-aia folosim autobuzu’ ăsta.

– Că altceva nu găseaţi, spuse iritat Blondu’.

– Blondule, de nu te-aş cunoaşte, ţi-aş da vreo două capace, că le meriţi. Da’ mai bine mă abţin, spuse Bărbosu’ întorcându-se la laptopul lui.

Blondul oftă din adâncul plămânilor. Din ianuarie, de când era cu şatra asta de civili, primise palmă după palmă peste ochi. Crezuse că era un soldat bun, dar vedea zilnic că era ciuca bătăilor. Nu era uşor pentru el să fie mucea, dar era un tip deştept care învăţa din mers. Şi avea ce învăţa de la Bărbosu’ şi ai lui. Aveau un stil leneş şi miştocar de a duce războiul, dar erau extrem de eficienţi şi prin asta adversari de temut. Nu se potrivea cu ce învăţase el, dar trebuia să admită că făceau mult mai multă treabă decât o brigadă de pufarezi la un loc.

– Şefule, spuse el, sunt prost. Aşa că te rog frumos, desenează-mi ca la proşti, să pricep şi eu ce facem în noaptea asta.

– Nu eşti prost, eşti militar. Dacă erai prost, nu ajungeai la noi. Da’ eşti obişnuit să gândeşti într-un fel, şi asta te limitează. Noi gândim altfel, de-aia lucrăm cum lucrăm.

– Ok, unde mergem?

– Mergem pe undeva la graniţa dintre Ucraina și Polonia să recuperăm niște agenți de-ai noștri. Autobuzul ăsta, oficial, are seria înmatriculată în Polonia, aşa că dacă se întâmplă ceva, o să se zică că a sărit graniţa cu un pilot beat şi a ars la prăbuşire. Sper să nu fie cazu’, dar am instalat nişte bombe Lewes pentru orice eventualitate.

– Ce bombe?

– Lewes măi. Le-a inventat unul din LRDG în Africa de Nord, în al doilea Război Mondial, când atacau aerodromurile germane. Se face din exploziv plastic amestecat cu ulei mineral şi amestec de termit, oxid de fier şi pulbere de aluminiu. Explodează dar şi prăjeşte. Interesul e să nu mai rămână nimic de identificat din avionul ăsta. Mi se rupe că îşi vor da seama că-i An-2. S-au fabricat 18.000 de avioane de-astea, poate să fie oricare dintre ele.

– Păi şi de ce îl folosiţi? Că-i vai de steaua lui ca avion. Nu-s bune decât de stropit culturile…

– Sunt bune de mai multe chestii, stai tu liniştit. E lent, poţi să faci figuri printre pomi fără greţuri, e anonim, e mare, cară două tone, aterizează pe un teren de fotbal… Cu ăsta zbori cu 50 la oră fără probleme, aşa că n-ai nici un stres să zbori la un metru, doi de pământ… Toată lumea când se gândeşte la avioane se gândeşte la alea rapide şi fiţoase, dar câteodată un autobuz de-ăsta e scula ideală pentru o treabă, cum ar fi asta. L-am modificat cu amortizor de zgomot pe eşapament şi sistem de navigaţie pentru noapte, aşa că nu ştie nici dracu’ pe unde şi cum mergem.

– Şi gagicile?

– Dana, aia brunetă, e pilot pe Spartan la 90 Transport Aerian. Alexandra, blonda, e elicopteristă pe IAR316, da’ a probat şi An-ul. Treaba asta s-a ivit pe blat, să mergem să scoatem omu’, aşa c-am asamblat operaţiunea în 48 de ore. Am făcut tot posibilu’, sper să iasă bine, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Intri şi ieşi, fără nici o urmă, dacă se poate.

Deci de asta avea în braţe un AS Val silenţios, gândi Blondul. Toţi patru aveau acelaşi tip de automat, calibrul 9x39mm, care nu făcea zgomot dar putea perfora o vestă antiglonţ de la 200 de metri. Privi luneta de vedere pe timp de noapte şi ochelarii cu intensificare pe care-i avea la gât. Intri şi ieşi. Gândul ăsta îl făcu să se simtă bine.

– Dobromil în faţă, se auzi vocea blondei. Virează stânga la 50 de grade…

Avionul se înclină ceva mai mult decât până în momentul acela, apoi vocea brunetei se auzi:

– Drum compas 52 de grade, reduc înălţimea la doi metri.

Să nu apară cineva în drum, că-l tundem cu elicea, gândi amuzat blondul.

– Şefule, juma’ de oră până la aterizare, spuse bruneta.

– Ok, răspunse Bărbosu’. Pregătiţi armele, pentru orice eventualitate. Cartuş pe ţeavă, piedica pusă.

La unison, cei patru bărbaţi pregătiră armele şi îndreptară ţevile spre podea. Tăcerea devenise absolută în cabină, tulburată doar de zgomotul înfundat al motorului. Piticul şi Vasile închiseseră ochii, se rugau? se întrebă Blondul. Bărbosu’ urmărea încordat harta tridimensională de pe ecranul laptopului.

– Yavoriv în faţă, se auzi glasul blondei.

– Stânga, drum compas 290 de grade, spuse Bărbosu’. Ar trebui să treci peste o pădure, printre două sate şi apoi iarăşi pădure.

– Afirmativ, spuse bruneta. Văd un sat în dreapta, harta îmi spune că-i Kokhanivka, e corect?

– Corect, primi răspunsul. Lasă-l în dreapta şi virează după pe drum compas 100 de grade. Ar trebui să vezi un culoar între două bucăţi de pădure.

– Afirmativ, se auzi din cabină. Văd pe NVG un licurici de semnalizare. E omul nostru?

– Da, pune-l jos, spuse Bărbosu’ pregătindu-și arma. Fiți gata!

Cu o hurducătură, avionul veni la aterizare și după un rulaj scurt, opri în dreptul licuriciului. Ușa se deschise, Bărbosu’ sări afară și după câteva secunde doi oameni urcară în avion. Șeful șatrei urcă și el, trânti ușa și strigă:

– Valea, mergem acasă!

Motorul își mări zgomotul, avionul zvâcni înainte și în câteva clipe roțile se desprinseră de pământ.

– Rosnivka în stânga, spuse bruneta. Doamelor și domnilor, destinația finală este Crasna, unde vom ajunge peste aproximativ trei ore. Vă mulțumim că ați ales să călătoriți cu compania noastră, se auzi pe un ton glumeț.

În lumina palidă din cabină, Blondul recunoscu pe cei doi agenți. Erau Olga, asiatica care-i adăpostise la Sevastopol și bărbatul cu codiță, acum tuns și cu o barbă scurtă. Acum înțelegea mai mult reputația Bărbosului, de om care dădea rezultate. Când ești loial până la moarte oamenilor tăi, aceștia au tendința în a te răsplăti cu aceeași monedă, gândi el.

Zborul de întoarcere fu la fel de lipsit de incidente ca și la dus. Dobromil după 45 de minute, apoi reîncepu dansul avionului prin văile munților. Blondul avea impresia că bruneta se distrează la culme zburând așa de jos. Citise despre comportamentul piloților de vânătoare, dar acum îl vedea pentru prima dată la un pilot de transportor, și mai ales femeie. La viteza mică pe care-o aveau, înțelegea, dar totuși era un avion măricel ce juca leapșa printre pomi…

– Șefule, ne apropiem de graniță, se auzi vocea blondei. Ce se aude cu patrula aia?

Când naiba trecuseră două ore? se întrebă Blondul. Se uită la ceilalți. Cei doi agenți dormeau, la fel ca Piticu. Vasile moțăia și el, în timp ce Bărbosu butona laptopul din poală.

– Cred că s-au retras, că plouă, nu se raportează activitate pe graniță. Redu viteza să nu facem gălăgie și găsește o vale ferită…

– Am înțeles, șefu’, spuse bruneta. 5 minute până la graniță, pregătiți pașapoartele pentru control, vă rugăm, se auzi tonul ei glumeț.

Traversară granița fără nici un incident și fură întâmpinați de discul portocaliu al soarelui luminând crestele munților printr-o spărtură de nori.

– 10 minute până la aterizare, se auzi.

– Domn’ Vasile, punem de-o cafea? întrebă Bărbosu’. Am și ceva întăritor pentru cei ce nu conduc, spuse el rânjind, scoțând o sticlă de whiskey din rucsac. Bushmill’s, ca la noi în Dublin!

– Punem, de ce să nu punem, primi răspuns. Cred că la toată lumea prinde bine ceva cald de băut…

Avionul veni ușor la aterizare, în același loc de unde plecase cu câteva ore în urmă. Hurducăi de câteva ori când roțile atinseră pământul, rulă puțin și se opri. Câțiva oameni îmbrăcați țărănește se repeziră și întinseră plasa de camuflaj pe avion folosind niște prăjini, imediat ce pasagerii și echipajul coborâră. Bărbosu se îndreptă spre Toyota ce-i aștepta, scoase un arzător și o butelie pe care scria mare Primus, îl asamblă și îl aprinse. Lângă el, Vasile trebăluia cu un ibric mare, un pachet de cafea și ceva zahăr. Fiecare primi câte o cană de tablă ce aburea.

– În sau lângă? întrebă Bărbosu’ ridicând sticla de whiskey.

– În, toată lumea. Și dă-i o doză dublă la pisi ăsta timid, se pare că are nevoie, spuse bruneta zâmbind galeș în direcția Blondului. A fost cam tăcut în seara asta, de parcă i-a mâncat pisica limba. Șefule, sigur e din gașca ta? Pe voi vă știu mai agresivi, nu ca ăsta micu’…

Blondul se uită urât la puștoaica tunsă scurt ce-l lua la mișto. Îi stătea pe limbă să-i spună vreo două, dar bruneta își câștigase respectul lui. Era clar, era un pilot de primă mână, ceea ce conta enorm. Așa că se mulțumi să soarbă din cafeaua tare și aromată.

Terminară cafeaua și Bărbosu’ își pregăti lumea de plecare. Olga urcă pe locul din dreapta față al Toyotei iar tipul cu codiță, pe care aflaseră că-l cheamă Andrei, urcă alături de Pitic și de Blond în spate. Mașina demară iar Vasile le făcu un semn de bun rămas. Fetele îi trimiseră bezele Blondului.

– Ai grijă de tine, pisi, îi strigă bruneta…

3D: rastelul din beci

 

3D silencer

3D silencer

Dragii moşului, acum trei ani, cam pe vremea asta, ATF-ul (agenţia americană pentru controlul alcoolului, tutunului şi al armelor de foc) se alegea cu o nouă durere pe cap: o gaşca de ţăcăniţi „tipăriseră”, cu ajutorul unei imprimate 3D, un pistol perfect funcţional. Utilizând muniţie de calibrul .380 ACP, fabricat din ABS, un plastic din care se fac bidoanele pentru şampon, Liberator-ul (aşa a fost numit) a reprezentat prima armă tipărită din lume, planurile lui găsindu-se astăzi la liber pe torrenţi, Pirate Bay alegându-l ca simbol al noii „libertăţi”. Un Liberator în calibrul 9×19 mm a fost încercat de un canal TV israelian, fiind folosit pentru a lovi o ţintă la câţiva metri, treabă îndeplinită cu brio, şi fiind introdus fără nici o problemă în parlamentul israelian, purtătorul ajungând până la câţiva metri de primul ministru de atunci, Benjamin Netanyahu.

Fast forward un an. Pe YouTube încep să apară diverse clipuri cu piese de arme tipărite din plastic pe imprimante 3D „casnice”, de tip RepRap sau Prusa Mendel, ce se pot cumpăra inclusiv în România cu mai puţin de 1000 de euro asamblate şi gata de funcţionare. Părţi ca paturi, uluce, încărcătoare de diferite capacităţi şi modele (inclusiv „tobe” de 75 de cartuşe pentru Kalaşnikov), inclusiv „baza” unui CZ Skorpion şi receiver-ul inferior al unui AR15 (M16) capabil de a rezista la tragerea a 600 de cartuşe.

Noua tehnologie numită DMLS (Direct Metal Laser Sintering) permite utilizarea pulberilor metalice din oţel, aluminiu sau titan pentru a tipări noi „jucării”, cum ar fi un Browning 1911 funcţional sau un amortizor de sunet. Folosind o imprimată în valoare de aproximativ 1 milion de dolari (ştiu, e cam peste mână pentru mulţi utilizatori) o firmă de armament din Noua Zeelandă a scos o serie de amortizoare excelente, în clasicele calibre 9×19, 5,56×45 şi 7,62×51 mm, fabricate din titan şi având excelente caracteristici mecanice.

O altă nouă tehnologie disponibilă la un preţ aproape rezonabil este prelucrarea materialelor de orice fel, de la plastic la oţel şi titan cu maşini cu control numeric (CNC), după planuri realizate pe calculator în AutoCAD, SOLIDWORKS sau alte asemenea programe, astfel, un „lower receiver” pentru AR15 fiind prelucrat în câteva ore pe o maşina cu control numeric prelucrătoare în 3 axe. Un redactor al revistei americane Wired a luat un blank finisat în proporţie de 80% şi în câteva ore a avut o armă complet funcţională, ce teoretic ar trebui înregistrată, dar practic se poate să nu, astfel fiind o armă „fantomă”, ce nu apare în nici un centralizator oficial.

CNC de masă

CNC de masă

Arma "fantomă"

Arma „fantomă”

Iarăşi fast forward până în 2015. După 3 ani de muncă, Universitatea din Virginia a creat pentru US Army o dronă ce poate fi tipărită într-o singură zi, la un preţ de aproximativ 2500 de verzişori. Cu o anvergura de 1,20 metri, are o încărcătură utilă de aproximativ 0,8 kg şi un telefon mobil cu Android ce rulează o aplicaţie de pilotaj drept „creier”. Poate zbura timp de 40 de minute cu o viteză de aproximativ 60 km/h, ceea ce permite acoperirea unei zone destul de respectabile, în condiţiile în care transmisia datelor (imaginilor) se face prin intermediul reţelelor de telefonie mobilă. Preţul de 2500 foşnitori verzi este dat pentru sistemul complet, incluzând tableta de control, preţul materialelor pentru drona în sine fiind de aproximativ 800 de dolari. Astfel, se poate considera că avem o dronă de unică folosinţă, în cazul pierderii, avariei sau distrugerii, una nouă putând fi tipărită în aproximativ 31 de ore. Binenţeles, design-ul poate fi modificat, drona putând fi mai mare sau mai mică, cu o nouă formă a aripii, alt tip de motor, capabilitatea de modificare fiind practic infinită.

Ne îndreptăm astfel spre o eră în care orice grupare insurgentă va putea să îşi creeze propriile arme, de la pistoale uşor de ascuns la rachete, drone şi dispozitive explozive de tip EFP cu ajutorul tehnologiilor ce devin din ce în ce mai accesibile? Va putea în curând un copil de 12 ani să modeleze în 3D diversele piese ale unui sistem de arme? Să nu uităm că şi electronica devine din ce în ce mai miniaturizată şi mai uşor de utilizat. Deci vom ajunge să asistăm la concursuri între puştani de genul „cel mai bun design de IED” sau „cea mai arătoasă armă de asalt”? Cred că asta ar fi bomboana de pe coliva producătorilor consacraţi de armament…

„Low battery…”

 

Low Battery

Low Battery

Dragii moşului, facem azi un exerciţiu de imaginaţie şi presupunem că sunteţi undeva, la intersecţia dintre Nicăieri şi La Dracu’n Praznic. Binenţeles că aveţi hărţi pe iFon, că în ziua de azi nu poţi să faci un pas fără să te împiedici de diversele servicii ale lu Gogu (Google, pentru hipsterii pseudo-intelectuali). Da’ nu se ştie cum dracu’ (sau se ştie, că nici un producător de telefoane nu a fost în stare să scoată un model care să nu aibe nevoie a fi încărcat zilnic), apare pe ecran fatidicul mesaj „Low battery”. După o serie de dumnezei, cristoşi şi altari (asta e secvenţa de înjurături a lui taică-meu când nu-i iese ceva) te uiţi în sus aşteptând o intervenţie divină… sau pentru a vedea unde-i soarele, ca să te orientezi?

Lăsând miştourile la o parte, un recent articol apărut în buna ţară a Maiestăţii Sale Lizica a Doua pune problema pierderii competenţelor geografice de către tineret, care, seduşi de telefoanele mobile şi software-ul GPS îşi pierde priceperea de a citi o hartă pe hârtie (să nu uităm că Regatul Unit are una dintre cele mai puternice şi mai serioase agenţii cartografice, Ordnance Survey, ce aparţine armatei şi realizează totalitatea hărţilor vândute în UK, incluzându-le pe cele turistice) şi astfel nu mai pot face asocierea terenului din faţă cu curbele de nivel şi alte simboluri tipărite pe hartă. Ca să nu mai vorbim despre navigaţia utilizând natura, după soare, stele sau alte indicii cum ar fi vântul sau vegetaţia.

Competenţe pierdute

Competenţe pierdute

Dependenţa prea mare de mijloacele electronice de orice fel poate duce la necazuri mari, spunea unul dintre cei mai titraţi exploratori britanici, Sir Ranulph Fiennes, ce a spus că vrea introducerea învăţării navigaţiei în şcoli, pentru că „e o cale de a modela caractere, a dezvolta independenţa individului şi a aprecia matematica şi ştiinţele”.

Bineînţeles că această problemă nu se reduce la navigaţie/hărţi. Înlocuită de mijloacele electronice, gândirea se atrofiază, la fel ca un muşchi nefolosit, ceea ce reduce capacitatea individului de a se descurca în situaţii şi locuri nefamiliare, prin aceasta reducând şansele de supravieţuire.

„Low battery”. Ce-ai să faci?

Quo vadis?

 

Fedayeen

Fedayeen

Dragii moşului, cu scuzele de rigoare pentru chiulul prelungit, revenim azi cu o întrebare ce nu-mi dă pace de câţiva ani: de ce această divergenţă între lumea vestică şi restul?

Ca să lămuresc neînţelegerea, am observat o atitudine extrem de periculoasă a ţărilor/armatelor civilizate, o obsesie pentru jucărele din ce în ce mai sofisticate, care, în mare măsură, nu mai apucă să apară în înzestrare, în timp ce în diversele cotloane şi fundături din Jenin, Aleppo, Manila, Ciudad de Mexico sau Tripoli tineretul mândria ţării se aruncă în aer cu mult aplomb, de parcă nu mai au altceva de făcut decât coadă la cele 72 de virgine. Deci, o dihotomie din ce în ce mai accentuată între ţările dezvoltate, ce pun accent pe tehnică, şi ţările sub/nedezvoltate sau diversele organizaţii extremiste, ce folosesc cu mult aplomb surplusul demografic de vârstă mică sau/şi medie pentru a câştiga teren în faţa adversarilor?

Deci, care este diferenţa între tinerii ce sunt luptătorii Statului Islamic (ISIS/ISIL/SI) şi cei care formează tineretul vestic, preocupat să-şi exprime personalitatea prin iPhoane, freze ciudate, consum de droguri şi o atitudine frivolă? Cumva disperarea şi sărăcia ce împinge mii de oameni să se înece în Mediterana încercând să ajungă în siguranţă se va ciocni cu o atitudine non-combativă şi din ce în ce mai slabă a unei Europe din ce în ce mai îmbătrânite şi degenerate? Sau atitudinile xenofobe şi neo-naziste vor aprinde batrânul Continent, după exemplul dat de Anders Breivik? Vom ajunge din nou la cruciade?

Avem, pe de o parte, în ţările sărace din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia un surplus demografic tânăr, radicalizat de un Islam prost înţeles din cauza diverselor interpretări date de clerici obscuri, aparţinând în special ramurii sunnite şi mai ales wahhabite (varianta saudită şi quatar-eză a religiei islamice), finanţat de bani din petrolul arab (indiferent dacă vorbim aici de şeicii arabi sau contrabanda cu petrol furat din Irak sau Siria) şi sprijinit de o Turcie cu ambiţii hegemonice locale, unde derapajele fundamentaliste ale preşedintelui Erdogan a început să scoată lumea în stradă, nemulţumită că moştenirea laică lăsată de Kemal Ataturk, părintele statului turc modern este erodată de o creştere exponenţială a militantismului religios. La aceasta se adaugă şi eşecul politicii multiculturalismului vest-european, integrarea etnicilor turci în societatea germană fiind un dezastru spectaculos, recunoscut de însăşi Angela Merkel în 2012. Aceştia (şi nu numai) s-au concentrat în comunităţi compacte şi extrem de agresive la ideea integrării în societăţile din care fac parte, ajungând să importe femei din Turcia şi Pakistan pentru căsătorie.

De cealaltă parte, avem o Europă îmbătrânită, plină de musulmani proveniţi din fostele colonii (Africa în cazul Franţei, India/Pakistan în cazul britanicilor) sau invitaţi ca „muncitori oaspeţi” (turci, în cazul Germaniei), minată intern de o atitudine extremist-liberală şi „multiculturală”, cu un tineret pizdificat ce priveşte apărarea propriilor ţări natale ca pe ceva desuet şi consideră războiul ceva abstract. Anexarea fără nici un efect contrar a Crimeei de către Rusia a dovedit duplicitatea Germaniei şi a Franţei, gata să vândă „aliaţii” din NATO pentru un preţ mai bun la gaze sau unele avantaje comerciale. Bine, îmi veţi spune, alegerile se câştigă cu voturile contribuabilului din Lille sau Frankfurt, căruia îi pasă mai mult de confortul lui decât de libertatea unor persoane aflate la 2000 km spre est.

Atacul de la Charlie Hebdo, din ianuarie, şi recentele evoluţii ale războiului purtat de ISIS cu buldozerul împotriva site-urilor arheologice din Siria şi Irak aduc la întrebarea din titlu: încotro ne îndreptăm? Spre o ciocnire a civilizaţiilor sau spre o viitoare Europă musulmană, cucerită nu prin forţă, ci prin indolenţa locuitorilor?

Eterna și fascinanta Românie

IMG_2689Dragii moșului, acum trei săptămâni porneam o campanie de strângere de fonduri pentru o mașină de intervenție. Fiind lansată pe 1 aprilie, cred că toată lumea a perceput-o ca pe o glumă, presupun proastă, pentru că în cele trei săptămâni de la lansare s-a strâns imensa sumă de 45 de euro. Da, ați citit bine, patru zeci și cinci. O glumă la fel de proastă cum e cea din poza de mai sus, unde nu aveam ce face decât să ne băgăm în apă până la genunchi de amorul artei (rinocerul din spate, în camuflaj, fiind subsemnatul). După un sfat scurt la telefon cu colegii Rabinu’ și Andrei, am hotărât să nu ne mai călcăm pe mândrie, să retragem campania aia, să ne vedem fiecare de treaba lui și să recunoaștem că trăim în România.

O Românie în care, așa cum s-a văzut în cazul accidentului aviatic din Apuseni, sunt mai multe șanse să te găsească ciobanii sau țăranii din partea locului decât instituțiile ”abilitate” ale statului ce înghit milioane de euro. O Românie unde, dacă ți se întâmplă ceva după ora 16, Dumnezeu cu mila, pentru că aceleași instituții ”abilitate” ale statului au deja lacătul pe poartă și ți se spune că în afara orelor de program ești pe cont propriu, cum s-a întâmplat la prăbușirea elicopterului SMURD în lacul Siutghiol. Sau nu se găsesc cheile bărcilor cumpărate la preț dublu, triplu sau nu se știe de câte ori umflate, pentru a sifona niște fonduri. O Românie unde, atunci când te duci să ajuți la o inundație sau deszăpezire, ești luat la mișto de bețivanii locali, trăitori din ajutorul social, care-și dau coate rânjind la tine cu o bere în mână și numindu-te ”sclav” sau ”fraier”. O Românie în care autoritățile sunt mereu ”luate prin surprindere” de ploi sau ninsori, de parcă nu ar fi logic că din noiembrie începe să ningă și că în zone ca Întorsura Buzăului sau Bărăgan, unde în ultimii 50 de ani au fost zăpezi mari, vor fi din nou zăpezi și/sau inundații. O Românie unde voluntarii trebuie să suplinească personalul lipsă al Ambulanței, Pompierilor sau SMURD-ului, pentru că doctorii și asistentele de urgență, oameni care văd zilnic toate grozăviile, de la cadavre mutilate la injurii adresate lor, s-au săturat să tot muncească pe 80% din salariul unui dentist, care n-are altă grijă decât să-și facă cabinet într-un loc cu vad și au plecat să lucreze într-o Germanie, Anglie sau Suedie unde numai salariul de bază al unui urgentist, fără spor de stres sau ore suplimentare, începe de la 8000 de euro, in comparatie cu 500 cât au aici. O Românie unde politicienii sunt mai ocupați să-și facă galerii personale de artă și au transformat cetățenii țării în gunoierii și salahorii Europei. O Românie cu biserici aurite și spitale ce stau să cadă.

Cineva m-a întrebat ”la ce dracu’ vă trebuie vouă Toyota Hilux?” Pentru că nu poți căra cinci oameni în stare să facă ceva și o jumătate de tonă de echipament pe drumuri forestiere sau de țară cu un Matiz. Pe bune, că am încercat. Cel mai mic din echipa de intervențe, Crețu’, are 21 de ani si 80 kg, restul batem suta. Am încercat cu mașina de mai jos, un SEAT, până i-am rupt arcurile. Deci a avea o mașină capabilă de a căra cinci oameni solizi și mai mult de 500 kg de echipament (numai trusele medicale ale Rabinului trag aproape 150 kg și sunt arhisuficiente pentru a dota un dispensar rural, de la pansamente la defibrilator și alde injecții, apoi tărgi, echipament de alpinism, haine, apă, mâncare, echipamentul meu de scufundări ce-l folosim la inundații) nu e un moft, ci o necesitate.

419008_190849924402867_1494467002_nAșa că am stat și noi și ne-am gândit ce să facem. Pentru cei doi doctori treaba e mai simplă, au de ales între ofertele ce le au din Germania, Anglia sau Irak, unde sunt mai bine plătiți ca în Europa. Trebuie doar să semneze contractul și să se urce în avion. Pentru noi, ceilalți, nu e mult mai greu, putând gasi oricând un post de ambulanțier, calificările noastre fiind echivalente cu stadardul american EMT-Basic, adică nivelul de bază al tehnicienilor medicali de pe ambulanțe. Așa că de să nu plecăm, să ne băgăm picioarele în ea țară nenorocită, unde toată lumea se bate cu cărămida în piept și nimeni nu face nimic?

Răspunsul a fost simplu, venit din partea lui Andrei: ”Bă, eu m-am uitat în oglindă și nu pot să renunț. Ar însemna să nu mai fiu eu, ar însemna să-mi fie rușine de mine”. La fel am simțit și eu, că nu pot să șterg cu buretele anii în care am tras la antrenamente și simplul ”mulțumesc” venit din partea celor ce i-am ajutat.

Deci, pentru cine vrea într-adevăr să ne ajute, până pe 30 mai, poate aici:

https://www.indiegogo.com/projects/search-rescue-vehicle/x/10265107

RO94 BTRL 0650 1201 M580 07XX – Dr. Radu Ștefan Berca, comandant Unitate Zonală Muntenia SARS România

RO84 RZBR 0000 0600 0627 9825 – Vrînceanu George Adrian, scafandru SARS România

Umbre

 

Shadow

Shadow

Stelele străluceau puternic pe bolta cerului. Noaptea africană era orice, numai liniștită nu. Se auzeau urletele multor lighioane, gândi albul și strânse din dinți. Era de la limbrici, avusese dreptate Rabinul, prietenul său, cu mulți ani în urmă. Nu putea să stea liniștit, îl mânca să se bage în tot felul de buclucuri. Cum era situația de față.

Umbra subțire îl trase de mână. Trebuiau să se pună în mișcare, ca până în zori să mai acopere câțiva kilometri, și, cu voia lui Dumnezeu, a lui Allah și a zeilor la care se închina companionul său, să traverseze granița. Pentru Janjaveezi și pentru armata sudaneză asta nu însemna nimic, dar totuși, exista un minim de confort psihic că nu mai erau în ținutul blestemat al Darfurului, pământ îmbibat de sânge.

Se orientă după Steaua Polară, pentru a evita să aprindă lanterna. Nu se știa niciodată cine și unde stătea la pândă. Mergeau spre vest, așa că trebuia să aibe Steaua Polară în dreapta. Bătu pe umărul negrului, îl îndreptă din umeri în direcția bună și se puseră în mișcare. După hartă, trebuiau să dea în curând de o mlaștină, așa că se pregătea de țânțarii pe care-i aștepta ca pe o binecuvântare.

Erau singurii supraviețuitori ai unei patrule ce simțise pe pielea ei ca nu era bine să te iei la harță cu un Hind. Chiar dacă avuseseră două mitraliere jumelate ZPU de 14,5 mm, tot nu făcuseră față masivului elicopter sovietic. Cu ultimele suflări, comandantul îi ordonase adolescentului subțire să-l ducă pe albul nebun ce-i ajutase de atâtea ori în teritoriul lor și să-l predea primei patrule EUFOR întâlnite. La nevoie să mărșăluiască cu el până la Birao și să-l lase la baza de acolo. Ceea ce umbra subțire făcea întocmai, fără să zică nimic, de o săptămână.

* * *

6 ore mai târziu, adolescentul își arătă dinții de un alb strălucitor indicând albului un stâlp triunghiular pe care erau trecute trei denumiri: Sudan, spre ei, Chad, spre nord vest și Republique Centrafricaine spre sud vest. Erau ascunși într-un tufiș și priveau patrula sudaneză ce tocmai se pregătea să plece. Albul se hotărâse însă. Urmau să petreacă toată ziua odihnindu-se, iar la căderea nopții să traverseze granița în Republica Centrafricană și s-o cotească spre sud-sud-vest, spre Birao. Dar, până atunci, vor sta cu ochii pe sudanezi, observându-le mișcările, ca nu cumva să fi amplasat mine pe graniță.

* * *

Noaptea se lăsă încet. Sudanezii plecaseră demult, păsările care-i dăduseră de gol de dimineață se liniștiseră, iar cele două umbre își puseră sandalele confecționate din cauciucuri de automobil, se ridicaseră și o luaseră fix pe urmele lăsate de patrula sudaneză ce treceau granița. Pe acolo în mod sigur nu erau mine.

Dincolo de graniță găsiră un drum ce, potrivit hărții, îi ducea în direcția potrivită. Îl flancară la vreo 200 metri, atenți să nu lase prea multe urme. Orice vehicul avea nevoie de faruri ca să meargă noaptea, iar cele două umbre puteau observa orice lumină de la kilometri distanță. 80 km până la Birao, spunea harta, 3-4 zile de mers, estimase albul. Hotarâseră să se ferească de orice buclucuri, dar, pentru orice eventualitate, atât AK-ul negrului cât și SKS-ul său erau încărcate și gata de acțiune.

* * *

4 zile mai târziu

Își luară ”la revedere” pe pista încinsă de soare, la rampa din spate a avionului ce pleca spre Goz Beida. Albul se ducea la ai lui și la comandamentul EUFOR, să predea imaginile în care surprinsese gropile comune și pe cei ce le făcuseră, iar adolescentul uscățiv urma să plece cu o patrulă poloneză spre locul lui de baștină, să ducă bătrânilor tribului vestea că războinicii lor muriseră eroic pentru a aduce lumii dovezi despre crimele din Darfur. Nu se mai simțea un orfan marginalizat. Își câștigase titlul de războinic.

Need some help

 

Nissan germanez de intervenție

Nissan germanez de intervenție

Dragii moșului, știu că vă așteptați la altceva. Da’ șatra mea de voluntari are o mare nevoie. Așa că iată-mă.

Pentru cine mă cunoaște, faptul că sunt voluntar într-o echipă de intervenție la dezastre și calamități nu-i o noutate. Cu toții suntem vreo 14 voluntari calificați în toată România, fără sprijin din partea autorităților, cumpărându-ne singuri echipamentul din banii noștri și din ce mai strângem de pe ici-colo. Numai că o mașină de teren dotată pentru intervenții cum e cea din poza de mai sus e o investiție cam mare pentru 14 oameni, așa că am ascultat și noi sfatul unora mai pricepuți și-am lansat o campanie de crowdfunding.

Scopul e să strângem 10,000 de epuroi din care să cumpărăm o Toyota Hilux 4×4 dublă cabină second hand (de prin 1996-2002, gurile rele zic c-ar fi cei mai buni ani la sortimentu’ ăsta), s-o reparăm dacă e nevoie, s-o modificăm un pic ca să se pupe cu activitatea și s-o dotăm cu o targă pliabilă și o trusă medicală sănătoasă, care să aibe un defibrilator automat extern (cine a avut probleme cu inima, știe că-i cea mai bună sculă pentru reparat infarcturi și alte de-alea).

Pentru cine zice că poate să ne ajute și are un cont de PayPal, tot ce trebuie să facă e să dea un click pe link-ul de mai jos și să urmeze instrucțiunile. Și, eventual, să dea mai departe să afle cât mai multă lume.

http://igg.me/p/search-rescue-vehicle/x/10265107

Asta-i ceea ce vrem noi să facem și pentru ce ne-am pregătit. Dacă frații polonezi pot, cred că vom reuși și aici.

 

Back to basics: 101

Sniper

Sniper

„The urban guerrilla can have a strong physical constitution only if he trains systematically. He cannot be a good fighter if he has not learned the art of fighting. For that reason, the urban guerrilla must learn and practice the various forms of unarmed fighting, of attack, and of personal defense. Other useful forms of physical preparation are hiking, camping, the practice of survival in the woods, mountain climbing, rowing, swimming, skin diving and training as a frogman, fishing, harpooning, and the hunting of birds and of small and big game.

It is very important to learn how to drive a car, pilot a plane, handle a motor boat and a sailboat, understand mechanics, radio, telephone, electricity and have some knowledge of electronics techniques. It is also important to have a knowledge of topographical information, to be able to determine one’s position by instruments or other available resources, to calculate distances, make maps and plans, draw to scale, make timings, and work with an angle protractor, a compass, etc. In the area of „makeshift” medicine, the urban guerrilla has the special role of being a doctor or understanding medicine, nursing, pharmacology, drugs, basic surgery and emergency first aid.”

Carlos Marighella – Minimanual Of The Urban Guerrilla

Dragii moșului, ceea ce ați citit deasupra este scos dintr-un ”manual” scris de un brazilian marxist, ce voia să instaureze acolo o ”democrație” după model sovietic/cubanez. Nu i-a ieșit, dar lucrarea scrisă de el a fost considerată de la apariție și până astăzi una dintre cele mai importante surse de informații, fiind studiată extensiv de către organizațiile teroriste marxiste, cât și de unități speciale ca GSG9 sau SAS.

Ce ați văzut este o listă incompletă de cerințe necesare (nu dau lista completă pentru a nu oferi idei idioate ”războinicilor” de CounterStrike) unui ”activist” care stie cu ce se mănâncă insurgența și luptele urbane. Un set extrem de asemănător de competențe este cerut luptătorilor din trupele speciale ce acționează în zone ”interzise”.În cazul lor, se numește SERE, ”Survival, Evasion, Resistance, Escape”.

Partea amuzantă este că nu este greu deloc să bifezi toate cele de pe listă. Cum poate spune orice puștan care nu chiulește de la activitățile Cercetașilor României, sa-ți iei câteva lucrușoare într-un rucsac și să te cari pe munte nu-i greu deloc, ca să faci partea de alpinism și de camping. Într-un cadru cât de cât organizat se pot învăța o grămadă de chestii fără riscuri de accidente. Nici să faci un curs de prim ajutor (pe care Crucea Roșie română ar trebui sa îl organizeze gratuit, că de-aia e o instituție a statului român) n-ar trebui să fie greu, dacă ai avea unde. Cluburi de arte marțiale, mai bune sau mai proaste, se găsesc acum oriunde. Pe partea de navigație / citire a hărților, tot ceea ce trebui știut încape pe două pagini A4. Agenția topografică a armatei engleze (cei care în mod oficial editează și vând orice hartă din Regatul Unit al Maiestății sale Lizica a Doua, aducând astfel o sumă deloc neglijabilă la bugetul Apărării), compusă din oameni destupați la minte și plini de imaginație, au creat două broșurele amuzante, una pentru copii și cealaltă pentru utilizatorii avansați (adulți adică), ce prezintă într-un stil simplu modul de folosire a unei hărți.

Chestiile mai cotoioase, cum ar fi scufundările sau parașutismul, sunt, în general, mult mai sigure decât alte activități, cum ar fi schimbatul becurilor sau diversele sporturi de iarnă. Nici treburile extrem de specifice, cum ar fi tirul și/sau mânuirea armamentului, nu sunt greu de realizat, în România și nu numai proliferând poligoanele de tir sportiv ce oferă spre utilizare cam aceleași modele de arme (sau modelele semiautomate) din dotarea armatelor din regiune.

Trăgând o concluzie, tehnicile militare de pregătire nu sunt decât o extrensie ale celor civile, iar orice flăcău chitit să-și facă idee despre insurgențe și alte asemenea are la îndemână o grămadă de posibilități pentru a înlocui trasul inutil de fiare cu ceva mult mai interesant.

Little green men

Lui Mihais, unul dintre ”profesorii” mei preferați

Ucraina

Ucraina

Dragii moșului, în lumina ultimelor evoluții de peste granița de nord a României, se conturează o evoluție extrem de interesantă a lucrurilor în Europa și nu numai. Nu comentez chemarea la oaste a cocălarilor amorezați de iPhone, lucru extrem de plâns de aceștia sau articolele scoase de diverși magazioneri ce se bat cu cărămida în piept de ce ar face ei cu Armata Română și nu s-a făcut, că de, tot românu’ e expert în fotbal, manele și (geo)politică. De obicei nu mă bag în chestii de-astea, pentru că nu-mi plac și nu le consider elementul meu. Dar acum e o situație specială.

În opinia mea, ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este continuarea logică a unui joc început acum 50 de ani, în apogeul Războiului Rece. Vestul a crezut că l-a câștigat, dar se pare că a fost numai o remiză, sau o pauză temporară, dacă nu vrem să considerăm că ne aflăm azi în cel de-al doilea Război Rece. Războaiele duse prin interpuși (războaiele de decolonizare din Africa, cel din Vietnam, războiul sovieto-afgan din anii ’80), folosirea gherilelor marxiste palestiniene și vest europene (și terorismul este o tehnică de luptă extrem de eficientă), presiunea dusă de partidele socialiste, influențarea opiniei publice prin ”intelectuali”, ziariști și ziare cumpărate, folosirea ”idioților utili”, toate acestea s-au înscris în gama largă de mijloace de luptă ale KGB-ului sovietic până la desființarea lui, în anii ’90. Dar cum lupul își schimbă părul dar nu și spiritul, FSB-ul, ca moștenitor, a primit și arhivele cuprinzând experiența și planurile operaționale ale fostului KGB.

Răspunsul Vestului a fost unul slab, singurele servicii de informații demne de luat în seamă fiind britanicele MI5 și MI6, într-o mult mai mică măsură SDECE-ul francez și CIA americană. Planuri ca operațiunea Gladio, scoase la iveală în 1990 de Giulio Andreotti, pe atunci premier al Italiei și dezmembrate apoi în toate statele NATO, au lăsat Europa la mâna liderilor socialiști ce au promovat apropierea de Moscova și reducerea cheltuielilor militare. Căderea Zidului Berlinului a adus în ”ograda” NATO un set de țări considerate semi-inamice, ce au fost ”castrate” militar și folosite ca zonă-tampon împotriva unei foste Uniuni Sovietice considerată extrem de slabă.

Răspunsul Moscovei la răspunsul Vestului a fost o lentă, dar permanentă întărire a capacităților informative și militare, promovarea unor politicieni loiali în țările apropiate (Lukașenco în Bielorusia, Yanukovici în Ucraina), precum și căutarea unor aliați de nădejde (tradiționala Serbie, Grecia, Ungaria). Astfel, în anul Domnului 2014, anexarea Crimeei a pus lumea în fața unui fapt împlinit, facilitat de palida reacție a vestului la cele două războaie din Cecenia și la cel din Abhazia, unde trupele georgiene au suferit o înfrângere umilitoare.

Actualul război din Ucraina este continuarea logică a 50 de ani de experiență în domeniul operațiunilor subversive, a războaielor prin interpuși și a stilului hibrid de luptă, unde ocuparea unei părți a teritoriului ”inamic” este mascată sub forma operațiunilor umanitare, iar mijloacele economice și politice sunt folosite pentru întârzierea și slăbirea răspunsului advers. În acest timp, omuleții verzi în uniforme militare, lipsiți de orice însemn dar purtători de Kalașnikov, fac legea în teritoriile ocupate.

Bun venit în a patra generație a războiului.