Front toward enemy

Tuturor celor ce-au bătut munţii şi deşerturile lumii. Şi nu numai.

Uhm... S-a înţeles?

Uhm… S-a înţeles?

Dragii moşului, astăzi vom vorbi pe larg despre o anumită categorie de petarde, pe care eu personal o consider de nelipsit din dotarea oricărui soldat, dar care lipsește din dotarea Armatei Române. Mina de tip Claymore şi copiile sale cu licenţă sau fără, ca modelul sovietic MON-50 sau iugoslava  MRUD, aduc o putere individuală de foc, un nivel de siguranţă şi o versatilitate în utilizare ce surclasează categoric orice dezavantaj legat de greutate (1,5 kg) sau preţ (119$ în 1993).

M18A1 Claymore

M18A1 Claymore

În ordinea numerelor de pe tricou, prima este M18A1 Claymore. Are forma rectangular convexă, dimensiunile de 216x38x124 mm şi greutatea de 1,5 kg, mina Claymore încorporează în carcasa din plastic de culoare verzuie (versiunile inerte de antrenament sunt de culoare albastră) o cantitate de 680 grame de exploziv plastic C4 şi 700 de bile din oţel moale cu diametrul de 3,2 mm. La detonare, acestea sunt propulsate cu o viteză de 1,200 metri pe secundă, oferind o energie cinetică de aproximativ 80 de Jouli la impactul cu ţinta. Bilele din oţel moale sunt deformate în momentul exploziei, căpătând aspectul gloanţelor de calibrul .22 LR (5,6 Geco), fiind astfel stabilizate în zbor, fiind împrăştiate într-un unghi de 60º, acoperind o zonă letală de până la 250 m. Zona efectivă de lovire este la distanţa de 50 metri, unde se acoperă un şablon cu înălţimea de 1,8 metri şi lăţimea de 50 metri, asigurându-se un echilibru optim între letalitatea fragmentelor şi saturaţia zonei, probabilitatea de lovire a unei ţinte de dimensiuni umane în poziţia culcat fiind de 30%.

Complet M18A1

Complet M18A1

Mina este transportată într-o bandulieră, alături de sistemul electric de detonare, compus dintr-o capsă pirotehnică electrică, ataşată de 30 metri de cablu şi un declanşator M57. Declanşatorul este de tip inductor, transmiţând un impuls electric de cel puţin 2 V, suficient pentru a detona mina. Ultima versiune a acestei mine include un sistem non-electric de detonare instantanee, compus dintr-o amorsă cu tub de șoc de 30 m, o capsă detonantă și un declanșator de tip M81. Ca metode alternative de detonare, sistemul permite ataşarea unor sisteme improvizate electrice şi ne-electrice, dar acestea sunt foarte rar folosite în comparaţie cu detonarea controlată manual.

Numărul 2, sovietica MON-50 (spun ”sovietic” pentru că a apărut în vremea Uniunii Sovietice, fiind actualmente în dotarea tuturor armatelor ex-URSS, inclusiv a celei a Republicii Moldova) poate fi detonat în multiple feluri, electric (având un sistem seismic cu geofon, printre altele), cu fitil detonant și prin diverse sisteme mecanice (percutoarele de tip MUV, cunoscute în Armata Română ca ”percutoare universale de tip PU2”). Astfel, MON-50 devine un mijloc de apărare (și nu numai) extrem de versatil, ușor și eficient, popularitatea acesteia în rândul soldaților ruși fiind imensă. Având dimensiunile de 226x35x155 mm, are o greutate de 2 kg, fiind astfel extrem de portabilă. Mina este fabricată pentru export în Bulgaria şi a fost adoptata de Bundeswehr sub numele de DM51. Este transportată într-o bandulieră textilă, alături de sistemul de detonare compus din inductorul EDP sau EDPr, capsa pirotehnică şi cablul electric, dar poate fi găsită şi sub forma completului VKPM-2 ce conţine 4 mine, un tablou de comandă, cabluri şi diferite declanşatoare mecanice şi electrice.

MON-50

MON-50

Numărul 3, yugoslava MRUD.

MRUD

MRUD

Are o formă rectangular-convexă, cu dimensiunile de 230x50x89 mm, corp din plastic, culoare verde, cu doua picioare de tip foarfece, ce servesc la fixarea şi direcţionarea minei. Corpul minei conţine 900 g exploziv plastic şi o matrice compusă din 650 de bile din oţel cu diametrul de 5.5mm, aşa cum se observă în imaginea de mai jos:

MRUD disecţie

MRUD disecţie

Are prevăzute două locaşuri de montare a detonatoarelor, care pot primi orice declanşator ce are filet M10x1, specific sistemelor iugoslave. În mod obişnuit, este livrată cu un declanşator electric compus dintr-un detonator electric EK-40-69, 30 de metri de cablu, un sistem de verificare şi un inductor manual similar cu cel american M57. Prin faptul că pot folosi diferite sisteme de declanşare, spre deosebire de marea majoritate a suratelor occidentale care sunt proiectate pentru a fi declansate electric, MRUD şi surata rusă MON-50 sunt cele mai versatile drăcovenii din aceasta categorie. În general, se folosesc declanşatoarele de tip tragere model UMP-1 şi UMP-2, precum şi declanşatorul multifuncţional UMNOP-1. Modelul UMP-1 este un declansator de tip trip-wire, ce foloseşte un impuls/tragere axială pentru a declanşa încărcătura explozivă.

UMP-1

UMP-1

Modelul UMP-2 este tot un declanşator de tip trip-wire, dar foloseşte un impuls radial (lateral), având posibilitatea de a folosi mai multe linii de declanşare.

UMP-2

UMP-2

Declanşatorul de tip UNMOP-1 este cel mai versatil, permiţând declanşarea în urma impulsurilor radiale, axiale şi de apăsare.

UNMOP-1

UNMOP-1

În afară de aceste modele, copii mai mult sau mai puţin fidele sunt produse în China, Pakistan, Africa de Sud şi Koreea de Sud, în afară de modelele europene pe care le vom discuta mai departe.

China – Type 66. Dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire) întâlnită în Afganistan, Angola, Cambodia şi Irak.

Type 66 - China

Type 66 – China

Pakistan – P5 Mk1. Dimensiuni 230x50x90 mm, greutate 1,45 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). întâlnită în Afganistan şi Pakistan.

P5 Mk1 - Pakistan

P5 Mk1 – Pakistan

Africa de Sud. No 2 AP mine, dimensiuni 216x35x83 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola, Burundi, Congo, Namibia, Rwanda, Africa de Sud, Zambia şi Zimbabwe.

No. 2 - Africa de Sud

No. 2 – Africa de Sud

Koreea de Sud. K440, dimensiuni 178x40x104 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Koreea de Sud numai.

K440 - South Korea

K440 – South Korea

Din Chile vine o mină numită simplu „Directional APers”, cu dimensiunile de 220x60x140 mm, greutate 1,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, întâlnită doar în Chile.

Directional APers - Chile

Directional APers – Chile

Europenii au copiat cu foarte mare entuziasm conceptul Claymore, extrem de neutra Austrie venind cu nu mai puţin de 5 modele diferite, Franţa şi Suedia cu câte 1 şi Italia cu 3.

Austria – APM 1. Dimensiuni 140x40x80 mm, greutate 1 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Angola.

APM 1 - Austria

APM 1 – Austria

Austria – APM 2. Dimensiuni 315x60x155 mm, greutate 2,95 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

APM 2 - Austria

APM 2 – Austria

Austria – DFC-19. Dimensiuni 230x35x95 mm, greutate 1,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-19 - Austria

DFC-19 – Austria

Austria – DFC-29. Dimensiuni 265x45x120 mm, greutate 2,9 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire). Întâlnită în Austria şi Elveţia.

DFC-29 - Austria

DFC-29 – Austria

Austria – HM-1000. Dimensiuni 290x30x130 mm, greutate 2,4 kg, declanşare electrică şi mecanică prin tragere (tripwire).

HM-1000 - Austria

HM-1000 – Austria

În afară de acestea, producătorii austrieci au mai scos câteva modele despre care informaţiile sunt virtual inexistente, nefiind în dotarea niciunui stat:

SMI 20/1C - Austria

SMI 20/1C – Austria

SMI 21/11C

SMI 21/11C – Austria

SMI 21/3C - Austria

SMI 21/3C – Austria

Franţa – MAPED F-1. Dimensiuni 180x60x120 mm, greutate 1 kg, cu un sistem declanşare electrică foarte complicat. Întâlnită în Franţa.

MAPED F1 - Franţa

MAPED F1 – Franţa

Suedia vine tare din urmă cu FFV 013, o mină de mari dimensiuni (450x250x30 mm), cu o greutate de 20 kg, întâlnită în Angola şi Liban.

FFV 013 - Suedia

FFV 013 – Suedia

Italia are în dotare modelul VS-DAFM1 cu dimensiuni 342x38x168 mm, greutate 3,6 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare. Nefolosită de nici o armată.

VS-DAMF1 - Italia

VS-DAMF1 – Italia

Italia – VS-DAFM6 cu dimensiuni 530x270x60 mm, greutate 18,2 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare.

VS-DAFM6 - Italia

VS-DAFM6 – Italia

Italia mai are şi VS-DAFM7 cu dimensiuni 190x170x60 mm, greutate 10,7 kg, declanşare electrică şi mecanică prin apăsare, cu aspect identic ca VS-DAMF6.

Cireaşa de pe tort, MAI GA4. Dimensiuni 400x100x260 mm, greutate 22,8 kg, declanşare electrică şi electronică prin senzori. Mină anti-infanterie şiu anti-elicopter, folosibilă în ambuscade. Made in Romania. :D

MAI GA4 - România.

MAI GA4 – România.

SERE (part 2)

campfireDragii moşului, hotărându-mă azi că-i zi de procrastinat (pentru cine nu ştie termenu’, gugăl it), sorbind un deget de samagon de sfeclă de la mama lui, de fapt de la mama colegului Tudor Levinţa, de la Facultatea de Topografie şi Cadastru a Universitaţii din Chişinău, am decis să împărtăşesc şi să cer sfatul altora, mai pricepuţi ca mine, despre ce şi cum kiturile de supravieţuire ce le port prin buzunare, spre nemulţumirea multora. În general, se spune că e bine să-ţi croieşti kiturile după necesităţile tale proprii, ferindu-te sau, în cel mai bun/rău caz, adaptându-le pe cele comerciale.

Pentru că, în general, eu nu port ţoale civile decât la ocazii festive, cum ar fi parastasele şi înmormântările (chiar şi la nunţi mă duc în camuflaj, vezi poza de mai jos), experienţa şi stilul de viaţă au dictat construcţia câtorva kituri diferite ca dotare şi dimensiuni.

1. După cum spuneam, pentru rarele ocazii când iau o pereche de jeanşi pe mine, din cauza dimensiunilor reduse ale buzunarelor, se foloseşte cel mai mic kit de survival. Găzduit de o cutie de mentosane de tip Altoid (având 86×53 mm) este compus din (de sus în jos şi de la dreapta la stânga) 2 plasturi impermeabili, un fluier de vestă de salvare, o busolă de tip Recta DT (ieşită din fabricaţie, din păcate, în urma cumpărării firmei elveţiene de către producătorul finlandez Suunto), o brichetă de tip Bic, o bucată de bandă adezivă lipită pe o hârtie cerată ce a ţinut pe vremuri (imemoriale) etichete de dischete (cine ştie ce-s alea primeşte bonus), sârmă de cupru pentru capcane, un ac cu aţă scoasă din suspantă de paraşută, pastile de purificat apa, încă un plasture, o lamă utilitară (la fel cum sunt cele de scraper de gheaţă), o bucată de bandă izolatoare care să ţină cutia închisă, o trusă de cusut cu aţă de diferite culori şi diverşi nasturi, o pastilă de spirt solid Esbit recuperată dintr-o raţie italienească (cu grosimea la jumătate faţă de pastilele normale), un desfăcător de conserve australian FRED (fuckin’ ridiculous eating device), nişte ace mici de siguranţă şi cutia în sine. Pentru puriştii care-mi vor sări în cap cu „unde-i cauciucu’ de păstrat apa” răspunsul e „n-am nici o problemă în ca scormoni prin gunoaie după un PET”, trebuie să recunoaştem că bidoanele astea de plastic le găsesşti aruncate oriunde.

2. Cutia ce-mi sta veşnic în buzunarul din stânga, pe picior (asta ca să ştiţi în caz că-s mort şi aveţi nevoie) este o fostă cutie britanică de cărat detonatoare, rămasă prin Norvegia şi adusă de poştă în Românica. În dânsa, cum se zice, lipită de capac este o bucată de bandă adezivă militară cu ceva ace de siguranţă mari prinse de ea, un fierăstrău sârmă (wire saw), o pătură de tip Sirius refolosibilă, o sobă pliabilă Esbit recuperată dintr-o raţie franceză RCIR, ceva duct tape, plasturi, două pungi de tip „hot beverage bag” păstrate de prin MRE-urile americane ce le-am halit de-a lungul timpului, în care se păstrează apa (mult mai bune decât cauciucurile), pastile de purificat apa, trei pastile de spirt solid recuperate dintr-o raţie lituaniană (da, şi ăştia au raţii preambalate pentru soldaţi), o busolă breloc Suunto (dotată cu termometru, scară de „wind chill” şi o mini-riglă bunicică de măsurat distanţe pe hartă), nişte chibrituri englezeşti pentru vânt puternic, un creion, un mini-briceag Victorinox, un FRED de desfăcut diverse, un fluier, o brichetă cu LED (folosibilă şi ca lanternă) şi două bucăţi de cauciuc de bicicletă, folosite la aprinderea focului.

3. În buzunarul de pe „capacul” fiecărui rucsac ce-l folosesc (sunt două, un Snugpak Sleeka Force 35 pentru plimbări de zi cu zi şi un monstru Berghaus Vulcan de 120 l, fără discuţie cel mai bun rucsac pe care l-am întâlnit vreodată şi-l folosesc la plimbările pe coclauri mai nebătute) stă câte o cutie de aftershave STR8, vopsită negru mat şi încărcată cu cele trebuincioase. Lipită pe fund cu duct tape este câte o pătură de survival de tip Sirius. În interior, iarăşi de sus în jos şi de la stânga la dreapta, ace de siguranţă (în plicul alb), fierăstrău sârmă şi fluier de salvare, chibrituri de vânt, câte o trusă de pescuit (ace legate, plumbi, nailon de 2-3 grosimi) în tuburi de Efferalgan, sobă pliabilă Esbit, un plic de sare, o busolă (modelele fiind Suunto A-30 şi Victorinox DT-120), un amnar mare Light My Fire, un creion cu banda adezivă înfăşurată pre dânsul, un încălzitor chimic, un şerveţel umed, o lamă de bisturiu şi o cutie cu 6 pastile de spirt solid Esbit, versiunea militară.

Două menţiuni se cer a fi făcute, sursa principală de foc fiind bricheta din fiecare kit, pentru că este mult mai uşor de folosit decât chibriturile sau amnarul, iar folosirea cutiilor de tablă asigură în general un recipient rezistent pentru sterilizarea apei prin fierbere precum şi protecţia mecanică a conţinutului.

Concluzia: nu sunt perfecte, dar sunt super bune la purtător. :D

 

The Air Force (part 2)

Battle

Dragii moşului, luând deunăzi la puricat unele informaţii specifice (am avut zilele trecute examen la fotogrammetrie, deci a trebuit sa învăţ câte nituri are An-2, de ce are Turbo Porteru’ trapă în podea şi de ce BN-2 Islander s-a fabricat la ICA Braşov) mi-am adus aminte de ultra-dibacii şi regretaţii tamili din LTTE, singura organizaţie teroristă cu acte în regulă ce a avut aripi de aviaţie şi de marină, incluzând unităţi de bombardament uşor şi scafandri. Săpând mai adânc, am descoperit isprăvile contelui suedez Carl Gustaf von Rosen, care, ca un demn nepot a lu’ unchiu-său Hermann Goring (doamna mă-sa fiind sora ante-numitului) a fabricat o micro forţă aeriană în timpul războiului civil nigerian, ţinând partea rebelilor din Biafra (provincie secesionistă extrem de bogată în cupru, cositor şi alte asemenea trebuincioase pe lângă industria belgiană şi franceză) şi folosind 5 avioane de antrenament Malmö MFI-9 Junior, dotate cu mitraliere şi lansatoare de PRND-uri Matra, cu care a făcut praf câteva MiG-17 şi trei din cele şase Il-28 ale nigerienilor, surprinzându-le la sol.

Malmo MFI9 Biafra

Malmo MFI9 Biafra

Ca să definim datele problemei, se cer avioane nu extrem de rapide, specializate în atac la sol, suport aerian al trupelor proprii (CAS – close air support), însoţirea şi protecţia trupelor, distribuţia materialelor propagandistice (fluturaşi), recunoaştere şi supraveghere, eventual transportul raniţilor şi nu numai (despre aceasta am vorbit în episodul precedent). Aparatele de zbor trebuie să fie capabile a opera în condiţii austere (piste de pământ bătătorit sau înierbate, lipsite de infrastructura obişnuită a unei baze aeriene şi fără personal calificat), de preferinţă modele STOL (Short Take Off and Landing), înarmate cu mitraliere, eventual tunuri, bombe mici (250-500 kg) şi lansatoare de PRND-uri (proiectile reactive nedirijate), capabile sa atace la nivelul copacilor, ivindu-se de nicăieri şi lăsând în urma doar carcase fumegânde. Acest concept a fost dus mai departe de doctrina de apărare aeriană a Suediei, care foloseşte (de prin anii ’60, începând cu Saab J37 Viggen) celule de avioane dispersate în hangare construite în păduri care decolează de pe bucăţi de şosele/autostrăzi special construite. Ideea lor spune că un inamic numeros pătruns în spaţiul aerian suedez va fi atacat cu mari şanse de succes de celule de avioane apărute din toate părţile, lovind rapid şi retrăgându-se pentru realimetare şi rearmare. În acest fel, dependenţa de bazele aeriene de mari dimensiuni (şi cu locaţii cunoscute) ce pot fi atacate din timp de inamic este anulată, iar avioanele îşi pot îndeplini misiunile nestingherite.

În ordinea numerelor de pe tricou, primul, cu voia dumneavoastră, iugoslavul Soko J-20 Kraguj. Monoloc monomotor, construit din start pentru a fi folosit de pe piste improvizate, a fost înarmat cu două mitraliere Colt–Browning MkII de 7,7 mm cu 650 cartuşe fiecare, 2 bombe de 100 kg, precum şi lansatoare de rachete nedirijate de 57 mm.Poate fi armat şi cu bombe de tip container (cluster bombs) sau rachete aer sol de calibrul 128 mm.

Soko J20 Kraguj

Soko J20 Kraguj

Preferatul Garzilor de Frontieră ruseşti (tradiţional aparţinătoare de KGB/FSB) Technoavia SM92P Finist este un avion de transport de tip STOL, cu o capacitate de transport de 6 + un pilot, sau, la cerere, două tărgi plus un asistent medical şi poate fi înarmat cu mitraliere de tip PK (două fixe + una în cabină, cu trăgătorul de rigoare), bombe de tip FAB-100 şi lansatoare PRND de tip S5.

SM92P Finist

SM92P Finist

Două clasice despre care am mai vorbit în episodul anterior, An-2 şi Pilatus PC-6 Turbo Porter, au fost înarmate cu lansatoare de PRND-uri şi mitraliere de către nord coreeni, vietnamezi (în cazul An-2) şi americani plus thailandezi în cazul Turbo Porter-ului, denumirea noii variante fiind AU-23 Peacemaker.

An-2 rachetist

An-2 rachetist

 

AU-23 Peacemaker

AU-23 Peacemaker

Trecând la categoria „adevăraţi”, primul care-mi vine în minte (şi preferatul meu, de altfel) este Embraer EMB 314 Super Tucano. Turbopropulsor multifuncţional, conceput pentru antrenamentul piloţilor, dar şi pentru recunoaştere armată, contra-insurgenţă, atac la sol si sprijin aerian apropiat (CAS), este unul dintre cele mai „ciordibile” avioane de către o organizaţie insurgentă / de gherilă, câteva dintre statele ce-l au în dotare (Mali, Burkina Fasso, Mauritania) înregistrând dezertări în masă a soldaţilor antrenaţi de forţele vestice pentru a lupta împotriva forţelor islamice (cel mai bun exemplu fiind cei 1600 de militari malienezi sau malieni sau cum dracu’ le zice ce au plecat cu căţel şi cu purcel, în cazu’ nostru armament şi tehnica din dotare, donată de unchiu’ Hussein Obama, câştigător de premiu Nobel, cică pentru pace), astfel încât 1-2 piloţi şi o mână de tehnicieni de aviaţie cu un antrenament mediu fiind în stare să „întoarcă” un astfel de avion împotriva proprietarilor legitimi. Înarmat cu două mitraliere FN M3P de calibru 12,7×99 mm în aripi şi capabil să folosească o panoplie impresonantă de armament, de la rachete aer-aer şi până la bombe de tip cluster şi/sau ghidate prin laser, Super Tucano poate fi o surpriză extrem de neplăcută, putând distruge de la elicoptere la poziţii întărite de apărare. Din aceeaşi categorie (dar nu atât de răspândite) mai fac parte PZL-ul 130 Orlik, TAI Hürkuş produs de vecinii turci, Pilatus PC-21 elveţian şi/sau UTVA Kobac din Serbia, printre altele.

Super Tucano

Super Tucano

Ajungând la cea mai trasă de păr categorie (dar nu imposibilă), Saab JAS39 Gripen. De producţie suedeză, gândit a fi realimentat, rearmat şi întreţinut de către personal slab sau chiar nepregătit tehnic şi capabil de a decola de pe bucăţi drepte de şosele sau autostrăzi (ştiu, nu este cazu’ în România), teoretic Gripen-ul se pretează la o campanie de gherilă aeriană, folosind, cum am spus mai sus, celule de avioane venite de unde nu te aştepţi pentru a ataca o forţă pătrunsă în spaţiul aerian al unei ţări sau pentru a da lovituri la sol sau împotriva navelor inamice în cazul unei invazii.

SAAB Gripen

SAAB Gripen

Gripen pe autostradă

Gripen pe autostradă

Concluzia care se impune este că oferta de avioane este destul de bogată, utilizatorii interesaţi neavând nevoie decât de piloţi cât mai bine pregătiţi şi de un personal la sol competent şi capabil de călătorii pe distanţe lungi. :D

Friends from Afar (part IV)

AM50

AM50

Dragii moşului, în lecţia de azi vom sta la discuţii intelectuale despre diversele scule de împuşcat elefanţi, tancuri, antene radar şi alte asemenea. Pe scurt, începând cu prima mardeală mondială, când T-Gewehr-ul germanez (cui altcuiva putea să le pice ideea, decât măreţului popor germanez), pre numele ei complet Mauser M1918 Tankgewehr, calibrată în imensul (pe vremea aceea) 13,2×92 mm TuF (Tank und Flieger), şi-a facut de cap în tranşeele din nordul Franţei şi Flandra împotriva ţestoaselor englezeşti de tip Mk IV, imune la gloanţele perforante de 7,92×57 tip K utilizate până atunci, şi terminând cu răngile de tip M82, KSVK sau Steyr .50, utilizate de diverse grupări de flăcăi veseli, interlopi sau jihadişti, cum ar fi IRA (vajnici machitori irlandezi), UCK (sa fie pe la ei pe acolo în Kosovo) sau şaormarii din Hezbollah, sponsorizaţi de buna industrie de armament iraniană.

Ca să definim datele problemei, o puşcă anti-material (aceasta este denumirea oficială) poate fi folosită împotriva mijloacelor de luptă uşor blindate, a diverselor sisteme tehnice (sisteme de comunicaţii, echipamente radar, centre de comandă), a inamicilor ascunşi în clădiri (ultima ispravă de acest gen aparţine unui flăcău vesel din Serviciul Aerian Special al Maiestăţii sale Lizica a Doua, ce a trimis la cele 72 de virgine trei atentatori sinucigaşi ai ISIL, trăgând de la un kilometru depărtare direct prin zid, folosind pentru asta un vizor termal, se pare), precum şi distrugerea diverselor depozite de muniţie, carburant şi alte asemenea. Muniţia folosită, în general, se limitează la calibrele .50 BMG, 12,7×108 mm rusesc şi 14,5×119 mm. Mult mai puţin folosite sunt 15.2 mm (folosit de Steyr), 20x82mm Mauser, 20×110 mm Hispano (utilizate în general la tunurile de avion) şi 25x59mm cu proiectil grenadă, utilizat deocamdată de prototipul Barrett XM25.

În ordinea numerelor de pe tricou, cea mai folosită armă de acest gen este Barrett M82/M107. Apărută în 1990 şi făcându-şi debutul operaţional în prima cotonogeală din Golful Persic, Light Fifty şi-a asigurat locul în istorie ca primul pickhammer portabil de demolat. Printre victimele sale s-au numprat camioane, transportoare blindate, buncăre, sisteme radio şi nu numai. Este în înzestrarea a peste 50 de armate naţionale şi a fost documentată utilizarea sa de către IRA în Irlanda de Nord şi de către UCK în Albania, Kosovo şi Bosnia. Distanţa efectivă de tragere de 1800 m (2000 yarzi) şi cea maximă de 4000 m o fac o sculişoară de mare efect împotriva ţintelor materiale, fiind folosită de către unii descreieraţi şi pentru oameni.

M107

M107

Pe locul doi, la egalitate, cele mai vechi arme de vânat vehicule, încă folosite în cotonogeala din Ukraina, sovieticele PTRD şi PTRS, ambele calibrate în potentul 14,5x119mm. Apărute în vremea când tancurile germane de tip Panzer III şi Panzer IV mărşăluiau spre Moscova, au fost folosite pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul cotonogelii din Koreea şi şi-au făcut o remarcabilă revenire în dotarea ambelor tabere în luptele din Donbass. Deşi au sisteme de acţionare diferite (PTRD are închizător manual, în timp ce PTRS este semiautomată), performanţele sunt asemănătoare, glonţul de 14,5 mm putând perfora fără probleme o placă de oţel cu grosimea de 40 mm de la 100 metri.

PTRD

PTRD

PTRS

PTRS

Pe locul trei, copia iraniană a austriecei Steyr HS.50, numită foarte plastic AM50. Este o armă single-shot, adică fiecare cartuş trebuie introdus manual în armă, neexistând un încărcător, iar ţeava forjată la rece, frâna de gură extrem de eficientă şi greutatea de 12,4 kg îi oferă o precizie extrem de ridicată la o distanţă de 1500 de metri. Folosită, printre alţii de armata siriană, Hezbollah şi diversele fracţiuni tribale din Libia, AM50 este prezentă oriunde interesele şi Gărzile Revoluţionare Iraniene îşi fac apariţia.

AM50 în Irak

AM50 în Irak

Muniţia de calibru .50 este foarte variată, statutul de cartuş standard NATO făcându-l nelipsit din oferta oricărui producător de muniţie ce ţine la numele său. Muniţie cu cămaşă întreagă, perforantă, incendiară şi multifuncţională (aşa numitul HEIAP – High Explosive, Incendiary, Armor Piercing, codificat sub numele de Mk211 sau Raufoss, după compania norvegiană ce l-a născocit) oferă unui trăgător posibilitatea de a distruge diverse, corelând efectul dorit cu ţinta din vizor.

Mk211 Raufoss

Mk211 Raufoss

 

 

First responders

Paris, 2015

Paris, 2015

160 de minute. Acesta a fost intervalul de timp de la începerea atacului terorist de la teatrul Bataclan din Paris şi momentul intervenţiei echipelor de salvare pentru evacuarea şi tratarea răniţilor. Ceva mai mult de 2 ore şi jumătate.

Atacul de la Paris exemplifică una din caracteristicile loviturilor teroriste caracterizate prin folosirea armelor de foc şi luărilor de ostatici: echipele medicale nu pot interveni în ajutorul răniţilor decât după neutralizarea ameninţărilor active, exemplu teroriştii însăşi. În acest caz, se reliefează o întrebare: pot asigura civilii prezenţi în mulţime, eventual printre ostatici/răniţi, prim ajutor medical şi nu numai?

Recentul Război Global împotriva Terorismului a adus în lumină o serie de tehnici şi proceduri de prim ajutor simple şi eficiente, bazate pe o cercetare ştiinţifică riguroasă şi sistematizate sub numele de Trauma Combat Casuality Care, ceea ce a dus la scăderea deceselor pe câmpul de luptă. Principala cauză a deceselor evitabile, în proporţie de 90%, s-a dovedit pierderea incontrolabilă de sânge, iar tehnicile de stopare a acesteia (introducerea turnicheţilor/garourilor mecanice de tip CAT şi a hemostaticelor de ti Celox sau QuikClot) au căpătat o dezvoltare şi o extindere fără precedent.

Structurat pe trei stagii, TCCC se împarte în 1.” îngrijire sub focul inamic”, 2. „asistenţă medicală tactică”, asigurată de o persoană cu pregătire (medic sau sanitar) odată ce victima a fost pusă la adăpost, dar nu a fost evacuată ambulanţier şi 3. „asistenţă medicală în ambulanţă”, odată ce victima este în drum spre spital.

Adaptarea sistemului TCCC pentru civili s-a făcut prin introducerea unor tehnici simple, aplicabile de către persoane cu o pregătire medicală minimă. În primul rând, la punctul 1, grija nu este de a acorda îngrijiri medicale, ci de a muta victima, pe cât posibil într-o zonă mai sigură, ferită de privirile atacatorilor. În această fază, singura procedură medicală se rezumă la aplicarea unui garou pentru stoparea hemoragiilor la membre. Majoritatea procedurilor medicale pot fi executate odată ce victima a fost pusă la adăpost şi pericolul unui nou atac s-a atenuat, implicând că o barieră fizică (zid, uşă, etc.) s-a interpus între atacator şi victimă, aflată împreună cu cel ce acordă primul ajutor.

În faza a doua, se pot aplica bandaje compresive pentru stoparea sângerărilor, suplimentând garoul sau turnichetul aplicat, se pot elibera căile aeriene prin debridare (curăţare), se pot bloca găurile din peretele toracic, cauzatoare de pneumotorace (implozia plămânului cu dificultăţi de respiraţie), prin aplicarea unor bandaje ocluzive (eventual improvizate din folie de plastic şi bandă adezivă), sau se pot schimba poziţia victimei pentru a întârzia / încetini o hemoragie internă abdominală sau craniană.

Faza a treia, cea a îngrijirilor medicale în drum spre spital odata ajuns în ambulanţă, este faza profesioniştilor. Singurul ajutor care se poate da în această fază este informaţia corectă şi cât mai completă despre rănile suferite de victimă dată echipajelor medicale.

Cu toate că rănile suferite într-un atac terorist nu se compară prea mult cu cele suferite de soldaţi în luptă (să nu uităm că majoritatea soldaţilor poartă cască şi vestă antiglonţ, pe când un civil care se duce într-un club nu are aşa ceva), logica elementară spune că este recomandabilă o minimă pregătire medicală pentru orice eventualitate.

Battlefield Europe

Paris, 2015 AD

Paris, 2015 AD

11 martie 2004. Madridul arde. Zece bombe aruncă în aer patru trenuri de navetişti ce se îndreaptă spre slujbele ce le asigură existenţa. Bilanţul este de 191 de morţi şi peste 2000 de răniţi. Atacul are loc cu trei zile înainte de alegerile generale din Spania şi duce la căderea guvernului condus de Jose Maria Aznar. Prima suspectă e considerată organizaţia separatistă bască ETA, dar se dovedeşte că autoarea este Al Qaida. Explozivul utilizat? Gomma 2B, folosit în carierele de piatră şi alte asemenea.

7 iulie 2005. Londra arde. Patru terorişti detonează trei bombe în Metroul londonez şi într-un autobuz supraetajat. Bilanţul? 56 de morţi şi peste 700 de răniţi. Bombele au fost realizate din TATP, un compus organic combinat din acetonă (diluant de vopsele sau dizolvant de unghii) şi apă oxigenată. Teroriştii sunt a doua generaţie de musulmani în Regatul Unit, copiii unor emigranţi pakistanezi, născuţi şi crescuţi în Marea Britanie.

7 ianuarie 2015. Parisul arde. Doi terorişti atacă sediul unei obscure reviste satirice şi ucid 11 oameni, ranind alţi 11. Atacatorii sunt doi fraţi, născuţi în Franţa din părinţi algerieni musulmani.

13 noiembrie 2015. Parisul arde din nou. 130 de victime decedate, 352 de răniţi. 7 terorişti ucişi, cetăţeni francezi şi belgieni, copii ai emigranţilor musulmani.

18 noiembrie 2015. Sarajevo mocneşte. Un musulman bosniac cu simpatii salafiste ucide doi soldaţi şi deschide focul asupra unui autobuz de pasageri, rănind trei civili. Câteva ore mai târziu, teroristul se sinucide folosind o bombă.

Europa e pe cale să facă implozie, subminată de corectitudinea politică şi multiculturalism? Secularismul militant va aduce moartea civilizaţiei creştine? Sau Anders Behring Breivik se va multiplica în mii de exemplare şi va conduce un contra-jihad, o nouă Reconquista a bătrânului continent?

Welcome to Battlefield Europe. Enjoy your stay…

 

„Invatati sa fiti oameni, nu oi!”

Dragii moşului, ideea de mai sus îi aparţine bunului meu amic Micuţu’. Mesajul complet, postat pe pagina lui personala de feisbuc, este:

„Vad multa lume ca isi schimba poza de profil, unii se panicheaza, altii vor sa se faca ceva, suntem revoltati, etc. Pai ma tatii ma, e simplu: daca nu ai acces la a te antrena si invata sa folosesti o arma, invata sa pui un Bandaj, invata un pic de prim ajutor, invata sa porti la tine o trusa minima cu un turnichet si vreo doua pansamente, invata ce trebuie sa comunici cand suni la 112, invata sa analizezi o situatie si sa iti tii panica sub control. Orice secunda conteaza, nu trebuie sa fie un atentat sau un incendiu neaparat, poate sa fie un accident stupid (da, accidentele sunt stupide in general).
Dar repet, orice secunda conteaza, orice mic ajutor dat cuiva sau tie insusi poate face diferenta intre viata si moarte.
Exista internet pentru motive superioare de a-ti pune selfi-uri si ce ai mancat azi, exista site-uri dedicate, videoclipuri, cursuri online. Exista asociatii, carti, exista Oameni care sunt doritori sa te investe lucrurile astea, de multe ori gratis, trebuie doar sa vrei.
Incetati sa va mai plangeti, incepeti sa ganditi proactiv, incepeti sa aveti un bagaj minim de cunostinte, o trusa minima. Diferenta sta in cele cateva secunde, secunde care fac diferenta intre o poveste de spus la o bere cu prietenii si familia sau o stire de la ora 5….”

Dincolo de faptul că este o postare plină de bun simţ (în adevărata definiţie a expresiei, acel common sense anglo saxon), mi-a atras atenţia asupra altui aspect, ceea ce iar în engleză se numeşte situational awareness, simţul situaţiei sau atenţia la ce se întâmplă în jurul nostru. Este mult mai probabil să vezi pe trecerea de pietoni oameni cu nasul afundat în telefoanele mobile, ce traversează fără nici o asigurare, eventual sar în faţa maşinilor fără să se gândească la cel de la volan, care probabil are şi el altă treabă (visat cu ochii deschişi, dezlegat integrame, transmis sms-uri) decât să fie atent la ce se intâmplă pe drum. Sau câţi oameni îşi mai păzesc astăzi buzunarele, ştiind să facă diferenţa între un grup de pensionari arţăgoşi că n-au locuri libere în autobuz (threat level – green) şi un stol de „broneţi” cât dulapul cu vădite intenţii agresive? Se pare că toată viaţa cotidiană s-a concentrat în acele nenorocite de telefoane…

Nu mai vorbesc de plăcerile aduse de valul de refugiaţi, pentru care trebuie să le mulţumim doamnei Merkel şi minunatului domn Hollande, care s-a declarat ieri în război cu ISIS. Care război, trăiţi-ar mobila şi televizoru’, când tu şi predecesorii tăi v-aţi pus capră în faţa arabilor, scuipând pe obrazul lui de Gaulle şi pângărind memoria miilor de soldaţi americani care îşi dorm somnul de veci pe câmpurile de batălie din Franţa, murind acolo ca să vă elibereze de germani? Ce-ar zice un preşedinte ca Eisenhower sau Reagan (nu caricatura care e acum la Casa Albă), nu v-ar bate obrazu’?

Pentru a exemplifica diferenta între un om neantrenat şi unul care a primit 2 ore de pregatire în prim ajutor, priviţi următorul clip, realizat de poliţia din Westminster, California:

Concluzia nu poate fi mai bună decât ce-a spus Andrei şi am citat eu în titlu:

„Invatati sa fiti oameni, nu oi!”

„This transmission is coming for you”

Dragii moşului, vă rog să aruncaţi un ochi pe următoarea bucată de IuTub:

„Da, e filmarea aia rusească cu drona în Siria”, îmi veţi spune. Corect.

Numai că în spatele acestei piese de propagandă în cel mai pur stil asimetric, aţintită asupra tineretului vestic, stau mult mai multe indicii că războiul, aşa cum îl ştiam din filme, nu se mai pupă cu realitatea.

În primul rând, prezintă o imagine reală şi exactă a câmpului de bătălie actual, compus din aglomerări urbane, în care ruinele constituie echivalentul întâmplător al baricadelor, unde dimensiunea verticală a câmpului tridimensional de luptă compusă din puncte înalte de supraveghere şi luptă (terase, etajele superioare ale blocurilor) şi reţelele de canalizare (căi de comunicaţie folosite de insurgenţi în timpul insurecţiei din Varşovia în 1944, în timpul asediului de la Sarajevo şi, cel mai bun exemplu, în timpul celor două războaie din Cecenia) oferă unor echipe mici de luptători posibilitatea de a circula şi de a ataca liber între fruntariile unui oraş asediat sau invadat de un inamic superior numeric şi tehnologic.

În al doilea rând, dovedeşte ceea ce eu scriam aici, că o dronă poate fi folosită ca mijloc de recunoaştere/cercetare şi cartografiere în timp real a poziţiilor inamice, permiţând unei forţe flexibile şi extrem de mobile atacuri de tip „shoot and scoop” („trage şi fugi”) fulgerătoare şi extrem de precise, folosind mortiere (minutul 1:58) şi/sau sisteme lansatoare multiple de rachete tip Grad/LAROM. O dronă ce poate folosi o cameră de tip GoPro, o săpunieră de făcut poze model Canon IXUS sau, bomboana de pe colivă, poate transmite imagini în timp real de la 500 metri pe un telefon mobil sau tabletă Android, cum reuşesc modelele comerciale de tip Parrot.

În al treilea rând, se observă multitudinea de poziţii de luptă ce pot fi exploatate de o echipă de tip Hunter/Killer (vânătoare/distrugere) compusă, după moda cecenă, dintr-un trăgător cu AG/RPG-7 (sau altă armă antitanc echivalentă, cum ar fi M72, Panzerfaust 3, AT4 sau Carl Gustaf), un mitralior înarmat cu mitralieră universală de tip PKM sau RPK, un puşcaş lunetist şi 1-3 cărători de muniţie cu AKM-uri în dotare, unde mitraliorul şi lunetistul au rolul de a face infanteria inamică să muşte pământul, în timp ce AG-istul va lovi tancul inamic de deasupra, din spate sau din laterale. Străzile înguste dintre blocuri sunt ideale pentru atacuri de tip Posada, aşa cum bine au demonstrat separatişti ceceni pe 1 ianuarie 1995, în timpul Bătăliei pentru Groznâi, când scenariul macelăririi coloanelor blindate ruseşti a fost distrugerea primului şi ultimului vehicul din coloană, urmat de foc nimicitor de arme automate şi aruncătoare de grenade asupra soldaţilor şi a restului de tehnică blindată.

În al patrulea, dar nu ultimul rând, se observă tipul de arme folosite în lupta urbană, arme uşoare (puşti de asalt, mitraliere universale, arme cu lunetă, aruncătoare de grenade antitanc), singurul sistem de tip artileristic fiind mortierul, greutatea scăzută, capacitatea de a fi cărat dezasamblat şi mai ales traiectoria extrem de înaltă a muniţiei făcându-l ideal pentru lovituri indirecte, peste clădiri, executate cu precizie matematică folosind informaţiile date de dronă şi poziţiile preindexate prin Google Earth.

Concluzia? Într-o eră în care toată lumea vorbeşte de multiroluri, Leoparzi, T-uri Armata, Spike şi alte asemenea bazaconii, legea în război e făcută tot de infanteristul cărător de AKM. Nici un senzor la ora actuală nu poate bate ochii, urechile, nasul şi mai ales CREIERUL unui infanterist bine antrenat, stăpân pe meseria sa. Tancurile pot fi distruse în ambuscade sau de IED-uri, avioanele pot fi lovite cu MANPAD-uri, trupele inamice pot fi măcelărite de infanterişti competenţi, ascunşi printre ruine.

Welcome to Battleground Damasc, 2015.

Vampiri

 

Vampir

Vampir

Măgura, jud. Suceava.

Căpitanul Anghel avea o figură nefericită. Era a doua misiune „oarbă”, în care primise un ordin de marş şi atât. La locul întâlnirii fusese aşteptat de o maşină de teren  în care se aflau un bărbat înalt, blond şi un transmisionist mic de statură şi solid. Acesta se urcase în cabina LAROM-ului, cuplase o staţie radio la portul auxiliar al sistemului de ochire şi instalase o antenă pe cabină. Apoi începuse să cotrobăie prin rucsac, scoţând cele necesare unei căni de cafea.

Blondu’ avea aceeaşi figură nefericită ca şi căpitanul. Ştia că fusese trimis în lumânări, bănuia că se va întâmpla ceva important, dar nu avea habar de detalii.

– Cu ce e încărcată dihania? întrebă el.

– În dreapta sunt rachete cu submuniţii antitanc, răspunse căpitanul. În stânga, explozive clasice. Nu ştiu ce au de nivelat, da’ nu-l văd bine pe ăla care o să le primească în cap, spuse el privind înserarea.

– Şefu’, se auzi vocea Piticului, nu vrei o cafea? Cică peste două ore începe showu’, ar fi bine să-l prindem treji…

„Clar, s-a dus dracu’ disciplina, îşi zise Blondu’, uitându-se urât la sergentul bondoc. Am stat prea mult cu Bărbosu’ şi ai lui. Ar fi cazu’ să mă întorc într-o unitate normală…”

* * *

În apropiere de graniţa româno-ucraineană

Cosmin încercă staţia radio instalată pe maşina ce avea în benă o mitralieră DShK. Ştia că nu putea să facă mare lucru împotriva unui tanc, la nevoie, dar era mai bine decât nimic. Cel puţin putea băga infanteria cu nasul în pământ, oferindu-le cele câteva zeci de secunde necesare fugii pe drumul forestier ce şerpuia în spatele lor.

– Care-i situaţia? întrebă el,

– Vampirul a decolat, aştept să treacă graniţa în jumătate de oră, răspunse Bărbosu. LAROM-ul e pe poziţie, gata de tragere. Să vedem dacă merg automatizările alea de le-am făcut noi.

– Auzi, ce-i cu Blondu’ în ultima perioadă? I s-a făcut dor de unitatea lui?

– De ce zici asta?

– Văd că se cam zburleşte când face Piticu’ miştouri cu noi. La tine sau la restu’ n-are ce să zică, da’ Piticu’ îi e subordonat, cel puţin teoretic. Sunt singuru’ căruia îi dă cu virgulă chestia asta? Pana mea, dacă nu îi place halu’ nostru de disciplină, poate ar fi cazu’ să ne lipsim de serviciile lui.

– Bă, ar fi şi asta o soluţie. Da’ totuşi, e băiat valabil, sau cel puţin aşa pare…

* * *

Deasupra lor, la 1500 metri altitudine, Vampirul trecu graniţa nevăzut şi neauzit de nimeni. Motorul Rotax mergea la cea mai mică turaţie posibilă, făcând aparatul să orbiteze neştiut asupra unui punct deasupra Seletinului. Pilotul porni sistemul de recunoaştere MX-15 şi începu să trimită imagini prin legătura securizată.

* * *

Bărbosu’ urmărea coloana ucrainiană pe ecranul laptopului, calculând ceva pe baza simbolurilor afişate pe imagine. Lângă el, Cosmin calcula ceva pe degete, cu limba scoasă ca un copil mic.

– Auzi mă, ce-i Vampiru’ ăsta, de fapt?

– E un motoplanor IAR 28M2A modificat. I-am pus un Rotax 915 de 135 cai putere în loc de 912. Am antifonat motoru’ şi i-am făcut un eşapament mult mai lung decât ştii tu la AN-2u’ ăla. Tot biloc, are o turelă de observare şi marcare laser şi un sistem de transmisie date. În plus, oxigen şi echipament de supravieţuire pentru piloţi. Strictu’ necesar.

– Păi şi cum dracu’ ţi-a venit ideea?

– Yankeii au făcut o jucărie de-asta în timpu’ cotonogelii din Vietnam. Au modificat un planor să care aparatură de recunoaştere, prin 1970… Cică putea zbura neauzit la 60 de metri înălţime. Noi n-am încercat chestia asta.

Încă n-am încercat. Cine-i la comenzi, tot zăludele alea două? Că le ştiu în stare să tundă ucrainienii cu elicea…

– Ele, cine dracu’ altcineva? Mai ştii vreun pilot suficient de nebun să se bage în horă cu noi? replică Bărbosu’ cu rânjetul pe buze. Ce facem, dăm drumul la party?

– Fire in the hole, spuse chelul amuzat, privind cum se schimbau simbolurile de pe ecranul laptopului.

 * * *

 Căpitanul Anghel privi cum suprastructura lansatorului se roti şi ridică containerele de rachete. Ştia că era un camion ce fusese în reparaţie capitală, dar nu ştia că este şi posedat de diavol, să se mişte cu de la sine putere.

– Şefule, îi spuse încetişor Blondu’, ia-i pe băieţii tăi şi hai să ne dăm deoparte. Îţi explic eu ce şi cum…

Din containerul drept al lansatorului plecară două rachete, imediat ce oamenii se puseseră la adăpost lângă maşina de teren a Blondului. Imediat, alte trei plecară din containerul stâng.

– Îmi zici şi mie ce dracu’ se întâmplă? spuse mai mult speriat decăt nervos căpitanul.

– Au modificat lansatoru’, îi explică Blondu’. Tot ce înseamnă ochire şi dare a focului e automatizat, trece prin sistemul ăla central ce conţine GPS-ul. Servomotoare, aprinzătoarele de rachete, tot. E telecomandat prin staţia radio ce ţi-a instalat-o transmisionistul meu de pe un laptop aflat la 10 kilometri de aici. Ştiu că ăla primeşte date şi imagini de la o dronă sau ceva avion de observaţie în timp real. Oricum, rachetele tale au capete de dirijare laser, marcarea ţintelor se face tot din zburătoarea aia…

– Să-mi bag… Ce război e ăsta, îmi explici şi mie?

– Nu ştiu, şefule, nu mă bag. Doar văd că dihorii ăştia fac treabă, mai multă treabă decât aş fi făcut eu c-o brigadă de pufarezi, pe bune. Crede şi nu întreba, ştii vorba aia…

Cei doi tăcură privind lansatorul care trimitea în aer rachetă după rachetă. Noaptea ar fi fost frumoasă de stat la poveşti, dacă n-ar fi fost războiul…

Blondule, eşti acolo sau tragi la aghioase? se auzi din radioul Mitsubishi-ului. Terminat tragerea. Dă-le sticla la oameni şi zi-le că le mulţumim. Misiune finalizată cu succes, toată lumea acasă!

– Asta-i pentru voi, şefule, spuse Blondu’ înmânând o sticlă de Absolut căpitanului. Să vă bucuraţi de ea. Noi ne cărăm acasă…

– Ce să zic, să ne revedem sănătoşi, răspunse căpitanul privind sticla. Urcă în cabina lansatorului şi făcu un semn de rămas bun cu mâna.

Blondu’ se uită la Pitic. Acesta îl privea impasibil, de parcă se aştepta la ceva rău şi ştia cum să contreze.

– Hai acasă, oftă superiorul în grad urcându-se în maşină.

 

Demolări

Încărcătură C4

Încărcătură C4

„2. Bombs (specifically IEDs) are the weapon of choice for the insurgent organization. They are inexpensive, relatively easy to build, and extremely destructive. Bombs may be very sophisticated or extremely simple. Bombs (IEDs) are used in support of assassination, maiming, sabotage, and producing mass casualties. The multifunction direct action cells acquire IEDs (usually unassembled pre-manufactured components) from the technical support cell. The multifunction cell assembles and adds fuzes and detonators to the IEDs. The IED team usually includes at least three people; a lookout, a triggerman, and the IED emplacer. The team emplaces the IEDs, and the triggerman detonates them at the appropriate time. If additional assistance or IED expertise is required, they receive it from the technical support cell.

Assorted fuzes/detonators include time, optical, pressure, pressure release, command armed fuzes, sensor fuzes (acoustic, optical, infrared, seismic, magnetic), command detonated (electronic, radio frequency [RF], pressure release).”

FM 7-100.4 OPFOR Organization Guide

Dragii moșului, stând la un gin tonic de la prima oră (scuzele de rigoare, sunt mahmur), am hotărât că azi, ca să înceapă bine săptămâna, să discutăm despre diversele mijloace de dărâmat diverse, de la porți și ziduri la poduri și alte chestii ce facilititează plimbările. Pentru că, nu-i așa, iarna nu-i ca vara și oamenilor le place sa nu se murdărească cu noroi sau să intre în apă până la gât când se duc sa sugă o bere cu vecinu’.

Ca sa definim de la început datele problemei, vom spune că orice organizație insurgentă care se respectă va folosi în primul rând explozivi civili și/sau improvizați, explozivii militari de tip plastic (C4, Semtex, etc) fiind limitați la ce poate captura sau fura din depozitele guvernamentale sau inamice. Deci principalele mijloace de luptă vor fi dinamita și ceilalți explozivi minieri, capsele pirotehnice electrice sau neelectrice, fitilul ordinar (Bickford) și fitilul detonant sau Primarord-ul. Pe lângă acestea, un interes foarte mare îl reprezintă muniţia neexplodată rămasă de la adversar, ce poate fi folosită ca atare sau poate fi reciclată în încărcături cumulative sau de tip EFP.

Folosirea explozivilor industriali de tip dinamită, astralită, trotil, folosiţi cu precădere în industria minieră şi a materialelor de construcţii (cariere de piatră, etc.) uşurează foarte mult instrucţia demolatorilor, modul de calcul al încărcăturilor de distrugere pentru diferite materiale (lemn, piatră, pământ, beton, oţel), fiind destul de facil. Sistemele de detonare ce folosesc deja arhicunoscutele capse de iniţiere nr. 8 se pot realiza lejer din fitil ordinar sau fitil detonant, în cazul încărcăturilor multiple ce trebuie detonate simultan. Avantajul sistemelor ne-electrice sau Nonel (detonatoare cu tub de şoc, ultimul trend în materie) asupra sistemelor electrice este imunitatea la factorii de mediu (sarcini electrostatice, umezeală, etc.).

Exploziv minier

Exploziv minier

Folosirea muniţiei neexplodate şi/sau furate, ca atare (înlocuirea focoaselor de artilerie cu o combinaţie de exploziv şi capsă pirotehnică) sau prin reciclare (în anumite condiţii, explozivul dintr-un proiectil de artilerie sau mină poate fi topit şi turnat în siguranţă) va duce la realizarea unor IED-uri de mari dimensiuni, cu încărcături multiple. Reciclarea explozivului poate furniza materia primă pentru încărcături cumulative (mai rar) sau EFP (Explosive Forged Penetrator) ce pot sparge blindajul unui transportor blindat de la circa 50 m depărtare.

Explosive Forged Penetrator

Explosive Forged Penetrator

Sistemele de declanşare ce foloseau clasicele telefoane GSM, wireless şi staţii de tip walkie-talkie, uşor de bruiat, încep să lase locul sistemelor ce utilizează microcontrollere de tip Arduino, Raspberry Pi sau BeagleBone, care permit înregistrarea şi utilizarea semnăturii acustice, magnetice şi termale a unui vehicul specific (un Humvee blindat are un alt sunet al motorului şi alt câmp magnetic decât un camion civil), în plus, permiţând identificarea prin RFID activ a vehiculelor proprii sau a ţintelor.

Placă Arduino Micro

Placă Arduino Micro

Constanta evoluţie a electronicii prin miniaturizare şi sporirea puterii de calcul va duce la declanşatoare din ce în ce mai mici, mai sofisticate şi cu o putere de discriminare a ţintelor mai mare. Atfel, dispozitivele de tip IED vor deveni, la rândul lor, din ce în ce mai sofisticate şi mai greu de neutralizat.